Stalingrad, o catastrofă pentru reputaţia ofiţerimii române

Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie de acum 70 de ani arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţ. Excepţie făceau vânătorii de munte.

În urmă cu 70 de ani, România era învinsă în unica bătălie din istorie în care prestaţia armatei sale a decis însăşi soarta lumii. Dramaticul moment începea pe 19 noiembrie 1942, la Stalingrad, când sovieticii lansau operaţiunea „Uranus”, o contraofensivă purtată în sectoarele de front apărate de soldaţii noştri, soldată cu pulverizarea Armatelor 3 şi 4 române, încercuirea Armatei 6 germane şi, prin aceasta, cu schimbarea decisivă a cursului celui De-al Doilea Război Mondial.

Pe parcursul a numai trei zile, 19-21 noiembrie 1942, soarta războiului şi destinul a sute de milioane de oameni s-au schimbat, odată cu colapsul diviziilor româneşti strivite sub şenilele tancurilor sovietice.

În cele ce urmează, „Weekend Adevărul” vă propune un unghi mai delicat de abordare al acelei încleştări şi, tocmai de aceea, tratat periferic în ţara noastră: cum era văzută armata română de aliaţii germani şi inamicii sovietici. Observaţiile camarazilor şi ale duşmanilor pot constitui, foarte bine, şi o schiţă a naţiunii române, aşa cum era şi este dintotdeauna.

Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943, s-a purtat, în principal, între două forţe copleşitoare – armata germană şi cea sovietică -, dar a fost decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, când contraofensiva sovietică a lovit în punctual slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi slovaci, la acea bătălie. După ce germanii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul să se împotmolească, la sfârşitul lui august, la Stalingrad.

Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta numele dictatorului sovietic (Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie folosite pentru ca Armata 6, condusă de Friedrich Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4 române, însumând aproximativ 200.000 de oameni (alte câteva zeci de mii luptau în Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 – pe râul Don, la Nord şi Vest de oraş, iar Armata 3 – în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot apăra flancurile, iar sovieticii – că acolo trebuie să lovească pentru a câştiga „meciul”.

Despre echiparea precară a Armatelor 3 şi 4, despre repetatele avertismente şi cereri de ajutor formulate până atunci de români şi ignorate de aliaţii germani s-a scris pe larg, istoricii oferind analize militare, strategice şi politice pertinente, detaliate, care au dat şi răspunsuri clare pentru erorile făcute de Hitler şi generalii săi.

Colegii de la „Historia” tratează excelent, în ultimul număr al revistei, situaţia armatei noastre la Stalingrad. Mărturii elocvente, culese din declaraţiile, memoriile şi jurnalele aliaţilor germani, precum şi rapoartele întocmite de anchetatorii sovietici după interogarea prizonierilor, creionează şi un alt fel de tablou al armatelor aliate Wehrmachtului.

„ERAU DINCOLO DE ORICE DESCRIERE”

Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană.

„Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente”, notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad”. Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare: „Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această «armată a Societăţii Naţiunilor» care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau, după părerea lui, «dincolo de orice descriere», italieni («îngrozitori oameni») şi unguri («nu doreau decât să plece repede acasă»)”.

Existau şi câteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi, foarte modeşti”), diviziile române de vânători de munte câştigaseră aprecierea tuturor. Cu aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit”. (autor: Matei Udrea, sursa: Adevarul.ro)

Citeşte mai multe AICI…