Simion Mehedinti: Alta crestere. Scoala muncii

Simion Mehedinti: Alta crestere. Scoala muncii

by -
0 1429

Se poate însă da educaţie deplină în sat? Aici vine a doua întâmpinare: vrei să mă îngropi la ţară? Ce fac cu creşterea copiilor? (ipocrizia începe cu acest pseudo-argument). Ce fac cu nevoile mele de o viaţă intelectuală mai bogată?
Pentru copii, ne-am înţeles. Temeiul creşterii lor, adică educaţia până la 10-12, e neasemănat mai solidă la cel crescut în sat decât la copilul orăşeanului, care e o biată pasăre închisă în colivie. (De altfel, în toate ţările înaintate, şcolile fug astăzi de oraşe. Fetele, îndeosebi, ar putea să nu vadă oraşul în veci şi ar fi cu atât mai destoinice pentru marea lor menire, ca mame şi gospodine.) Cât priveşte obiecţia cu viaţa intelectuală, făţărnicia e vădită: nu cultura, ci nevoia de lux şi obiceiurile rafinate atrag în oraşe pe cei ce fug din sat ca dintr-un loc de pedeapsă. Iar aici, punem degetul pe rană: lipsa de ocupaţii serioase şi de ideal moral atât la femeie, cât şi la bărbat, iată buba ce mai primejdioasă a societăţii noastre. De aici izvorăşte veninul care otrăveşte din capul locului educaţia tineretului.
Iar dovada este hotărâtoare. E destul să amintim că cei cu avere fug nu numai de la moşie şi din sate, ci fug şi din oraşe însemnate, cum sunt Iaşii, Craiova, Galaţii, Clujul şi altele…Ce lipseşte Iaşilor? Vechea capitală are un teatru luxos, cum nu se găsesc nici în străinătate, în multe ţări; are universitate – lucru destul de rar în orice stat; are biblioteci, muzee, conservator de muzică, pinacotecă, societăţi de sport ş.a., ş.a. Şi totuşi, ieşenii fug de Iaşi, emigrează spre Bucureşti până şi profesorii universitari!
Argumentul cu nevoia de viaţă intelectuală e deci o vorbă de mântuială. Altul e adevărul. Dacă ar fi vorba de cultură, omul bogat la suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul munţilor să trăiască o viaţă sufletească foarte bogată. Pentru câţiva lei, poate chema lângă el pe toţi filosofii pământului. Iar de când s-au înmulţit mijloacele tehnice în popularizarea operelor de artă, poţi avea la îndemână vederi de tablouri şi alte rarităţi, de care înainte vreme nu se învredniceau nici regii. Ce să mai zicem de radio, care îţi dă zilnic concerte şi-ţi spune ce se petrece pe toată faţa pământului!
Dar, încă o dată, nu de asta  e vorba; nu de ştiinţă, de artă şi de filosofie, ci de lux li de ademenirile traiului rafinat, inevitabile pentru cel care are avere, fără să aibă însă şi o ocupaţie serioasă în viaţă. Căci de-ar avea în adevăr dragostea muncii şi un ideal moral, şi-ar da seama că scena pe care se poate ridica cineva la cea mai mare distincţie e tocmai satul. Un moşier, care saltă prin fapta şi vorba lui un colţ de ţară, e un mare reformator, ca şi învăţatul apostol Paul sau alţi oameni cu chemare divină pe pământ. Iar femeia lui, în loc de a se chinui să se ia la întrecere în modă cu heterele sau să cheltuiască nebuneşte spre a trece drept „regina” adunărilor deocheate, numite baluri, ar putea fi, fără nici o cheltuială, suverana adevărată a femeilor unui sat întreg.
Dar, pentru asta, trebuie ideal moral, singura unitate de măsură a valorii şi a culturii cuiva. Iar faţă de acest criteriu, pentru orice femeie, care a îngăduit soţului ei să-şi mute gospodăria de la sat la oraş, chestiunea se pune astfel:
Ori ţine într-adevăr la copii, şi atunci nu-i decât, un drum: să se întoarcă grabnic la viaţa de sat, lângă moşia ori petecul său de pământ; ori nu ţine, şi atunci însuşirile ei negative: lipsa de înjurături, de beţie şi de brutalitate sunt de puţin folos, căci devine şi ea, cu vremea, un element negativ şi chiar primejdios în creşterea copiilor, înconjuraţi de toate ispitele oraşului.
Întrebarea e: mai poate românca îndrepta răul printr-o nouă educaţie dată tinerii generaţii? Şi de unde anume ar trebui să pornească iniţiativa? Mărturisim că nu ne putem gândi aici la aşa numitele asociaţii feministe. N-avem nici o nădejde în femeia masculină, care îşi bate capul cu egalitatea sexelor, cu maşinăria votului şi de alde astea.
Asemenea, nu nădăjduim nici în creatura subfeminină care trăieşte numai pentru a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere, se deşteaptă, respiră, se bucură şi se întristează după evanghelia croitoreselor. Această categorie e neasemănat mai rea chiar decât femeia cu apucături masculine. Astfel de femei sunt la fel cu sălbaticii din pădurile Africii şi Americii.  Ca să te încredinţezi, e destul să citeşti în descrierile de călătorie, cum acei sălbatici semânjesc cu unsori albe sau roşii, sau de alte culori; cum îşi vopsesc părul; cum îşi găuresc urechile, buzele şi nasul; cum se piaptănă, aci grămădind părul în creştet, aci ducându-l la ceafă, aci întorcându-l spre tâmple şi sucindu-l în fel de fel de chipuri.
De la rătăcirile acestea ale modelor sălbatice, femeia n-a putut trece nici azi la o viaţă cuminte. De altfel, până mai ieri, chiar şi bărbaţii se împopoţonau să le plângi de milă. Ce peruci pe cap! Ce funte la genunchi! Ce de horbote la mâneci şi la guler! Ce de marafeturi şi de împestriţaturi!… Dar, de o sută şi ceva de ani, smintelile s-au dus de la bărbaţi. Singure femeile fără ocupaţie le mai păstrează. Ca şi bakairii şi zuluşii sau alţi sălbatici, ele se mânjesc îngroşindu-şi buzele, înegrindu-şi sprâncenele, sulemenindu-şi faţa şi pieptul, pe care-l dezgolesc, ca ţiganii…. De la barbaria murdară de odinioară, am trecut la barbaria pudrată de azi, care, în fond, e tot o murdărie.
Prin urmare, de la unele ca acestea, nu se poate aştepta vreo îndreptare. Sunt însă femei, cărora li se poate încredinţa iarăşi rolul matriarhatului; sunt cele care muncesc şi ştiu a preţui munca. Astfel de femei au făcut mai întâi un progres însemnat în îmbrăcăminte. În loc de a schimba de patru-cinci ori pe an, iar uneori de patru-cinci ori pe zi costumele, aci scurtându-le până la genunchi, aci lungindu-le ca pe o coadă de şarpe şi târându-le pe jos, femeile acelea âşi lucrează singure o parte din haine şi au ajuns să  se îmbrace într-un chip potrivit cu nevoile vieţii. Mamele, bunicile şi străbunicile  lor  le-au lăsat modele de îmbrăcăminte, la care femeia harnică îşi arată deşteptăciunea şi talentul, îmbinând doar culorile şi iscodind cusături şi alesături mai frumoase. Şi, cum nu se pocesc la port, după cheful străinilor, de asemenea nu-şi sluţesc nici faţa cu sulimane şi otrăvuri. Ele ştiau că obrazul cel mai frumos e cel spălat cu apă, nu spoit cu dresuri; piciorul cel mai frumos nu e cel bont, ca cel al chinezoaicelor, ori cocoţat pe catalige, ci acela care a crescut slobod, deoarece adevărata frumuseţe e a sănătăţii, nu a simulacrului şi a minciunii.
În femei ca acestea ne punem noi toată nădejdea unei creşteri mai bune a tinerilor adrasle. Fiind scăpate de faza barbariei, ele vor putea duce şi pe copii repede spre o viaţă de hărnicie şi vrednicie. Vatra, masa şi casa lor va fi ca un altar, căruia şi bărbatul şi copii îi dau roată cu dragoste şi respect. Numai unor astfel de femei sfinţite,  prin munca de toate zilele şi înţelepţită de încercările vieţii, li se poate acorda matriarhatul moral. Fiecare pas al lor e cugetat, deoarece ele îşi dau seama că nu numai vorba şi purtarea lor, ci şi lucrurile dimprejur, până şi cele neînsufleţite, înrâuresc cugetul şi simţirea celor din casă. Numai femei ca acestea vor putea ridica neamul românesc din greutăţile în care se zbate acum.
Răposata regină Elisabeta a zis cândva: viitorul ţării îl ţese femeia. E atât de adevărat, încât nu ne sfiim a afirma că adevăratul caracter al unui popor se vede mai mult în femeie, decât în bărbaţi.  Între matroana romană şi femeia greacă, deosebirea era nu se poate mai simţită. Dar, ca să nu greşim cumva, luând exemple din vremuri de mult trecute, e destul să privim la popoarele de azi.
Cum e francezul? Care sunt însuşirile lui cele mai caracteristice? De vom răspunde că este intelegent, econom, vioi… poate fi după dispută. Inteligenţi sunt şi englezii, vioi – italienii, economi – olandezii etc. Dacă vom zice, însă că franceza e cochetă, nimeni nu va tăgădui că am nimerit o însuşire, pecare nici o altă femeie din lume nu i-o poate disputa.De altfel, vorbele ar fi de prisos. Suveranitatea Parisului în chestii de mode feminine e un fapt. O Pompadour, o Dubary şi atâtea altele care umplu cronica regalităţii franceze sunt tipuri istorice. Cu totul astfel ni se înfăţişează femeile altor neamuri. Italianca e, întâi de toate, o fiinţă cu pasiuni violente. (Julieta amestecă iubirea cu moartea). Englezoaica e voluntară. Nu e o întâmplare că din neamul englez a ieşit o regină ca Elisabeta şi o lady Macbeth. Cât despre Margareta din Faust e semnificativ că Geothe ne-o înfăţişează lipsită de orice urmă de artificiu. Ingenuitatea şi simplitatea erau, până mai ieri, însuşirile tipice ale poporului german; aceasta explică şi faptul că pedagogia a fost până de curând o ştiinţă germană. Căci, fără duioşie şi ingenuitate, nimeni nu se poate apropia de sufletul copiilor. Pestalozzi e o dovadă. „Mama mea, zice el, se jertfea pentru educaţia copiilor ei… ”, iar alături de mama, marele pedagog pune îndată minunata figură a Barbarei Schmid, o servitoare cu suflet de apostol. „Iubirea acestei slujnice către copii fără tată ai stăpânei sale, pe care o slujea adevărat din toată inima, o adusese la atâta lepădare de sine, încât s-a lipsit de un măritiş bun ”. Toată dragostea ei şi-o revărsa asupra copiilor pe care îi îngrijea nu  numai trupeşte, ci căuta să le deştepte şi sufletul, atrăgându-le luarea aminte asupra tuturor lucrurilor care puteau să-i intereseze.
Câtă deosebire între Rousseau, care recomanda pentru creşterea copilului un guvernator, Pestalozzi care, crescut de maică sa şi de biata Babely, cum îi zicea el servitoarei, îşi pune toată încrederea în femeia din popor,  pentru a da o îndrumare într-adevăr sănătoasă copilăretului unei ţări!
Gândul acesta al lui Pestalozzi ni se pare adevărat, chiar dacă observările de mai sus asupra caracterizării unui neam prin femei ar fi neexacte. Deoarece, bune sau rele, femeile sunt temelia educaţiei în fiecare generaţie; aşa că, chiar  dacă ele n-ar fi încoronarea istorică a fiecărui popor, sunt cel puţin începutul înălţării, ca şi al căderii lui.  E un mare simbol faptul biblic că însuşi Iisus, în loc de a veni pe norii cerului, să cureţe pământul cu tunete şi trăsnete, a venit ca prunc omenesc, în casa unui muncitor  şi sprijinit pe braţele unei fecioare.
Iubire şi muncă, copil şi femei, iată calea spre izbăvirea din păcat. Dar, pentru aceasta mai trebuie încă un lucru: viziunea limpede a unui ideal, fără de care nu i se poate încredinţa matriarhatul moral.
Găsim acest ideal măcar la femeia muncitoare? Sau, dacă nu-l are nici ea destul de clar în minte, cine să i-l dea?

Ni s-a pus întrebarea: Dar bărbatul nu trebuie să aibă nici un rol în cei dintâi ani ai educaţiei copilului?
Întrebarea a aproape de prisos. Se înţelege de la sine că, direct sau indirect,  tatăl are o parte foarte însemnată la îndrumarea copiilor, însă, oricât ai drămui influenţa fiecăruia dintre părinţi, e sigur că mama, ca una care din cele dintâi zile poartă pruncul la sân, are totdeauna câţiva paşi înaintea tatălui, în ceea ce priveşte înrâurirea asupra copiilor.
Desigur, însă, o bună împărţire a munciicere ca şi tatăl să-şiia partea lui de răspundere chiar din cei dintâi ani ai copilăriei. Şi aceasta, nu numai cu gândul de a împărţi răspunderii, ci din nevoia de a împlini latura de muncă potrivită cu sexul său.
Într-adevăr, clădirea sufletului omenesc cere două feluri de materiale: reprezentări şi emoţii (cărămizi şiciment). Impresia şi reprezentarea fără emoţie e slabă şi de puţină însemnătate pentru viaţă. De aceea, şcoala de azi, clădind cu cărămizi fără ciment sau cu puţin ciment, nu ajunge la nici o ispravă.
Lucrând însă cu luare aminte, în cei dintâi  ani, se pot înlătura multe neajunsuri. Pentru materialul reprezentărilor  poate avea şi tatăl un rol destul de însemnat, dar cimentul emoţional îl dă mai ales mama.

Sursa: http://www.ax.md

(Visited 683 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.