Sensul naționalismului nostru, Ion Moța

Sensul naționalismului nostru, Ion Moța

by -
0 392

Nationalismul nostru: adicã al fostei generatii de studenti care a dat pe 10 Decembrie 1922 – sãrbãtorit astãzi – si al generatiei studentesti si tinere de acum.

Sensul acestui nationalism e strâns legat de sensul pe care l-a avut întotdeauna nationalismul românesc.

Ne gândim îndeosebi la întelesul lui de adâncã înrãdãcinare în realitatea noastrã istoricã,  înteles care-i dã o valoare, o trãinicie si o fortã de biruintã cu totul exceptionalã, de care nu se bucurã, in aceeasi mãsurã, curentele nationaliste ale celorlalte popoare.

Nationalismul Românilor nu este simplu produs, mai mult sau mai putin durabil, al unei activitãti filosofice a gânditorilor, al unei propagande abile a publicistilor, sau al unei dirijãri ideologice infiltrate în masse de cãtre conducãtorii politici. El este, in rândul întâi, o supremã întelepciune câstigatã prin experienta de veacuri a vietii noastre românesti, scump plãtitã cu suferintele noastre proprii, veac de veac, intelepciune coborîtã pânã în subconstient, infiltratã pânã în instinct. El isvorãste din experienta, din cunoasterea inductivã prin care am verificat an de an, secole de-arândul, existenta acestei realitãti ireductibile a frângerii omenirii in natiuni etnice concurente si rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însusirile rasei, fie prin situatiunile grele în care a fost pus, de împrejurãrile istorice. Nationalismul nostru este o datinã, o atitudine sufleteascã traditionalã (mai veche chiar decât existenta termenului de „nationalism”). El e ceva care este al nostru asa cum ale noastre sunt cojocul si opinca, fluerul si iia înfloritã, doina si privirea blândã dar vesnic prudentã a plugarului si ciobanului. Experienta aceasta a strãinului dusman, începe cu nãvãlirile barbare, e îmbogãtitã de luptele cu Turcii, Tãtarii, Lesii, de prigonirile acelei „uniotrium nationum” (sã fie deci criteriul national o aparitie a veacului al 19-lea, cum spun unii?), sau de prigoanele grecesti care au împins pe Român la haiducie si la Tudor; aceastã experientã am plãtit-o apoi scump cu temnitele unguresti si cu tot sirul de suferinte ale Ardealului strivit nu atât de teoria nationalis tã a lui Aponnyi si Tisza cât de realitatea faptei de prigoanã pornitã din ura si pofta strãinului. Iar azi aceastã experientã culmineazã cu desmostenirea Românilor de cãtre veneticii strãini, în propria lor tarã liberã, cu lupta din toate domeniile de viatã dintre noi Românii si poporul jidovesc care formeazã în sânul nostru o unitate distinctã, solidarã, activând organizat pentru a ne scoate din pozitiile si drepturile noastre.

Toate acestea sunt pentru fiecare Român adevãruri necontestate, elementare. Nationalismul românesc se dovedeste astfel a fi o atitudine înrãdãcinatã adânc in tot trecutul nostru istoric, chiagul vietii noastre care strãbate pânã in cele mai tainice tresãriri ale procesului nostru vital. Nationalismul nostru e un urias înfipt cu tãlpi late si de neclintit in pãmântul nostru românesc, piept de granit, ochi de otel, cari impun neîndurata vointa de dãinuire si de apãrare oricât de furioase ar fi valurile adversitãtilor de orice fel.

Nu acelas caracter îl are de pildã nationalismul unguresc. Poporul unguresc n’a fost prigonit, in deosebi in ultimele veacuri, de cãtre nimeni. El si-a hrãnit doar o clasã de seniori feudali din munca atât a propriilor vasali cât îndeosebi a unei serii întregi de popoare exploatate de aristocratia maghiarã. Nationalismul Budapestei era si este o afacere negustoreasca, o exaltare în vederea recâstigãrii unor prãzi, iar nu o actiune de apãrare a unor interese colective nationale care ar fi primejduite si încãlcate de alte popoare. O asemenea actiune nationalistã nu e decât o suprafatã, fãrã rãdãcini in viata întregului popor, sensul ei e departe de valoarea moralã, de trãinicia si forta biruitoare a nationalismului românesc.

De aceea nationalismul românesc e un atât de temut adversar pentru strãinii dusmani (de ce oare, de pildã, presa mondialã controlata de Jidani nu strigã aproape niciodatã contra antisemitismului unguresc, dar copleseste sub calomnie si venin nationalismul românesc?). Si tot pentru aceste temeiuri e temut nationalismul nostru cu atâta groazã si de cãtre acei Români ai lumii vechi cari sunt infrãtiti, prin vointã sau slãbiciune, cu strãinul incã stãpân. Iar dacã acesti Români isi mai fac iluzii cã vor putea sdrobi nationalismul tinerimii de azi, oprind procesul de reînnoire româneascã ce se anuntã tot mai impetuos, – sa se gândeasca la uriasa sarcinã pe care si-o iau: nu e vaorba sã învingã un simplu curent filosofic produs de o scoalã de gânditori, nu e vorba nici de a anihila prin mijloace dibace o propagandã nationalistã întâmplãtoare. Cãci am arãtat cum nationalismul românesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande si al unei filosofii care s’ar putea demoda sau compromite aparent. Cei cari vor azi sã desfiinteze nationalismul românesc cel adevãrat si deplin, vor trebui sã biruiascã în noi întreaga noastrã istorie, sã sfãrâme în întregul popor intelepciunea stratificatã de veacuri, sã dãrîme în noi echilibrul traditiei nationaliste strãmosesti, sã reducã întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor rãni, într’un cuvânt sã se ia de piept cu acel urias de granit, înfipt voiniceste, cu opincã latã, in tot ce a fost pânã acum viatã si experientã româneascã. Grea sarcinã !

Si sã ia aminte acesti adversari la privirea aceea stâncoasã si surã a uriasului, la lucirile ei de aspru otel si de adâncã tainã. Ea a mai surprins si a mai fulgerat si pe altii: dela Baiazid ori Matei Corvinul si pânã la Ungurii anului 1919, cari n’ar fi crezut niciodatã sã-si vadã capitala cuceritã de baioneta valahã.

Ion Moța, Cuvântul Studențesc, 10 decembrie 1934

(Visited 61 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.