Seismul eurofob zgâlțâie citadela de la Bruxelles

Seismul eurofob zgâlțâie citadela de la Bruxelles

by -
1 621

Pe 25 mai, odată cu alegerile pentru Parlamentul european, un puternic cutremur politic a lovit Bătrânul Continent. Epicentrul lui a fost localizat în perimentrul Londra, Paris, Copenhaga – un veritabil „triunghi al Bermudelor” în care dispar treptat speranțele forțelor progresiste (de „dreapta” sau de stânga) într-un viitor liniștit al Uniunii Europene, viitor controlat de o elită birocratică și supus preceptelor Corectitudinii Politice.

Unda de șoc a fost resimțită și în alte țări ale Uniunii: din Austria – unde „extrema dreaptă” reprezentată de Partidul Libertății (FPÖ) a obținut 19,9% din sufragii (cu 5% mai mult decât în 2009), clasându-se astfel pe locul trei după creștin-democrați și social-democrați – până în Polonia, unde micuțul partid eurofob Congresul Noii Drepte (KNP), condus de Janusz Korvin Mikke (matematician și fost disident anticomunist) a obținut 7,2% din voturi și dreptul de a avea 4 deputați în Parlamentul european. Ei vor încerca să îndeplinească planul lui Korvin Mikke, anume acela „de a dărâma UE din interior”.

Și dacă în Olanda Geert Wilders și Partidul pentru Libertate (PVV), marii favoriți, s-au clasat în cele din urmă doar pe locul trei, cu 13,2% din voturi, păstrându-și totuși cele 4 locuri obținute în 2009, în Germania partidul anti-euro creat în urmă cu un an a obținut 6,5% din sufragii și își va trimite reprezentanții la Strasbourg.

United Kingdom Independence Party (UKIP) din Marea Britanie este marele câștigător al alegerilor, partidul condus de Nigel Farage obținând un scor istoric – 27,5%! Este pentru prima oară, din 1910 și până acum, când nici laburiștii (locul 2 cu 25,4%) și nici conservatorii (23,9%), n-au câștigat niște alegeri în Regatul Unit.

Comentând expansiunea electorală a „extremei drepte” în Europa și impresionanta străpungere a fortificațiilor citadelei parlamentare de la Strasbourg, Angela Merkel a spus: „Este spectaculos, dar regretabil”. Despre cât de surprinzătoare și regretabilă este pasivitatea complice afișată de Germania în fața expansiunii teritoriale a „prădătorului” de la Kremlin, doamna Merkel n-a spus nimic.

Nigel Farage și UKIP au obținut victoria militând pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană și stoparea totală a valului imigrațional cu toate că, înaintea alegerilor, conservatorul David Cameron anunțase în cadrul unui discurs considerat istoric – ce a amintit ascultătorilor de celebrul discurs al marelui politician conservator Enoch Powell – că intenționeaza stoparea imigrației în Marea Britanie. Neimpresionat, Nigel Farage a răspuns imediat: „Este praf în ochi. Singura cale de a stopa imigrația în masă din statele UE și de a preveni abuzurile asupra Sistemului de asistență socială britanic, este părăsirea Uniunii Europene”.

David Cameron a declarat pe 26 mai:

„Oamenii sunt profund nemulțumiți de Uniunea Europeană”. El a continuat, spunând: „Ei vor o schimbare, și în ceea ce mă privește mesajul a fost recepționat și înțeles pe deplin… Dacă vreți un referendum asupra Europei, dacă acest lucru este cel mai important pentru voi, nu este decât un partid și un potențial prim ministru care îl pot organiza. Laburiștii și Liberal-Democrații nu vor acest referendum, iar UKIP nu îl poate realiza.”

Este vizibilă deturnarea (datorată „seismului” din 25 mai) onorabilului Cameron din drumul său spre Centru-Stânga și deplasarea sa forțată către „extrema dreaptă”. Și asta pentru că azi numai un „extremist de dreapta” poate vorbi despre organizarea unui referendum, în care voința celor care votează să fie și ascultată. Din fericire, în acest moment doar într-o singură țară (Elveția) „extremiștii de dreapta” își fac de cap, organizând referendumuri pentru a se supune deciziei cetățenilor.

În Danemarca, Partidul Popular Danez este considerat și el, din cauza politicii sale anti-imigraționiste, un partid de extremă dreaptă. Lucrul acesta nu i-a oprit pe 23 % dintre cetățenii danezi prezenți la urne să-l voteze, propulsându-l astfel pe primul loc înaintea social-democraților aflați la putere, care cu 20,2% din sufragii s-au clasat pe locul secund. Rămâne un mister cum au ajuns civilizații, pacifiștii și umaniștii cetățeni ai Danemarcei, cei care s-au opus cu un remarcabil spirit civic acțiunilor declanșate de către ocupanții naziști împotriva evreilor danezi, să sprijine acum ascensiunea „extremei drepte”. Spun asta pentru că cei câteva sute de mii de imigranți musulmani – care consumă peste 40% din fondurile alocate asistenței sociale, în timp ce își manifestă deschis intoleranța religioasă, anti-semitismul și spiritul anti-occidental – nu au, bineînțeles, nici o legatură cu șocanta schimbare a mentalității daneze.

Ziua de 25 mai a marcat în Franța „eșecul unei întregi țări”, așa cum remarca cotidianul Liberation, iar noaptea ce i-a urmat a fost o noapte albă și pentru ultracunoscutul politician franco-german Daniel Cohn Bendit. Era și normal din moment ce, pentru prima dată în istoria Franței, alegătorii au votat și au plasat pe primul loc un partid etichetat ca xenofob, rasist și populist, adică de extremă dreaptă.

Pe 25 mai, Frontul Național – partidul condus de Marine Le Pen – a câștigat alegerile cu 24,85%, devansând Uniunea Mișcării Populare (UMP), ce a reușit să obțina 20,8% și Partidul Socialist, care s-a cățărat epuizat pe ultima treaptă a podiumului cu doar 13,98% din voturile exprimate. Participarea la vot – 42,43%. Partidul Socialist Francez a reușit astfel un rezultat istoric, dar în sens negativ, scorul electoral obținut fiind cel mai slab din istoria participărilor sale la alegerile euro-parlamentare. Ca urmare a înfrângerii electorale, domnul Jean-François Copé, președintele UMP (PDL-ul francezilor) și-a dat demisia, dovedind astfel că mai bine este să te cheme uneori Vasile decât Jean-François.

„Din această cauză noi spunem: trebuie oprită imigraţia pentru că altfel vor intra în şomaj noi muncitori. Precizez cu fermitate: trebuie stopată imigraţia oficială şi clandestină. Trebuie rezolvată astfel importanta problemă pusă, în viaţa comunităţii locale franceze, de imigrație. Se găsesc ingrămădiţi, în ceea ce putem numi foarte bine ghetouri, muncitori şi familii cu limbi şi cu moduri de viaţă diferite. Aceasta creează tensiuni şi uneori ciocniri între imigranţii din ţări diferite. Această situaţie face dificilă relaţia lor cu francezii. Când concentrarea populaţiei devine atât de puternică, criza locuinţelor se agravează, numeroasele familii de imigranţi cad în mizerie şi cheltuielile devin insuportabile pentru bugetele locale.”

Era normal atunci ca Daniel Cohn-Bendit – fanaticul anti-naționalist și federalist european – să petreacă o noapte de coșmar, el fiind, încă din vremea când era considerat una dintre vedetele „verzilor” germani, un adept necondiționat al imigrării în masă, deoarece numai aceasta putea aduce schimbarea mult visată de Stânga. Noi, Verzii, spunea el atunci, trebuie să luptăm pentru ca un număr maxim de străini să se instaleze în Germania. Când vor fi în Germania, trebuie să luptăm pentru ca ei să obţină dreptul de vot. Când acest obiectiv va fi atins, vom avea un număr suficient de alegători pentru a schimba această ţară. Ajuns liderul și„locomotiva electorală” a ecologiștilor francezi, el a continuat să susțină politica unei imigrații fără limite, cea mai sigură metodă de a submina din temelii păcătoasa civilizație occidentală, ignobila creație a omului alb.

Vremurile când Georges Marchais – secretarul general al Partidului Comunist Francez – scria în ziarul L’Humanité aceste rânduri, fără să fie și hulit pentru asta, au apus definitiv.

Că este anacronic și riscant să mai vorbești așa ne convingem azi, când Marine Le Pen este considerată xenofobă, rasistă și populistă deși transmite același mesaj ca Georges Marchais în 1981, sau Charles De Gaulle în anii ’60, atunci când acesta spunea:

Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină. Astea nu sunt poveşti! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi! Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci?”

Vestea victoriei „fasciștilor” conduși de Marine Le Pen (urmașa lui Georges Marchais și De Gaulle) l-a făcut pe tovarășul Jean-Luc Mélenchon, șeful Partidului Comunist Francez și liderul Frontului de Stânga, să treacă printr-un șoc emoțional greu de uitat. Cu lacrimi în ochi și glas sugrumat de durere, el a adresat pe FranceTV un cutremurător apel Franței și proletariatului ei:

„Hai Franța, hai frumoasa mea țară! Haideți muncitori, veniți-vă în fire! Nu lăsați ca toate acestea să fie făcute în numele vostru! Nu permiteți ca Franța să fie altceva decât ceea ce este ea în inima lumii întregi.“

Prea târziu! Potrivit institutelor de sondaj, 38% dintre funcționarii și 43% dintre muncitorii francezi au votat pe 25 mai cu Frontul Național. Chiar și acele orașe recunoscute ca bastioane ale stângii franceze au căzut unul după altul, partidul anti-imigrație obținând acolo primul loc.

Este foarte posibil ca „muncitorii francezi” apelați de Jean Luc Melenchon să nu fi uitat declarațiile acestuia la adresa Franței și a cetățenilor ei „de baștină”, făcute anul trecut. „Nu pot să supraviețuiesc când în jurul meu sunt numai blonzi cu ochi albaștri… este peste puterile mele”, a spus șeful comuniștilor francezi nu înainte de a-i numi pe normanzi alcoolici și pe ceilalți francezi arierați. Se pare că, uneori, nu toate inimile bat pentru Franța.

Ministrul de finanțe al Germaniei, creștin-democratul Wolfgang Schauble, mai obișnuit cu cifrele decât cu retorica, a fost mult mai direct decât Ségolène Royale, numind Frontul Național un „partid fascist”. De aplicarea acestei etichete au scăpat însă „democrații” de la Moscova, politicianul german având grijă să menajeze sensibilitățile acestora atunci când s-a pronunțat împotriva majorării sumelor alocate din PIB pentru Apărare și împotriva intențiilor NATO de a trimite efective militare în țările Europei de Est.

Declarația domnului Wolfgang Schauble este în concordanță cu poziția adoptată până acum de conducerea de la Berlin în fața regimului autocratic de la Moscova și îmi amintește de poziția luată de Franța în 1999, când aceasta se declara împotriva proiectului american de instalare a scuturilor antirachetă în Statele Unite și în câteva țări ale Extremului Orient. Dacă Franța considera atunci acest lucru „destabilizator pentru China”, acum Germania și factorii de decizie de la Bruxelles încearcă să tempereze inițiativele americane, considerându-le o amenințare la adresa „pacifiștilor” de la Kremlin.

În această situație, respectabilul creștin-democrat Wolfgang Schauble se așează nepăsător în aceeași barcă cu „fascista” Marine Le Pen, cea care și-a găsit un aliat și tovarăș de drum în persoana aceluiași Vladimir Putin. Dacă ne gândim că nici celelalte partide de „extremă dreaptă” europene nu-l privesc cu ochi răi pe „Imperialul moscovit”, atunci putem spune ca mainstream-ul politic european se întâlnește cu „extrema dreaptă” taman în palma lui Putin.

Frontul Național, partid de extrema dreaptă? Făra discuție, da! Asta dacă este să-l judecăm conform standardelor actuale, stabilite de mult timp drept etalon obligatoriu de către reprezentanții stângii occidentale, cu acceptul celor aflați la dreapta eșicherului politic. Standarde, conform cărora valorile de altădată ale dreptei, peste care „s-a înstăpânit Frontul Național”, după cum constata Jean Sevillia, sunt interzise.

Scriitorul și filozoful francez remarca:

Decretate tabu, ele nu sunt abordate nici de stânga, nici de dreapta. Consemn: ‘a nu i se face jocul lui Le Pen’. Imigrația, insecuritatea, familia, națiunea, Europa? Nici o problemă. Frontului Național, inamicii îi fac un minunat cadou.

De altfel, Marine Le Pen nu are dreptul să se plângă. Se află într-o companie selectă. Spun asta pentru că, potrivit acelorași norme stabilite de stânga franceză, însuși Napoleon a fost “un despot misogin, homofob, antisemit, rasist, fascist, antirepublican” – lucru decretat încă din 2005 într-o carte pamflet, de un reputat autor de stânga. Atunci, de frică să nu fie pus alături de Napoleon, Jacques Chirac, politician „de dreapta” și președintele Franței, a evitat să mai participe la ceremoniile bicentenarului bătăliei de la Austerlitz. Și dacă Napoleon a fost, potrivit preceptelor Corectitudinii Politice, un Mussolini al timpului său, de ce n-ar fi potrivit acelorași principii Marine Le Pen o Clara Petacci a vremurilor noastre?

În 1984 Frontul Național, condus pe atunci de Jean Marie Le Pen, obținea 10,9% din voturile exprimate de electoratul francez la alegerile europene. După 30 de ani, în 2014, FN câștiga alegerile cu 24,85% din voturile exprimate. Prin urmare, într-o singură generație, numărul francezilor rasiști și fasciști a crescut dramatic, asta datorită „minunatelor cadouri” făcute Frontului Național de elita politică franceză, propietara discreționară a adevărului social și politic. În timp ce așa-zisa „dreaptă” n-a avut curajul să analizeze fenomenul din punct de vedere sociologic și economic, al învățământului și securității sociale, stânga s-a dedicat cu fanatism ideologic discriminării, diabolizării și stigmatizării tuturor celor care îndrăzneau să gândească în afara canoanelor impuse, neținând cont că unii făceau parte chiar din rândurile propriului electorat.

Jean Francois-Revel scria în 1990:

A compara Frontul Național al lui Le Pen cu fascismul anilor ’30 este, cum am arătat deja, o prostie istorică. Electoratul Frontului Național nu are nici o motivație ideologică generală. El reprezintă mediul urban sărac, afectat de clasicele fricțiuni dintre muncitorii imigranți și localnici… la rândul ei, dreapta a căzut în capcana întinsă de terorismul intelectual de stânga. De teamă să nu fie acuzată de rasism, ea a evitat analiza problemelor materiale (…) legate de fenomenul imigranților. Simplu fapt că acceptai existența acestei probleme era de ajuns pentru a-ți fi lipită eticheta infamantă.

Și ceea ce s-a petrecut în Franța s-a întamplat și se întâmplă în mai toate țările Uniunii Europene.

Drept urmare, dacă în urmă cu 30 de ani singura țară europeană în care „extrema dreaptă” își făcea simțită prezența era Franța, azi extremiștii au împânzit Europa. Că sunt veritabili, ca fasciștii greci sau Jobbik-ul ungar, sau doar etichetați așa de către ideologii și adepții Corectitudinii Politice – cum este cazul celor din Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda sau Danemarca -, este mai puțin relevant. Important este că la originea apariției lor se află politica dusă de „golemul bolnav de marxism” (cum este numită pe bună dreptate Uniunea de ziaristul Adrian Pătrușcă), ce-și are încă, se pare că nu veșnic, sediul la Bruxelles. Depinde numai de locatarii lui ca sediul să nu le devină mormânt.

Jean Luc Melenchon nu poate fi considerat rasist și nici deputatul socialist Thomas Thevenoud, cel care remarca recent, cu mândrie, într-o emisiune televizată: „Franța este o mare națiune neagră”. Se știe, reprezentanții Stângii n-au cum să fie rasiști din moment ce ei sunt corecți politic.

Pentru proeminenta reprezentantă a socialiștilor francezi, Ségolène Royale, ministrul Ecologiei și al Energiei, rezultatul obținut de Frontul Național reprezintă un „șoc la scară mondial㔄În această seară cetățenii lumii și cetățenii europeni au văzut că în Franța, un alegător din patru, a votat pentru un partid violent anti-european”, a declarat ea la TF1.

autor: Bogdan Calehari

sursa: In linie dreapta

(Visited 103 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Dl. Calehari, Schaeuble l-a numit pe Putin acum 2-3 saptamani Hitler (sic!), e penibil ce sustineti in articol cand tot in tot vestul ploua cu amenintari si termeni peiorativi la adresa Rusiei..

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.