Secolul XXI nu va mai fi american. Va fi măcar unul occidental?

Secolul XXI nu va mai fi american. Va fi măcar unul occidental?

by -
3 488

Din volumul în curs de apariţie Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane

Richard Cooper afirmă limpede: „Impactul ridicării Chinei asupra lumii va fi cel puţin la fel de mare precum cel al SUA în secolul trecut, probabil însă mult mai mare.” (Richard Cooper, „Economic, Social, and Environmental“, Foreign Affairs, November/December 2009) Acest impact este asociat în primul rând cu statutul ei de „formidabilă putere globală”. Am face o precizare cu privire la puterea financiară a Chinei. Astăzi, China are de departe cel mai mare volum de rezerve valutare din lume – 2,4 trilioane de dolari –, cam de patru ori mai mult decât fondurile de împrumut de care dispune Fondul Monetar Internaţional. Acumularea de rezerve valutare este cea mai bună măsură de protecţie împotriva volatilităţii pieţelor financiare. Dispunând de rezerve aşa de mari, China a trecut cu bine de criza asiatică din 1997 – 1998, a trecut cu bine şi de actuala criză economică.
Fenomenul uimitor de aici încolo începe să apară. Paul Krugman ne spune că, potrivit evaluărilor FMI, China va avea în 2010 un surplus comercial de peste 450 de miliarde, de 10 ori mai mult decât în 2003. „Astăzi, China adaugă mai mult de 30 miliarde de dolari în fiecare lună la imensa sa rezervă valutară de 2,4 trilioane de dolari.”(1) Calculul arată că în 2014 China va avea o masă de rezervă valutară care va depăşi 4 trilioane de dolari, sumă mai mare decât deficitele comerciale ale tuturor ţărilor dezvoltate luate la un loc. În alţi termeni, finanţarea acestor deficite va depinde de rezervele valutare ale Chinei. Dacă pe relaţia cu SUA, care are şi cel mai mare deficit, lucrurile se cer discutate separat – SUA are piaţa cea mai mare a lumii, moneda ei naţională este şi principala monedă de schimb şi de tezaurizare etc. –, pe relaţia cu toate celelalte ţări dezvoltate, influenţa Chinei devine foarte importantă. Putem vorbi chiar despre o dependenţă de finanţele chineze.
Investiţile străine în China au reprezentat motorul dezvoltării acestei ţări. Ceea ce impresionează acum este fluxul financiar dinspre China spre lume. Într-o lucrare a lui R. G. Sutter(2) apare o cifră semnificativă: investiţiile chineze directe în străinătate s au ridicat în 2005 la cifra de 6,9 miliarde de dolari. Pe măsura acumulării de rezerve valutare, investiţiile Chinei în străinătate au crescut spectaculos. De pildă, potrivit lui Stephen D. King(3), investiţiile făcute în afară de către Banca Centrală chineză s ar ridica la 1.841 miliarde de dolari. Un flux financiar enorm, un canal pe care circulă nu numai valută, ci şi influenţă.
Ascensiunea Chinei în lumea de astăzi nu poate fi explicată apelând doar la puterea economiei sale. China deţine atuuri care se dovedesc foarte importante în ecuaţia dezvoltării contemporane. Cum este cel demografic. Ţările care s au dezvoltat în ultimii ani s au bazat mult şi pe forţa numărului. Ca să depăşească PIB ul american, China are nevoie să realizeze doar o cincime din productivitatea americană. Restul este compensat de diferenţa de populaţie. Esenţială este şi securizarea aprovizionării cu energie. Dezvoltarea are astăzi nevoie vitală de energie. De aceea, harta geopolitică a planetei este desenată în bună măsură de harta ei energetică. Ca răspuns la setea sa nepotolită de energie, China a elaborat, prima, o strategie a aprovizionării cu energie. În acelaşi răspuns se încadrează şi apariţia cuplurilor energetice dintre marii consumatori şi marii producători. Observaţi asemenea cupluri: Rusia Germania, SUA Arabia Saudită, China Arabia Saudită, China Iran, India Iran. Cine se află în afara acestor circuite, şi a altora, se va afla şi în afara politicii mari a lumii. Un alt factor este valorificarea rolului statului în procesul propriei dezvoltări. Competiţia economică de astăzi are această caracteristică: ţările în curs de dezvoltare au folosit propriile structuri statale ca instrumente ale succesului, ca o modalitate de diminuare a asimetriei dintre ele şi statele dezvoltate. În urmă cu numai câţiva ani, nimeni nu vorbea de Sovereign Wealth Funds; astăzi, aceste fonduri, la lansarea cărora China a avut rolul ei, dispun de sume uriaşe şi reprezintă instrumente prin intermediul cărora statele respective îşi promovează politica investiţională. Ca să nu mai amintim de faptul că ridicarea Chinei s a produs în plin proces de afirmare a globalizării. Nu ar fi o exagerare să considerăm ridicarea Chinei un simbol al valorificării inteligente a contextului creat de procesul globalizării.
În plus, China beneficiază şi de o serie de tendinţe favorabile: ridicarea Asiei, ridicarea ţărilor în curs de dezvoltare, afirmarea ţărilor mari, a coloşilor. Forţa ei de propulsie vine din propria strategie, din propriul efort, dar acum ea este întreţinută şi de valul istoric în fruntea căruia se află şi pe care a ajuns să-l simbolizeze. Această ţară va deveni, foarte probabil, într un deceniu sau două, puterea economică numărul unu a lumii. Problema este de timp. Sunt autori care consideră că ridicarea celei mai populate ţări ale lumii este atât de masivă, cu implicaţii atât de mari, încât ea nu poate fi analizată doar pe relaţia cu SUA. De pildă, într-un articol din „Foreign Affairs”, John Ikenberry propune două etaje de analiză. Analiza raportului dintre puterea economică a SUA şi a Chinei este foarte importantă, dar cu totul insuficientă. Dacă vom urma această perspectivă, vom conchide, în ultimă instanţă, că America va fi depăşită de către China şi că însăşi „era americană ia sfârşit“. Al doilea etaj este mai important, pentru că, dacă vom citi ridicarea Chinei la proporţiile ei reale, vom descoperi că, de fapt, „China trebuie să facă faţă sistemului centrat pe valorile occidentale“. Este vorba despre un proces mult mai amplu. Nu se schimbă puterile între ele, nu avem de a face doar cu o prefacere la vârf, ci este vorba despre setul de valori care conduce lumea, despre orientarea ei de ansamblu. „Lumea bazată pe valorile occidentale este înlocuită de una dominată de Orient“. Există o frază cheie în articol, vizând soluţia politică pe care ar trebui să o degaje noua situaţie: „Problema cheie pe care trebuie să şi o amintească liderii americani este următoarea: China, singură, poate depăşi SUA, dar este mult mai puţin probabil ca această ţară să depăşească ordinea occidentală.”(4)
În raport cu capacitatea sistemului vestic în ansamblu, puterea economică a Chinei devine mult mai puţin importantă; ea este mai puţin redutabilă decât economiile combinate ale ţărilor membre ale OECD ului. Aceasta este şi mai adevărat în ceea ce priveşte cheltuielile militare. China nu poate spera să se apropie de cheltuielile militare ale ţărilor membre ale OECD. Dacă SUA vor mai domina secolul al XXI-lea, aceasta nu se mai poate întâmpla decât în fruntea coaliţiei statelor dezvoltate. Ceea ce solicită o schimbare de perspectivă: nu SUA, ci ordinea occidentală; nu SUA, ci grupul ţărilor dezvoltate. Avem de a face cu o alegere între modelul occidental şi cel pe cale de constituire, modelul estic, în fapt cel asiatic. Depăşirea SUA de către China apare probabilă. De aceea, miza este de a formula un răspuns nu în termenii binomului China America, ci China lumea occidentală. Ceea ce presupune din partea acestei lumi o altă atitudine şi prefigurarea cu rapiditate a unei strategii neconvenţionale.
Sunt semnificative în această privinţă preocupările recente de a imagina o Uniune economică transatlantică, prezentate în revista „Foreign Affairs”(5). Actuala criză a relevat că SUA nu ar fi putut controla mărimea dobânzilor şi rata inflaţiei dacă Europa, Japonia şi China nu ar fi continuat să cumpere şi să deţină titluri americane. „Dacă aceste fonduri ar fi fost retrase, nici cel mai mare volum de cheltuieli interne (sau imprimare de bani) nu le ar fi compensat. Cu alte cuvinte, chiar şi cei mai mari actori sunt prea mici pentru a rezolva criza cu forţe proprii.” Richard Rosecrance recunoaşte capacitatea competiţională a economiilor emergente din Asia, cu deosebire a Chinei şi Indiei. El subliniază, în acelaşi timp, că aceste economii au nevoie de pieţele bogate ale Occidentului, că, oricât de mult ar dezvolta consumul intern, statele asiatice nu pot absorbi mulţimea de bunuri pe care le exportă în momentul de faţă în ţările dezvoltate. De aceea, răspunsul ar putea fi unirea acestor pieţe, pentru a avea un răspuns coerent şi o atitudine comună în faţa valului de produse ieftine venite din statele în curs de dezvoltare. „Nu este nevoie ca Statele Unite să lupte împotriva provocărilor din ce în ce mai mari venite din partea Chinei sau a Indiei, ori să contrapună aceste ţări una celeilalte. SUA îşi pot folosi piaţa considerabilă, combinată cu cea a Europei, pentru a atrage ţările protocapitaliste avansate ca într o pânză de păianjen… Economia americană îşi poate spori amploarea şi vitalitatea prin intermediul unor noi acorduri monetare şi de liber schimb. Aceste aranjamente sunt importante nu numai pentru a contracara efectele pe termen lung ale recesiunii, cât şi pentru a ţine piept creşterii economice din economiile emergente… Mai mult, pot fi realizate fără riscul fragmentării economice sau al conflictelor geopolitice.”(6)
Toate acestea sunt deocamdată probleme de perspectivă. Mult mai presantă este perfecţionarea ordinii actuale pentru a i spori capacitatea de a integra ţările care se afirmă ca puteri importante ale momentului. Adaptarea ordinii actuale la realitatea economică pe care ne o propune începutul secolului al XXI-lea este lentă. De pildă, în cadrul Fondului Monetar Internaţional, Washingtonul are 17% din voturi – mai puţin de 30% cum a avut odată, dar, totuşi, un număr suficient pentru a bloca orice măsură, pentru că aprobarea unei acţiuni trebuie să întrunească 85% din voturi. Uniunea Europeană are un cuvânt hotărâtor în numirea a 10 din cei 24 de membri ai Board ului. China are o putere de vot puţin mai mare decât a Elveţiei şi sub cea a ţărilor din Benelux. Deci problema fundamentală, aşa cum sublinia şi Ikenberry, este menţinerea deschiderii şi flexibilităţii sistemului pentru a conferi o voce mai puternică unor state precum China, Mexic, Coreea de Sud, Turcia, Brazilia, India, Africa de Sud. Un sistem este viabil atâta timp cât este reprezentativ pentru distribuţia puterii. Cum această distribuţie s a modificat dramatic, şi sistemul de structuri globale trebuie să urmeze aceeaşi cale.
De aceea, problema fundamentală a momentului este integrarea noii puteri în structurile globale existente. Cum observă şi Bergsten, este vorba despre structuri construite de către SUA şi Uniunea Europeană de a lungul timpului. Întrebarea esenţială este: va cere noul sosit ajustări sau o regândire a sistemului? Potrivit lui Bergsten, „…există semne din ce în ce mai vizibile potrivit cărora China are un obiectiv diferit. În numeroase domenii, ea are strategii care intră în conflict cu normele, regulile şi aranjamentele instituţionale existente.”(7) În ciuda chemărilor din partea Beijingului pentru „o nouă ordine economică internaţională” şi a discuţiilor privind modul în care „Consensul de la Beijing” ar putea înlocui „Consensul de la Washington”, propunerile alternative ale Chinei nu se ridică la nivelul unei „sfidări revizioniste a statu quo-ului”.
Există, după părerea noastră, motive temeinice pentru ca noua superputere economică să susţină ordinea mondială existentă. În primul rând, pentru că însăşi ascensiunea chineză a avut loc în cadrul acestei ordini. Poate, China nu este în întregime mulţumită de cum lucrează ordinea existentă. Oricâte nemulţumiri ar avea, China nu poate nega un lucru: anume că este ordinea care i a facilitat ascensiunea. Ea nu domină sistemul actual, este adevărat, dar posedă arma cu care a învins, anume preţul redus. Toate reglementările ordinii economice existente au ajutat China să şi pună în valoare acest atu şi să devină o putere redutabilă. În plus, nu putem neglija faptul că regula centrală a acestui sistem – încurajarea şi stimularea pieţei şi a mecanismelor sale – a ajutat China în propria dezvoltare şi modernizare. A ajutat o chiar în învingerea rezistenţelor interne la restructurarea economică în spiritul economiei de piaţă. Dacă la Beijing domneşte înţelepciunea – vizibilă într o serie de măsuri şi atitudini –, această ordine nu va fi contestată pe fond. Ba am spune că, în multe privinţe, China este interesată în menţinerea şi consolidarea acesteia.
Pentru cel puţin zece ani, nu este probabilă o schimbare semnificativă în poziţia şi atitudinea Chinei: adică în perioada în care puterea ei se va împlini. Ne stăruie în minte replica unui expert chinez într o discuţie particulară. Era imediat după bombardamentele de la Belgrad, din 1999, când, dintr o eroare, o bombă a căzut chiar pe ambasada chineză din Serbia. Partenerul chinez era evident afectat de ceea se întâmplase, dar a preferat să cunoască poziţia ţării noastre în legătură cu intervenţia militară a NATO. După ce am prezentat câteva date, am adresat şi noi aceeaşi întrebare: dar poziţia Chinei? Răspunsul a fost prompt: „Noi, noi peste 20 de ani!” Deocamdată, au trecut 10. Dar ce diferenţă de putere economică este între China de acum şi cea de acum 10 ani!

NOTE

(1)Paul Krugman, „Taking on China“, New York Times, March 15, 2010.
(2)Robert G. Sutter, Chinese Foreign Relations. Power and Policy Since the Cold War, Rowman and Littlefield Publishers, Lanham, Maryland, 2008, p. 109.
(3)Stephen D. King, Losing Control: The Emerging Threats to Western Prosperity, Yale University Press, New Haven, London, 2010, p. 84.
(4)John G. Ikenberry, „The Rise of China and the Future of the West“, Foreign Affairs, January/February 2008, p. 36.
(5)Richard Rosecrance, „Bigger is Better: The Case for a Transatlantic Economic Union“, Foreign Affairs, May/June 2010, pp. 42-50.
(6)Idem.
(7)C. Fred Bergsten, „A Partnership of Equals. How Washington Should Respond to China’s Economic Challenge“, Foreign Affairs, July/August 2008.

autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti

(Visited 129 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. Mircea, poate nu ești încă prea bătrîn să pui mîna pe o carte serioasă de istorie.Rusia bolșevică de după 1918 nu bătea nici un record economic fiind interesantă mai mult să-și exporte mizeria politică pe tot globul.Sovieticii nu au avut niciodată o economie performantă ci doar un aparat represiv imens care dădea impresia unui monolit economic,politic și militar.Apoi tu gîndești totul simpluț la nivelul tău..de ce ar vrea China să treacă oceanul ca ”unchiul Sam”? Nu finanțează ea pe toți ca apoi aceștia să muncească pentru ea?
    Ipotetic vorbind, dacă cineva amenință interesele acestui stat, are forța armată necesară să ocupe jumătatea cea mai dezvoltată a globului..așa că nu văd unde sînt termenii de comparație cu Rusia/Japonia/SUA.

  2. Cred că inerente complexe de inferioritate, interesant alambicate, fac pe unii dintre oameni să tot prevadă căderea Americii. Sînt suficient de vîrstnic pentru a fi apucat atît laudele la adresa dezvoltării fulgerătoare a Japoniei, prin deceniile șase/șapte, cît și cultul pentru China.
    De prin 1970 unii din carpați trecuseră de la adulația sovietică la aceea chineză. Or pînă azi chinezii nu știu să rupă gura tîrgului. Într-un fel, îi văd precum pe ruși în anii 20, băteau recorduri, cu prețul știut, sfîrșind la 1991 cum știm…
    La chinezi treaba nu e viabilă pentru că, pe de o parte, îi va păli și pe ei domoleala venitului ridicat. După cum, cu o națiune totuși de sclavi (nu au trecut Oceanul, precum Sam), nu vei bătea recordul la esențialul creativitate…
    Părerea mea…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.