Războaiele Voievodului Radu de la Afumaţi

Războaiele Voievodului Radu de la Afumaţi

by -
1 1577

Sub bolţile venerabile ale unuia dintre cele mai celebre monumente de artă veche românească, fastuosul lăcaş al mănăstirii Argeşului – cel pe care mitul popular l-a legat de legendarul meşter Manole – s-au aşezat, nu mult după înălţarea bisericii, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, câteva pietre de mormânt. Sunt lespezile funerare ale neamului lui Neagoe Vodă, ctitorul ce şi-a dorit aici, în pronaosul de la Argeş, o autentică necropolă princiară a „noilor Basarabi”, împodobite cu motivele geometrice şi simbolice ale sculpturii muntene de după 1500. Printre ele, una cu totul deosebită, singulară ca decor şi ca text săpat sub imaginea unui călăreţ purtând buzdugan şi o mantie fluturândă, rămâne un monument unic şi emoţionant al epigrafiei medievale româneşti, după cum efigia voievodului reprezentat aici va însemna un prototip în arta evului mediu muntean: este lespedea ce acoperă locul de veci al lui „Io Radu marele voievod şi domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, fiul marelui şi prea bunului Radul voievod” sau, cu alte cuvinte, al celui pe care istoria unei epoci tulburi îl ştie ca stăpânitor al Ţării Româneşti sub numele de Radu de la Afumaţi. Fiu – cum o spune şi inscripţia – al lui Radu cel Mare – cunoscutul ctitor de la Dealu şi aducătorul în ţară al  lui Macarie, meşterul tipograf balcanic -, deceniu al secolului al XVI-lea, dureayă în conştiinţa posterităţii „agarenilor” aflaţi, în acel timp al sultanului Soliman Magnificul, în momentul maximei lor expansiuni politice.

„Să vă fie ştiute – continuă solemn textul inscripţiei funerare de la Argeş, ca un mesaj direct, plin de cumpăt şi de mândrie, al voievodului însuşi – războiaele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea la Gubavi, al treilea la satul Ştefeni, pe Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocăneşti, al şaselea la cetatea Bucureşti, al şaptelea la cetatea Târgoviştei, al optulea la râul Argeşel, al noulea la satul Plata, al zecelea la Alămăneşti pe Teleorman, al unsprezecelea, cel mai iute şi mai vârtos din toate războaiele, la Grumazi cu şapte sangiacuri, al doisprezecelea la Nicopole, al treisprezecelea la Şiştov, al patrusprezecelea la cetate la Poenari…, al cincisprezecelea la Ghergiţa, al şaisprezecelea iar la Bucureşti, al şaptesprezecelea la oraş la Slatina, al optsprezecelea la cetatea Bucureşti, cu Vladislav voievod, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douăzecilea la Didrih…”

Avem aici o „geografie” completă a luptelor pe care acest demn precursor al lui Mihai Viteazul le-a dus întru apărarea voievodatului peste care cârmuia, într-un moment în care Mehmed Beg, puternicul conducător otoman din Balcani, voia să prefacă ţara în paşalâc turcesc aşa cum peste puţină vreme vor deveni părţi ale Banatului, ale Transilvaniei şi ale Ungariei. Piatra de mormânt pusă în biserica de la Argeş, la loc de ciniste, acolo unde Radu de la Afumaţi a fost şi ctitorul pentru pictură, în dubla-i calitate de voievod al ţării şi de ginere al principalului întemeietor al lăcaşului – era soţul Ruxandrei, fiica lui Neagoe Basarab -, narează pas cu pas faptele de arme ale celui care în Ilfov şi în Vlaşca, în Dâmboviţa şi în Argeş, şi de la Braşov până în Bulgaria de miazănoapte, a străbătut cu oştile sale, trădat sau sprijinit de boierimea ţării în frunte cu Craioveştii olteni, drumurile victoriei şi cele ale înfrângerii, împotriva urgiei turceşti şi a pretendenţilor ce doreau scaunul Basarabilor – aidoma acelui Vladislav amintit de textul inscripţiei – fie şi cu preţul trădării de neam. Şi tot trădarea, trădarea boierească, avea să fie aceea care în primele zile ale lui ianuarie 1529 – dată amintită şi pe piatra din pronaosul de la Argeş – curma mişeleşte firul vieţii lui Radu de la Afumaţi, undeva pe un deal de lângă Râmnicul Vâlcii.

Viteazul voievod care în câţiva ani numai, din 1522 şi până în clipa morţii, luptase pentru a întregi cu armele ceea ce înaintaşul său Neagoe făptuise cu mintea şi cu fineţea diplomatică – adică un statut de demnă independenţă într-un moment de iureş al Semilunii victorioase din Asia până în inima Europei -, cădea răpus de o mână de boieri pentru care lupta cea dreaptă nu trecea înaintea intereselor de castă feudală. „…Şi-au năvălit turcii cu multe greutăţi, ca să ia ţara noastră, Ţara Românească; şi m-am ridicat domnia mea… multe războaie apărând, câteodată fiind goniţi şi câteodată gonind (pe duşmani)”, continuă parcă aievea inscripţia de pe piatra de mormânt al lui Radu de la Afumaţi, o altă inscripţie ce însoţea, în aceeaşi biserică argeşeană, portretul domnului muntean zugrăvit la porunca sa, odată cu restul podoabei murale, prin osteneala meşterului Dobromir. Erau cuvinte ce rezumau o epocă, ce închideau între ele un episod dintre acelea care, numeroase, au dus din veac în veac la Independenţa pe care am prăznuit-o nu demult.

Cât despre lespedea funerară de la Argeş a lui Radu Vodă, simplă şi armonioasă în alcătuirea-i plastică, ea pare, când o priveşti, că prinde viaţă, iar dincolo de mişcarea călăreţului înarmat, cioplit pe ea, presimţi parcă o altă mişcare, mai adâncă, care tălăzuieşte oastea românească de acum patru sute şi mai bine de ani, cu fiecare nume nou de bătălie, de la un colţ la altul al gliei dintre Carpaţi şi Dunăre, spre jertfe şi spre victorii despre care cronici şi monumente de tot felul ne vorbesc mereu în limba bărbăţiei.

autor: Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 603 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. voievodul fara teama si fara prihana.cartea scrisa de dumitru almas despre ultimele 12 ceasuri de viata ale lui Radu de la Afumati

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.