Românii și vocația lor apuseană

Românii și vocația lor apuseană

by -
0 672

Aflarea originilor diferitelor popoare și, mai ales, a propriului popor, a fascinat generații întregi de savanți, de oameni de cultură și chiar de simpli curioși, care și-au spus cu generozitate părerile. Oamenii simt acut nevoia să știe de unde vin nu doar ca indivizi, ci și ca grupuri geografice și teritoriale, profesionale, religioase (confesionale), etnice.

Între numeroasele „teorii”, vehiculate peste tot, de la mijloacele cele mai moderne de comunicare până la cărțile tipărite, se află și aceea a dacismului pur al românilor, metamorfozați într-un fel de deținători ai matricei lingvistice universale preromane și chiar pregrecești. Evident, forma extremă a acestei fantasmagorii – din care reiese că romanii ar fi învățat latina de la daci (!) – nu este ușor de impus și de acceptat, în pofida dezinformării aproape generalizate din societatea contemporană. „Demonstrațiile” care se vehiculează în acest sens frizează absurdul, nu au nimic de-a face cu știința filologică, nici cu cercetarea și logica istorică și, cu atât mai puțin, cu logica în general. Tehnica promotorilor unor astfel de construcții fantastice este aceea a colajului, bazată pe anumite cunoștințe și date disparate, luate din epoci și locuri diferite și „îmbinate” apoi în așa fel încât să dea impresia unui tot.

Nu de puține ori, acești pseudo-istorici operează cu argumentul autorității sau recurg la silogisme false sau la sofisme, erori mai greu de semnalat de către persoanele neavizate. Un exemplu simplu de judecată deviantă din domeniul acesta ar fi următorul: 1. Daco-geții credeau în marele zeu Zalmoxis. 2. Daco-geții erau, prin urmare, monoteiști. 3. Fiind monoteiști, ei erau creștini înainte de Hristos. În fapt, deși rostite cu emfază și siguranță deplină, niciuna dintre propozițiile de mai sus nu este exactă pe deplin, iar gradul de minciună crește de la prima spre ultima: este adevărat că daco-geții credeau în Zalmoxis, dar credeau și în alți zei; prin urmare, ei nu puteau să fie monoteiști; cu atât mai mult, nu aveau cum să fie creștini; de altfel, este un nonsens să se vorbească despre creștinism înainte de Hristos. Prin astfel de „cercetări”, s-a ajuns inclusiv la ideea că daco-geții erau cel mai civilizat popor din lume și că din ei ar fi descins apoi toate popoarele civilizate, inclusiv romanii.

Majoritatea oamenilor de bun simț, în ciuda lipsei de cunoștințe concrete, sistematice și de specialitate, nu acceptă această origine dacică sau traco-dacică pură a românilor, dar nici nu au cunoștințe clare despre latinitatea românilor și nici despre originile popoarelor în general. Paradoxal este faptul că „teoria” dacismului pur al românilor vine după o altă „teorie”, la fel de absurdă, aceea a exterminării totale a daco-geților în confruntările cu romanii și a deportării tuturor celor rămași în viață, pentru ca în provincia romană Dacia să nu mai fi rămas picior de autohton. Această din urmă construcție este însă, în general, în legătură cu o alta, de extracție politică, anume „teoria” imigraționistă, conform căreia românii nu ar fi autohtoni, ci venetici târzii în interiorul arcului Carpaților. Puritatea romană a românilor a fost susținută, tot din motive politice, de învățații iluminiști transilvăneni, dar pentru aceștia autohtonia românilor, ca urmași ai romanilor, era indiscutabilă. Ce să înțeleagă nespecialiștii din aceste două extreme, care-i fac pe români fie daci puri, fie romani puri, mai ales că, între timp, a fost revigorată și „teoria” originii cumane a unora dintre români?

Mulți intelectuali cred că și teoria descendenței romane a poporului român și teoria latinității limbii române sunt exagerări la fel de mari ca și „teoria” dacopaților sau tracomanilor, că ele pot fi puse pe același plan și că adevărul ar fi undeva la mijloc. Mai mult, în planul gândirii comune, se crede și se scrie că românii au fost capacitați să creadă că provin din romani abia în secolul al XVIII-lea, printr-un efort intens, preconceput și ordonat al Școlii Ardelene. Școala Ardeleană este percepută ca mișcarea latinistă prin excelență, care i-ar fi ocolit din ignoranță și din rațiuni politice pe daci, care ar fi inventat originea romană a românilor, care ar fi „latinizat” programatic arhaica și nedefinita limbă română și care ar fi răspândit printre străini ideea romanității poporului, ca să obțină drepturi politice naționale pentru românii transilvăneni discriminați. Prin urmare, percepția comună, susținută și de unii falși savanți, este că românii nu sunt nici urmașii dacilor și nici urmașii romanilor, ci un amestec amorf, obscur și greu de definit și de încadrat în schema familiilor de popoare europene. Aceleași lucruri se cred și se susțin și în legătură cu limba română, considerată o limbă necultivată și primitivă până prin secolul al XVIII-lea, când ar fi fost turnată în forme latine de către erudiți. Există un grup restrâns de intelectuali care știu, totuși, destul de vag că, începând de prin secolul al XVI-lea, unii cărturari și martori străini care au trecut prin Țările Române au remarcat latinitatea românei și au susținut originea romană a românilor. De aici, se trage concluzia greșită că anumiți români au aflat de la umaniști cine erau ei și de unde veneau, pe de o parte. Pe de altă parte, se insinuează că doar sub influența Umanismului ar fi fost încadrați românii în romanitatea orientală, din nevoia de sistematizare a lumii în funcție de exigențele clasicismului greco-latin, imitat în epoca Renașterii. Cei care susțin asemenea aberații nu au, în general, pregătire de specialitate și nici intenții științifice legate de cunoașterea obiectivă. Scopurile lor, deși conduc la același rezultat, nu sunt identice: unii susțin că românii nu sunt romanici pentru ca acest popor – cel mai numeros din sud-estul Europei – să nu fie plasat într-o ambianță de elită mondială, să nu se afle într-o ambianță onorabilă, iar alții, dimpotrivă, cred că prezența românilor între romanici ar fi de ocară, că românii nu se pot trage din „cuceritorii” și „imperialiștii” romani, ci din neamuri mult mai nobile, care au populat cumva și cândva aproape întreg pământul. Aceste etnii, considerate de anumiți „patrioți” mult mai vechi decât „obscurii” romani, i-ar proiecta pe români în eternitate și i-ar scoate din logica trecerii iremediabile a timpului.

Ispita istoriei este de neevitat pentru mulți intelectuali români, care – fascinați de trecut și cuprinși chiar de dragoste pentru națiunea lor – uită că studiul lumilor revolute este o specialitate grea, care necesită o pregătire îndelungată, asiduă, anevoioasă, bazată pe eforturi imense, pe stăruință și pe multă înțelepciune. Amatorismul în istorie, chiar și când este generat de cele mai bune intenții patriotice, poate conduce la rezultate dezastruoase, de subminare a credibilității unui popor, de sporire a dezorientării străinilor, de punere sub semnul întrebării a muncii unor generații întregi de specialiști autentici, onești și erudiți. De la Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) și de la cronicarii moldoveni încoace, toți marii savanți români au susținut și au demonstrat romanitatea românilor și latinitatea românilor, fără să nege componenta veche daco-getică sau traco-daco-getică și nici influența slavă. Dintre cele trei elemente etnice principale (dac, roman și slav) care au contribuit la etnogeneza românilor, fundamental rămâne elementul roman, iar cea mai eclatantă dovadă în acest sens este limba neolatină pe care o vorbim. Românii nu există însă ca popor constituit înainte de secolele VIII-IX, când apar pentru prima oară menționați în istorie cu numele lor de popor romanic, cam în același timp cu francezii, italienii, spaniolii, catalanii, portughezii etc. Niciun popor nu rămâne neschimbat de-a lungul mileniilor, inclusiv popoarele care poartă același nume din antichitate până azi, cum ar fi grecii sau evreii. Între grecii lui Pericle și Aristotel și grecii lui Constantin Porfirogenetul sau ai cronicarului Dukas este o deosebire la fel de mare ca aceea dintre romanii lui Traian și românii lui Mircea cel Bătrân. Dar românii medievali, ca și grecii medievali, aveau (prin anumiți fruntași ai lor) convingerea vechilor rădăcini romane, respectiv grecești. Unii români, încă de pe la 1400-1500, le spuneau călătorilor străini că neamul lor vine de la Roma și cunoșteau „povestea descălecatului dintâi, de la împăratul Traian”. Umaniștii și apoi iluminiștii nu au făcut decât să argumenteze și să augmenteze această „poveste”, care era, de fapt, istorie. Românii sunt singurii moștenitori ai romanității orientale și, prin aceasta, au caracteristici apusene și răsăritene în același timp. De aceea, nu trebuie să devenim isterici atunci când vine vorba de tradițiile noastre răsăritene (influența slavilor, organizarea bisericii după modelul bizantino-slav/ bulgar, limba slavonă ca limbă a cultului, a culturii și a cancelariilor, alfabetul chirilic rămas oficial până în secolul al XIX-lea) și nici de legăturile noastre cu Balcanii și cu balcanismul. Realitățile, oricum ar fi ele, nu pot fi negate, fiindcă ies oricum la iveală.

Dar, prin originea romană, prin limba neolatină vorbită, prin numele de român pe care-l poartă, prin forma de creștinare în latinește și prin alte elemente, românii au vocația Occidentului. Este drept că lucrul acesta s-a văzut mai întâi în Transilvania (datorită geografiei și nu numai), dar Transilvania, în sens larg, reprezintă peste 40% din teritoriul și populația României actuale. Societatea românească, Țările Române și apoi România s-au modernizat după modelul Occidentului și s-au sincronizat cu lumea civilizată prin curente culturale de factură occidentală, care au culminat cu Școala Ardeleană și cu Junimea. Prin urmare, autohtonismul românesc în această parte a Europei se validează printr-o limbă, printr-o cultură și printr-o civilizație care au reușit să realizeze o sinteză europeană de succes, cu centrul, cel puțin de la Renaștere încoace, în Apus. Apusul ne-a așezat temeinic rădăcinile prin Roma Eternă și tot Apusul ne-a salvat de la robia totalitaristă a comunismului de tip moscovit. Dacă așa stau lucrurile în legătură cu trecutul, atunci căutarea viitorului României și al românilor în altă parte decât Europa de succes devine vânare de vând, dacă nu cumva sinucidere controlată. Toate perioadele de succes din istoria românilor de până acum se datorează impulsurilor sănătoase venite dinspre Occident, pe când stagnările și, mai ales, reculurile și catastrofele se asociază cu dominația Estului asupra noastră. De aceea, în virtutea tradiției istorice verificate și a nevoii noastre de viitor prosper, Uniunea Europeană rămâne pentru români șansa viețuirii. De supraviețuiri suntem sătui și le-am trăit mereu, ori de câte ori „lumina Răsăritului” s -a pogorât asupra noastră… (autor: Ioan Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

(Visited 80 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.