Revoluţia Conservatoare – fundament şi răzvrătire

Revoluţia Conservatoare – fundament şi răzvrătire

by -
0 513

În acea perioadă de neţărmuită efervescenţă socială ce a caracterizat sfârşitul Primului Război Mondial, Republica de la Weimar –moştenitor emasculat al defunctului Imperiu German- a fost martora înălţării unei mişcări politico-culturale ce nu va putea fi uitată cu uşurinţă în deceniile ulterioare. Pe fondul profundei crize de legitimitate din timpul democraţiei cvasi-anarhice a epocii Weimar, o întreagă generaţie de intelectuali s-a revoltat cu vehemenţă împotriva tendinţelor liberale dominante.

Această mişcare, intitulată Revoluţia Conservatoare, născută în special datorită suferinţei provocate de înfrângerea Germaniei în Marele Război şi a umilinţelor venite din partea Occidentului, a sintetizat o serie de teme şi direcţii filosofice pe care le găsea vitale pentru renaşterea spiritului german. Reunind o serie de personalităţi precum Ernst Junger, Arthur Moeller van den Bruck, Oswald Spengler, Carl Schmitt şi Hugo von Hofmannsthal, acest think-tank (dacă ne e îngaduit să folosim această denominaţie) a reprezentat o viziune post-fin-de-siecle, în care anti-occidentalismul, anti-liberalismul, anti-marxismul, dispreţul pentru burghezie şi înrădăcinarea solidă în viziunea tradiţională asupra elitelor conducătoare s-au cimentat laolaltă într-un melanj ideologic inedit şi salutar.

Contextul ruşinos al Germaniei ciopârţite de tratatul de la Versailles a stârnit imediat reacţia tinerilor intelectuali ce luptaseră pe front timp de patru ani. Văzând acea stare de fapt ca fiind impusă de o ingrată stare de drept a liberalismului învingătorilor, membrii Revoluţiei Conservatoare au optat ab initio pentru o paradigmă tradiţional-conservatoare, opusă ideilor liberale. Astfel, năzuinţa cea mare a fost refacerea unei structuri sociale organice, menită să elimine materialismul domnitor în societate. Depăşirea crizei economice era proiectată atât prin evitarea capcanelor capitalismului mercantil, dar şi a ineptei lupte de clasă a socialismului ce tinde să scindeze comunitatea nationala într-un mod iremediabil.

La fel ca Julius Evola, intelectualii Revoluţiei Conservatoare au observat două valenţe ale naţionalismului, două faţete ireconciliabile în ciuda numelui comun pe care şi-l arogă. Astfel, „naţionalismului” contractualist, de tip francez, în care Naţiunea este determinată de mecanismul juridic al cetăţeniei, ei i-au opus „nationalismul” etnic de tip völkisch (derivat de la ideile romanticilor germani), în care elementul de bază este Neamul, iar nu Naţiunea. Un concept central al Revoluţiei Conservatoare este cel de Volksgemeinschaft, aducând in prim-plan poporul privit ca o comunitate cultural-etnică adânc înrădăcinată în matca teritorială străveche.

Totodata, prin opoziţia faţă de liberalismul burghez al Occidentului, această mişcare a dorit o nouă ierarhizare, naşterea unei noi elite aristocratice distanţate de valorile plutocraţiei zămislite de frenetismul marelui capital. Văzând în burghezie un factor al pietrificării social-culturale, Revoluţia Conservatoare a tins să promoveze o punte de legătură între clasele de jos, conduse şi clasele de sus, conducătoare, astfel încât prăpastia insurmontabilă de până atunci să fie depăşită, prin complementaritate.

Aparenta paradoxală alăturare de termeni ce formează nom de guerre-ul mişcării, cuprinzând atât “revoluţie”, cât şi “conservator”, poate uşor induce în eroare la o analiză superficială. Ceea ce trebuie reţinut este că nu s-a avut în vedere ideea revoluţionară impusă odată cu evenimentele din 1789 din Franţa, ci tocmai opusul ei – o contra-revoluţie. Considerând că modernitatea a dizolvat specificiul tradiţional al Neamurilor într-o masură atât de mare încât efectele ei nu pot fi contracarate prin stopări sau reforme ale stării de fapt, cei din cadrul mişcării susţineau o revoluţie în sens opus, propunând, nu o „revoluţie cu sens reformator”, de dărâmare a ordinii existente, ci o „re-voluţie, o reîntoarcere la tradiţia naţională, la ordinea naturală a valorilor, la eroism, la comuniunea poporului, la ideea ca viaţa e tragică, însă magnifică prin aceasta”.

Din acest punct de vedere, Ernst Junger semnala că Revoluţia va lua fiinţă atunci când individul modern, „nomadul de asfalt”, intoxicat de spiritul veacului său se va răzvrăti. Căutând în sine un fundament pentru a nu se pierde în haosul existenţei actuale, pentru a nu fi strivit sub tăvălugul letal al societăţii, individul va regăsi în sine ceea ce modernitatea s-a străduit ascundă în cele mai întunecate cotloane ale fiinţei sale: esenţa primordială, imutabilitatea Tradiţiei şi a Spiritului. Această regăsire, această „trezire” ce debutează la nivel individual îşi va atinge apogeul odată cu „mobilizarea totală” (“die Totale Mobilmachung”), în care popoare întregi se vor răzvrăti împotriva paradigmei coercitive impuse de modernitate.

Totodată, această noţiune de “revoluţie” radicală poate fi corelată cu ideea “stării de excepţie”, teoretizată în dreptul constituţional de către un membru de seamă al mişcării, Carl Schmitt. În viziunea acestuia, suveranitatea aparţine aceluia capabil de a comanda în momentul a-nomic, de suspendare a legalităţii curente, în virtutea unei legitmităţi inerente. Totuşi, după această anomicitate revoluţionară, dreptul şi justiţia vor fi reinstaurate sub forma lor pură, originară, căci motivul pentru care ele au fost suspendate a fost cel de a crea un nou sistem de drept.

Aşadar, privind retrospectiv putem sublinia faptul că Revoluţia Conservatoare a fost unul dintre fenomenele cultural-politice remarcabile ale perioadei interbelice, anticipând cu multe decenii ceea ce mai târziu îşi va aroga titulatura de “a treia cale” şi având ca năzuinţă anihilarea dihotomiei clasice capitalism-socialism, prin ignorarea ambilor termeni şi depăşirea lor. Prin calitatea scrierilor şi promotorilor acestei mişcări, elita conservatoare europeană s-a văzut incomensurabil îmbogăţită la nivel ideatic şi formal. Salvarea dreptei contemporane poate rezida în capacitatea de a reitera şi de a readuce în actualitate concepţiile şi soluţiile găsite de această mişcare, într-o perioadă la fel de tulbure şi întunecată precum cea resimţită de întregul continent în prezent. Să nu uităm răzvrătirea ce se întinde peste veac ….

Bibliografie

1. Horia Ciurtin, Noua Dreaptă Europeană – cearta cu modernitatea, publ. în Lumea, nr.7/2008;

2. Michael O’Meara, New Culture, New Right (Bloomington: 1st Books, 2004);

3. Luca Lionello Rimbotti, art. Il volto ambiguo della Rivoluzione Conservatrice tedesca, publ. în Linea, iulie 2004;

4. Horia Ciurtin, Avangardă şi traditionalism, revista Tribuna nr. 152/ ianuarie 2009

5. Aleksandr Dugin, Despre “Lucrătorul” lui Ernst Junger;

autor: Horia Ciurtin

sursa: Constiinte.ro

(Visited 90 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.