Regresul instrucţiunii publice
La mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a constituit statul modern, a fost dată întreaga însemnătate problemei instrucţiunii publice, considerată îndrituit o pârghie principală pentru progresul ţării. „În educaţia poporului bine condusă se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat”, se arăta în mesajul domnesc din 6 decembrie 1859. Alexandru Ioan Cuza mai evidenţia, în acelaşi mesaj, că instrucţiunea publică trebuia „în fiecare naţie să răspundă la adevăratele ei nevoi şi la adevărata ei poziţie”, el mai adăugând că „sistemul total de învăţătură să fie mai mult şi mai special apropiat trebuinţelor şi naturii românilor, decât imitat fără nici o chibzuire din cutare sau cutare instituţie străină”. Fără să vrem, ne punem întrebarea: oare după 150 de ani acest sfat al domnului Unirii nu-şi păstrează valabilitatea?
În România modernă, instrucţiunea publică a parcurs un drum ascendent. Legea instrucţiunii publice din 1864 a oferit temei solid unei dezvoltări sănătoase a învăţământului, ea creând un sistem care a fiinţat timp de mai bine de un veac. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Spiru Haret a corectat, întregit şi îmbogăţit acest sistem, care s-a dovedit funcţional în toate treptele sale. Fără îndoială că racila analfabetismului, având, din păcate, puternice rădăcini sociale, n-a putut fi cu totul înlăturată, dar este totodată evident că învăţământul elementar a evoluat într-un sens pozitiv. Învăţământul mediu românesc a ajuns, de asemenea, la înalţi parametri de calitate. Mă gândesc şi astăzi cu respect şi nostalgie – deoarece rar mai întâlnesc şi astăzi dascăli cu aceeaşi pregătire şi dăruire – la mulţi dintre profesorii pe care i-am avut în liceu. Universităţile – înfiinţate tot în vremea domnitorului Cuza, în 1860 la Iaşi şi în 1864 la Bucureşti – au fost în stare peste câteva decenii să asigure un nivel de pregătire „european” şi ele aveau să se dezvolte şi în perioada interbelică, când li s-au adăugat cele de la Cluj şi Cernăuţi.
Acest învăţământ şi-a păstrat în bună măsură valenţele şi în timpul regimului totalitar, când supărătoarea componentă ideologică şi partinică n-a afectat totuşi pachetul de cunoştinţe de bază care se preda, mai ales când cei ce transmiteau îşi făceau datoria de dascăli.
Din decembrie 1989, România a intrat într-o nouă fază a existenţei ei istorice, eliberată de dictatură, într-un continent care trăieşte procesul reaşezării sale şi într-o alianţă din care a devenit parte. În domeniul instrucţiunii publice, s-a ieşit dintr-un sistem, dar, din păcate, de două decenii ne aflăm în această privinţă aproape într-o stare anarhică. Fără îndoială că experienţele altora şi o evoluţie generală trebuie avute în vedere, mai ales în condiţiile mondializării, dar, totodată, tare bine ar fi să mai privim înapoi şi la propriile noastre evoluţii de un veac şi jumătate, ca şi la experienţele acumulate. Nu este bine nici să renunţăm treptat la nivelul unui învăţământ şi nici să acceptăm fără discernământul nostru şi ţinând seama de necesităţile şi specificul nostru sisteme generale, fără a căuta să le adaptăm, păstrând nişte componente ale instrucţiunii publice din ţara noastră care şi-au demonstrat eficienţa şi care contribuie la menţinerea identităţii noastre. Mă mărginesc, de data aceasta, a susţine că aplicarea „sistemului” Bologna a dus la o gravă diminuare a nivelului doctoratelor. Şi mai îngrijorător este faptul că se constată la mulţi tineri o gravă scădere a nivelului culturii generale. Cu durere trebuie să conchid că instrucţiunea publică în ţara noastră este în regres şi, fără să vrem, rămânem cu impresia unui sistem neaşezat, uneori chiar haotic şi în privinţa căruia s-a uitat că el trebuie să fie european – şi, aş adăuga, mondial – dar, înainte de toate, trebuie să fie românesc, corespunzător specificiului, experienţei istorice, necesităţilor şi intereselor României.
autor: acad. Dan Berindei (Revista Clipa)
