Recenzie: „Dificila Unire. Basarabia şi România Mare. 1918-1940” (partea II)

Recenzie: „Dificila Unire. Basarabia şi România Mare. 1918-1940” (partea II)

by -
0 353

În cel de-al doilea capitol, întitulat „Basarabia în România Mare (1918-1923). O stare de necesitate continuă” (p. 113 şi urm.), autorul a fost preocupat nu de ceea ce a unit poporul din Basarabia cu românii de dincolo de Prut, cu fraţii noştri de sânge, cu Neamul nostru, dar şi-a concentrat toată atenţia asupra divergenţelor, asupra factorilor ce au încetinit procesul de integrare a Basarabiei cu restul României, factori ce au frânat modernizarea societăţii, cazuri regretabile, ce au compromis imaginea conducerii centrale a României. Primul subcapitol a fost întitulat „Primele divergenţe pe calea spre integrare”. Adică autorul a fost interesat nu de ceea ce ne unea, ce consolida societatea şi Statul Român, dar de ceea ce împiedica aceste procese. Asta l-a interesat!

Ce divergenţe a descoperit istoricul italian Alberto Basciani în România anilor 1918-1923? În primul rând, autorul italian încearcă să prezinte starea de lucruri din România după încetarea Primului Război Mondial şi constată că această situaţie a fost „dezastruoasă”. În 1919 o parte a populaţiei României, scrie autorul, se zbătea în „lipsuri profunde”, nu avea „nici măcar surse de hrană curentă”. Din ce cauză? Asta din cauza unei „lipse acute de locomotive şi vagoane prin care puteau fi transportate în ţară alimentele sosite pe nave în portul Constanţa” (p. 114). Sosite de unde? Şi doar asta a fost unica cauză a „lipsurilor profunde”?

În al doilea rând, în opinia autorului, noile autorităţi (române, de la Bucureşti) „păreau să-şi impună amprenta personală şi metodele de administrare în faţa populaţiei locale cu o aroganţă şi o superficialitate afişate”; aceste trăsături, specifice noii administraţii, au anticipat „raporturile dificile cu o mare parte din locuitori”. Autorul continuă: „Aşadar, relaţia dintre centrul naţiunii, prin reprezentanţii săi oficiali, şi această regiune îndepărtată, de periferie, chiar necunoscută, a fost compromisă încă de la început” (p. 117); autorul face trimitere la un document, datat cu ultimele săptămâni ale anului 1918. Observăm, în treacăt, că istoricul italian Alberto Basciani nu a scris nici un cuvânt despre Unirea Bucovinei cu România, nimic despre 1 decembrie 1918 – Unirea Transilvaniei cu Patria-mamă România, – acest triumf al Principiului naţionalităţilor, pentru care şi-au dat viaţa 535 706 militari români (morţi şi răniţi), zeci de mii de civili morţi, dar şi sacrificii materiale puse pe altarul victoriei. Amintim titlul cărţii recenzate: „Dificila Unire…” şi… nimic despre Marea Unire!

Autorităţile militare, alături de jandarmi, scrie A. Basciani, erau „protagoniştii (promotorii, iniţiatorii – n.n.A.P.) unor abuzuri asupra populaţiei” (p. 118). Autorul italian continuă: transportul feroviar era „deficitar şi anormal, indispensabil pentru transportarea oamenilor şi a mărfurilor”. Drumuri pavate erau puţine şi proaste, iar cele de ţară – impracticabile iarna sau pe timp de ploaie; la fel de dezastruoasă era şi situaţia serviciilor poştale, telegrafice şi telefonice (p. 118-119). Autorul nu scrie că toate aceste „dezastre” au fost moştenite de la Imperiul ţarist, că în 1918 (până la 11 noiembrie) Marele război mai continua, iar România era activ implicată în conflagraţie; dominanta perioadei date era încheierea războiului, nu tragerea liniilor de telegraf/telefon în Basarabia sau alte provincii româneşti. Va veni şi timpul când toate aceste probleme vor fi soluţionate.

Istoricul italian scrie că „autorităţile române se gândeau poate…” [evidenţierea ne aparţine. Asta pentru a sublinia gradul ştiinţific al demersului realizat de colegul nostru din Ginta Latină. Poate (sinonime – posibil, probabil); poate/probabil – da, poate/probabil – nu, unul Dumnezeu ştie! – n.n.A.P.) Deci, „autorităţile române se gândeau poste că măcar pentru moment, efortul de a reorganiza toate aceste servicii publice era inutil; în plus, având în vedere condiţiile economice în care se afla majoritatea populaţiei din regiune, cine s-ar fi putut folosi de acestea?” (p. 119). Observaţi tonul ironico-batjocoritor al autorului: basarabenii fiind săraci, la ce bun le mai trebuiau trenuri, telegraful, telefonul? La ce bun modernizare, progres?

Autorul italian insistă: „Ţăranii se zbăteau în sărăcie din cauza corupţiei, a abuzurilor, a tributului cerut de jandarmi, în timp ce profesorii, învăţătorii şi alţi funcţionari nu îşi mai primiseră salariile de luni de zile” (p. 119). Toate aceste scene se referă la anul 1918. Administraţia română, inclusiv basarabenii incluşi în administraţie, abia se instala în funcţii, abia stabilea legăturile cu oamenii locului; de unde „corupţie”, care se dezvoltă în timp? Salarii – bine zis! Da în ce valută? În ruble imperiale ruseşti, în ruble ale Guvernului provizoriu din Rusia, numitele „kerenki”, şi unele, şi altele devalorizate şi respinse de bănci, sau în lei româneşti? În acest sens era nevoie de decizii ale statului, nu ale funcţionarilor locali. Iar Marele război s-a încheiat abia, repetăm, la 11 noiembrie 1918. Ţăranii „se zbăteau în sărăcie”, dar cine i-a sărăcit dacă nu intendenţii ruşi pentru a aproviziona Frontul de Est şi dacă nu bandele de militari ruşi, aburiţi de propaganda bolşevică şi cuprinşi de spiritul anarhic? Învinuirile aduse administraţiei române din 1918 sunt gratuite, nefondate, declarative. În plus, în Basarabia funcţionau încă zemstvele – organe ale puterii locale, aşa cum erau ele, dar de care trebuia ţinut cont.

Autorul cărţii continuă cu expunerea nemulţumirii populaţiei faţă de noua administraţie. Chiar şi în cazurile în care autorul italian este nevoit să recunoască că administrația româna a realizat şi fapte pozitive, chiar şi atunci acestea au fost criticate. De exemplu, în septembrie 1918 a fost introdus sistemul metric zecimal, limba română a devenit limba aparatului administrativ, chiar şi pentru firmele private, în tribunale devenea obligatorie aplicarea unor anumite articole din codul civil. Istoricul A. Basciani scrie: „Erau măsuri pozitive, fără doar şi poate, dar care rămâneau de cele mai multe ori la nivel teoretic din cauza organizării precare şi a unei lipse de comunicare între diferitele ramuri ale administraţiei civile şi cea militară, ce părea că nu poate fi depăşită” (p. 122). Administraţia română a introdus sistemul zecimal, limba română şi codul civil în practică, nu în teorie. Autorul însuşi va scrie mai jos că un kilogram de sare putea fi schimat pe patru kilograme de brânză. Deci, sistemul metric era deja funcţional!

La pag. 123: „Încercările făcute de autorităţi de a pune ordine în administraţie erau aproximative şi inutile (tot pentru 1918, cu referire la comunităţile germană şi bulgară. De ce eforturile autorităţilor române de a eficientiza administraţiile locale erau „inutile”? Cum adică, autorul ar fi vrut ca ele să fie cât mai ineficiente? – n.n.A.P.). Registrul cazurilor negative continuă. Minoritarii etnici nu vroiau să vorbească limba română (septembrie 1918; dar oare o cunoşteau, ei şi rusificaţii, după 106 ani de deznaţionalizare continua în interiorul „Temniţei popoarelor”, cum fusese numit Imperiul ţarist? – n.n.A.P.); populaţia locală a exprimat „nemulţumiri profunde” din cauza lipse unor produse de primă necesitate. La sfârşitul anului 1918, în judeţul Bălţi, poliţia română a semnalat lipsa sării de bucătărie. Asta în anul 1918, dar autorul extrapolează situaţia dată şi pentru anii 20 şi chiar 30, care, scrie istoricul italian A. Basciani „vor fi marcaţi de o lipsă cronică de sare, deosebit de importantă pentru economie, dar şi pentru viaţa cotidiană a populaţiei din zonele agricole” (p. 124). Subiectul lipsei sării de bucătărie este interesant, vom reveni.

La pag. 129 istoricul italian Alberto Basciani expune decizia Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918, prin care deputaţii au renunţat la condiţiile, incluse în Actul de Unire din 27 martie 1918 şi constată că „Basarabia renunţa, aşadar, în mod necondiţionat la propriile prerogative de autonomie”. Adică ni se reproşează că noi, basarabenii, am renunţat la autonomie în cadrul României întregite.

Autorul îl citează pe Ion Pelivan, care, în decembrie 1918, într-un interviu, afirma că „după decizia de a continua reforma agrară, nu mai existau motive pentru a se uni necondiţionat cu patria-mamă”. I. Pelivan a mai adăugat: „dacă cetăţenii români au renunţat de bună voie la autonomie, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre ţăranii bulgari şi ucraineni sau pentru evrei, care sunt în minoritate şi se tem că o astfel de decizie de renunţare le-ar putea afecta integritatea drepturilor” (p. 129). Studiind stenograma şedinţei SŢ din 27 martie 1918, constatăm că nici un reprezentant al grupurilor etnice minoritare nu a motivat votul său pentru Unire cu condiţia păstrării autonomiei Basarabiei în cadrul României. Deputaţii SŢ din partea minorităţilor (cu excepţia lui Felix Dudkewici, polonez) s-au abţinut de la vot (36 de abţineri). Când a fost pusă problema renunţării la condiţii, abia atunci câţiva din ei şi-au „amintit” de „autonomie”[1]. Autorul va reveni de mai multe ori asupra subiectului renunţării la autonome a Basarabiei în cadrul României reîntregite, de aceea este nevoie de explicat încă o dată acest aspect al demersului, făcut de istoricul italian.

O luăm de la început. La 2 aprilie 1917, săptămânalul „Cuvânt Moldovenesc” a publicat articolul „Scopurile pe care le urmăreşte Partidul Naţional Moldovenesc”. Cităm din acel articol: „Cel dintâi prilej de luptă, Partidul Naţional Moldovenesc înfiinţat îl va avea la alegerile în Adunarea întemeietoare (Adunarea constituantă – n.n.A.P.), care se va aduna la Petrograd pentru a hotărî felul de ocârmuire al împărăţiei. În acea adunare Moldovenii trebuie să trimită numai deputaţi Moldoveni, cari vor vorbi şi vor lucra pentru interesele naţionale moldoveneşti şi în rândul cel dintâi vor cere pentru Moldoveni dreptul de sine ocârmuire  (independenţă – n.n.A.P.)[2]. Peste o săptămână a fost publicat Programul Partidului Naţional Moldovenesc, din care spicuim următoarele: „Plecând de la gândurile democratice şi naţionale, mărturisite atât de stăpânirea vremelnică a Rusiei […], Partidul Naţional Moldovenesc va lupta pentru dobândirea celor mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei. Rămânând legată şi de aici încolo de Rusia prin legile de interes de obşte, Basarabia va avea să-şi cârmuiască singură viaţa ei din lăuntru (internă – n.n.A.P.), ţinând seamă de drepturile naţionale ale tuturor locuitorilor ei”[3]. În condiţiile în care Guvernul provizoriu din Rusia, proclamată democratică, pleda pentru păstrarea „marii şi indivizibilei Rusii”, românii moldoveni cereau drepturi la viaţa naţională independentă. Acelaşi lucru l-au cerut şi ostaşii moldoveni din Odesa: „Moldovenii vor căuta ca şi ei să capete putinţa de a trăi slobod spre binele neamului lor. Astfel ei vor cere, ca ţara Basarabiei să nu se mai ocârmuiască ca o ţară supusă, ci ca o ţară slobodă”[4]. În iulie 1917, ostaşii basarabeni de pe Frontul românesc, în cele Zece porunci au scris: „Nu uita că trebuie să vorbeşti cu fraţii tăi numai moldoveneşte (adică româneşte – n.n.A.P.), […] Nu uita că eşti dator să lucrezi din răsputeri ca Basarabia să fie slobodă şi autonomă…”[5]. Revendicarea a fost cerută de militari şi în august 1917, şi la primul Congres ostăşesc moldovenesc (25 octombrie 1917).

În noiembrie 1917, printr-o lovitură de stat, bolşevicii înlătură Guvernul provizoriu şi pun mâna pe putere. În aceiaşi lună, la Chişinău, se constituie Sfatul Ţării – organul suprem legislativ al Basarabiei, prima şedinţă având loc la 21 noiembrie[6]. Ţinând cont de situaţia din Rusia, „de lipsa de stăpânire din centru”, de alte circumstanţe neprevăzute, la 2 decembrie 1917, SŢ a declarat Basarabia Republică Democratică Moldovenească (RDM), „care va intra în alcătuirea republicii federative democratice ruseşti, ca părtaş cu aceleași drepturi”[7]. În Rusia sovietică, însă, lucrurile degradau tot mai mult şi mai mult, războiul civil lua amploare. Idealul constituirii unei federaţii de popoare libere şi independente a fost spulberat. Iată de ce, la 24 ianuarie 1918 SŢ a luat decizia de a proclama independenţa RDM. Cităm din Declaraţie: „Înfrăţiţi prin sângele vărsat sub steagurile revoluţiei [din februarie 1917 – A.P.], noi ne-am arătat dorinţa neclintită să trăim în unire cu republicile ce s-au înfiinţat pe pământul fostei împărăţii ruseşti, alcătuind toţi la un loc marea republică democratică federativă rusească”. Ceea ce a continuat în documentul citat e foarte important: „Dar vremurile sunt schimbătoare şi împrejurările politice de azi împiedică cu desăvârşire înfăptuirea acestei uniri. Republica democratică a Ucrainei, vecina noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatârnată, şi noi, astfel, ne-am despărţit de Rusia şi republicile alcătuite în vechile ei hotare”[8]. Cu acest prilej, Vasile Harea, deputat al SŢ, menţiona: „Pentru moldoveni, independenţa şi asumarea suveranităţii era o etapă spre unire. Pentru minorităţi – ruşi, ucraineni, rusificaţi şi bulgari – independenţa constituia, dimpotrivă, o posibilitate în perspectivă contra unirii, ea dovedea că nu se va realiza practic unirea, şi adăugăm noi, la menţinerea speranţei unei noi anexiuni la Rusia”[9]. Acelaşi autor subliniază că data de 24 ianuarie a fost aleasă nu întâmplător. Era ziua sărbătoririi Unirii celor două Principate Române, o zi simbolică, sugerând o nouă unire. Pentru populaţia românească a Basarabiei, proclamarea independenţei de stat a RDM a însemnat disoluţia problemei autonomiei Basarabiei. Pentru basarabeni era foarte important să dobândească autonomie naţională, românească, în condiţiile existenţei unui stat multinaţional rus. Odată proclamată RDM independentă, un astfel de deziderat a dispărut.

Următoarea etapă în evoluţia Basarabiei spre Unirea cu Patria-mamă România a fost pregătirea şi realizarea evenimentului. Pe data de 20 martie 1918, I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa au sosit la Iaşi şi au participat la şedinţa Guvernului român, prezidată de primul ministru Alexandru Marghiloman. În memorii, A. Marghiloman a scris: „Lungă întrevedere cu membrii delegaţiei basarabene (…) Teza mea: Basarabia prea slabă pentru a trăi singură şi despărţită (…) Inculeţ, ex-agent al lui Kerenski, nu vrea decât unirea cu autonomie deplină, ceilalţi doi – unire” [necondiţionată – A.P.][10]. Peste trei zile, la 23 martie, din nou şedinţă de guvern, la care au asistat cei trei delegaţi basarabeni şi Constantin Stere. Au fost puse în discuţie condiţiile Unirii Basarabiei cu România. A. Marghiloman remarcă: „Inculeţ se apără ca un slav, viclean şi liniştit: se va păstra Sfatul Ţării? Se va păstra un guvern? Care va fi administraţia?[11]. Poziţia primului ministru român: după Unire,  Sfatul Ţării va fi dizolvat, pentru că Parlamentul României reprezintă naţiunea; nu va fi guvern regional etc. După soluţionarea problemelor: „Strângeri de mână. Felicitări”, scrie A. Marghiloman. În 1928 Ion Inculeţ a publicat memorii şi a expus discuţia din şedinţa de Guvern în felul următor: „M-am hotărât să cer Unire condiţionată, adică reforma agrară şi votul universal să fie respectate în Basarabia”[12]. Observăm că la zece ani de la Unire, ex-preşedintele Sfatului Ţării şi-a amintit de doar două condiţii, între care autonomia Basarabiei în cadrul României nu este menţionată. După înţelegerea de la 23 martie, la Chişinău au loc discuţii aprinse, în care s-a implicat deosebit de activ Constantin Stere, alţi unionişti convinşi, chiar şi A. Marghiloman, sosit la Chişinău pentru a participa la şedinţa SŢ. Spiritele pro şi contra Unirii s-au încins[13]. În acest context încins, conducerea României a acceptat câteva compromisuri provizorii, strecurate şi în Actul Unirii din 27 martie 1918. Actul Unirii a fost un document al timpului. El a fixat pentru moment o corelaţie de forţe (mai bine spus – de ambiţii, şi ne gândim la Ion Inculeţ) anume din acel moment. Iată şi compromisurile: „1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului.

Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul României. 2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie”[14]. Formularea „Basarabia îşi păstrează autonomia provincială…” a fost nu doar una de compromis, dar şi declarativă care n-ar fi trebuit să aibă aici locul. Cu atât mai mult cu cât penultimul aliniat al Actului Unirii stipulează: „Basarabia unindu-se ca fiică cu mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus”[15]. Istoricul Ion Ţurcanu subliniază: „Chiar Declaraţia Sfatului Ţării oferea Parlamentului României dreptul de a anula stipulaţiile acestui document, cu atât mai mult cu cât « articolul final » nu mai vorbeşte despre condiţii, ci despre principii şi garanţii, termeni mult mai generali şi mai imprecişi, deci fără caracter imperativ, pentru că nu mai impuneau nici o sarcină concretă”[16]. Mai amintim că în Regatul României funcţiona Constituţia din 1866 care stipula că România este un stat indivizibil, teritoriul ei este nealienabil şi este împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, plăşile în comune; aceste diviziuni şi subdiviziuni nu pot fi schimbate sau rectificate decât printr-o lege (din art. 1, 2, 4). Deci, Constituţia ţării nu prevedea nici un fel de autonomie provincială. Şi asta era clar atunci, la 27 martie 1918. Astfel, nu este cazul să ne lamentăm atunci când, la 27 noiembrie 1918 SŢ a luat decizia de a renunţa la condiţiile formulate în Actul Unirii de la 27 martie: „În urma Unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturilor ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de Unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor”[17]. Pe parcurs, România va asigura grupurilor etnice din Basarabia toate drepturile şi libertăţile democratice, cel ai important – dreptul la o viaţă decentă. Vom reveni mai jos.

Subcapitolul 2 este întitulat „Violenţele împotriva românilor în zona dintre Prut şi Nistru” (p. 132 şi urm.), adică constrângerile autorităţilor române împotriva populaţiei basarabene. Autorul scrie că „nimic n-ar fi mai departe de realitate decât imaginea unei tranziţii liniştite, de la sistemul ţarist şi, mai târziu, de la sistemul autonom (are în vedere independenţa RDM între 24 ianuarie şi 27 martie 1918 – n.n.A.P.) către modelul centralizat al noii Românii. Din contra, pentru Basarabia, acestea au fost vremuri extraordinar de dificile, care şi-au pus definitiv amprenta asupra unirii acesteia cu patria-mamă” (p. 136). La pagina 137: „Pentru şefii statului (de ce „şefii statului”? În România acelui an, 1918, era un singur „şef” – regele Ferdinand – n.n.A.P.), ai armatei sau ai diplomaţiei române (ce avea diplomaţia română să caute în Basarabia? – n.n.A.P.controlul total asupra aparatului administrativ şi asupra forţelor de ordine de pe teritoriul Basarabiei devenise scopul principal, care trebuia atins cu orice preţ”. Deci, negativ. Apare întrebarea: cum îşi imaginează autorul cărţii funcţionarea unui stat centralizat? Administraţiile locale, forţele de ordine nu trebuie oare să se subordoneze Guvernului, Centrului?

În fiecare zi, continuă autorul monografiei, la Odesa, „numeroasele ziare care apăreau lansau săgeţi otrăvitoare la adresa ocupaţiei române din Basarabia şi condamnau presupusele nedreptăţi comise de noii stăpâni de la Bucureşti” (p. 140). Observaţi uşor cum autorul italian a însuşit frazeologia bolşevică „ocupanţii români ai Basarabiei” şi „noii stăpâni de la Bucureşti”. La pagina 142 autorul scrie despre Conferinţa de Pace de la Paris şi afirmă greşit cum că Ion Pelivan era „conducătorul delegaţiei basarabene la Paris”. Este o afirmaţie nu doar falsă, ci şi răutăcioasă; de ce vorbim noi de Unire, în situaţia în care la Paris erau două delegaţii, una a României, alta – a Basarabiei? În realitate lucrurile au stat altfel: Ion Pelivan a fost membru oficial al delegaţiei române, acceptat de Guvernul român. În cadrul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris Ion Pelivan a fost nominalizat membru al Comisiei financiare în calitate de consilier, şi al Subcomisiei proprietate industrială. Din corespondenţa întreţinută de Ion Pelivan cu factorii de decizie de la Bucureşti, precum şi cu persoane apropiate de la Chişinău, devine clar că el se considera delegat oficial al României, nu al Basarabiei, iar activitatea de bază a lui a fost să determine Mariile Puteri să recunoască Unirea Basarabiei cu România[18].

Referitor la moartea generalului Stan Poetaş. Autorul scrie că „în timpul luptelor, Corpul V Armată, care a făcut faţă din plin la agresiune, a suferit şi pierderea unui membru de seamă: generalul Stan Poetaş” (p. 145). Generalul Stan Poetaş a fost împuşcat din spate, mişeleşte, în preajma satului Călăraşeuca, de un membru al bandei de bolşevici (S. Fosu) conduse de G. I. Bărbuţă[19].

Istoricul italian scrie în continuare că în 1919, Camera Deputaţilor a fost asaltată de numeroase intervenţii ale parlamentarilor care „ofereau un alt tablou dezolant al unui stat incapabil să facă faţă unei situaţii complexe şi dificile (aspecte care trebuie să fie omniprezente în economia discursului nostru), care nu adoptă măsuri extraordinare care să menţină întreaga regiune şi locuitorii acesteia în afara protecţiei legilor şi în voia dorinţelor funcţionarilor, care erau, de cele mai multe ori, nepregătiţi şi corupţi” (p. 153). Şi mai jos: „În loc să refacă ordinea constituită şi să întărească prestigiul instituţiilor locale şi centrale, efectul general obţinut prin acest haos administrativ persistent era de a îndepărta oamenii de instituţii, de a încetini activitatea economică, producând, chiar şi în cea mai săracă dintre noile provincii ale României mari, acel amestec periculos de abuzuri, ilegalităţi şi favoritisme, care reprezintă una dintre trăsăturile cele mai negative ale administraţiei din Vechiul Regat şi care păreau să mai supravieţuiască încă…” Observaţi: în viziunea autorului italian, Statul român era „incapabil”, funcţionarii români erau „nepregătiţi şi corupţi” etc. Ceea ce nu este clar – de ce această administraţie avea scopul să „încetinească activitatea economică”?

Chiar şi trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian (februarie 1919) a fost prezentată de autorul monografiei ca „un amestec impardonabil (! – s.n.A.P.al statului în viaţa comunităţii rurale şi în obiceiurile lor religioase, care, de bună seamă, erau schimbate sau chiar distruse” (p. 154). Poziţia istoricului italian este destul de ciudată: pe de o parte reforma calendarului a fost „utilă”, dar pe de altă parte a fost un „amestec impardonabil” în viaţa oamenilor. Cum îşi imaginează autorul promovarea reformei, oricare ar fi fost ea: reformă promovată, dar fără schimbări? Adică cum la oraşe să fie un calendar, la sate – altul? Autorul italian vrea să pregătească omletă, dar să rămână cu oule întregi. Calendarul gregorian a fost introdus tocmai pentru a uniformiza numărarea zilelor: ar fi fost ciudat ca în Transilvania şi Bucovina să fie utilizat un calendar, iar în Vechiul Regat şi Basarabia – altul.

Subcapitolul 3 este întitulat „Teritoriul dintre Prut şi Nistru, între reforme, abuzuri şi o administraţie precară” (p. 157 şi urm.). Autorul afirmă cum că „locuitorii rusofoni din oraş (Chişinău – n.n.A.P.priveau cu deosebită ostilitate noile autorităţi, mai ales în prima perioadă a dominaţiei române. Mulţi cetăţeni, mai ales intelectualii, nu făceau nimic pentru a-şi ascunde atitudinea refractară, organizând manifestări culturale cu puternic spirit antiromânesc, încercând în orice fel să menţină în viaţă, mai ales prin difuzarea de ziare şi cărţi, un filon naţional rus şi o oarecare critică evidentă faţă de autorităţile române” (p. 157-158). Autorul face trimitere la un document de arhivă, datat cu iunie 1918. Pe mai multe pagini, A. Basciani expune reforma agrară din Basarabia, considerând că „oamenii nu înţelegeau mecanismele acestei transformări”, că puteau doar să „asiste neputincioşi la sărăcirea lor generală şi progresivă” (p. 163). Cum adică „progresivă”? Poate regresivă?

Autorul învinuiește absolut neîntemeiat România pentru că nu a intervenit în schimbul banilor: rublele Guvernului provizoriu, numite „kerenki”, au fost transformate de bolşevici în simple hârtii, devalorizându-le prin inflaţie; ele în Rusia nu prezentat valoare. Cu atât mai mult cu cât Statul Român nu avea relaţii diplomatice cu Rusia sovietică. Pe lângă o proastă administrare, scrie autorul, „existau şi grupuri de speculanţi care se bucurau de complicitatea autorităţilor” (p. 165). Orice subiect, abordat de autorul italian este interpretat negativ: ţăranii basarabeni erau nevoiţi să vândă produsele muncii lor repede, respectiv – ieftin (p. 166); birourile funcţionarilor, de cele mai multe ori erau „populate de persoane apatice şi incompetente, prost plătite” (p. 170) etc.

Aşi vrea să revin la sarea de bucătărie. Autorul italian Alberto Basciani a studiat în arhivă un raport al poliţiei, semnat la sfârşitul anului 1918, în care s-a constatat că în judeţul Bălţi lipsea sarea alimentară. Pe baza acestei constatări, istoricul italian afirmă cum că lipsa sării era cronică pe întreaga perioadă interbelică: anii 20-30 „vor fi marcaţi de o lipsă cronică de sare, deosebit de importantă pentru economie, dar şi pentru viaţa cotidiană a populaţiei din zonele agricole”, scrie autorul (p. 124). La pagina 171 autorul cărţii scrie: „aşa cum am amintit anterior (adică la pagina 124 – n.n.A.P.)  cea mai evidentă era lipsa cronică de sare, ingredient aproape imposibil de găsit în cămările şi în pivniţele ţăranilor”.

Ne vedem obligaţi să facem următorul comentariu. Imaginaţi-vă desfăşurarea unei nunţi moldoveneşti. Tinerii însurăţei, mirele şi mireasa merg la Oficiul stării civile, după care merg la Biserică, la cununie, apoi invită rudele şi prietenii la masă, cu respectarea tuturor tradiţiilor,  până când nuntaşii ajung la împărţirea tortului şi dezbrăcarea miresei. Nunta evoluează în timp, ea prezintă un „film”. Nouă, însă, mereu ni se bagă în faţă o singură „fotografie” – cea de la Oficiul stării civile. Nu ni se arată ce a urmat după asta. Istoricul A. Basciani ne pune mereu o singură „fotografie”, cea din 1918. Dacă ar fi făcut un studiu, în care ar fi demonstrat că în judeţul Bălţi nu era sare nici în 1919, nici în 1920, nici în 1921 şi aşa până la 1940, atunci ar fi fost convingător şi ar fi demonstrat că pe întreaga perioadă interbelică în judeţul Bălţi nu a fost sare. În realitate, chiar autorul scrie că la o nevoie, 1 kg de sare putea fi schimbat pe 4 kg de brânză (p. 171). Însă cea mai interesantă informaţie o găsim la pagina 174, nota 158. Autorul a descoperit în arhivă un document, datat cu 16 noiembrie 1920, în care e scris că Ziberdovici, evreu din Chişinău, a introdus „clandestin în Ucraina mai bine de 70 de saci de sare” aducând, în schimb, „mai mult de 35 de saci de zahăr (un alt aliment foarte căutat) care au fost introduşi imediat pe piaţa din Chişinău”. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că sare în România exista (astăzi salinele din România pot fi vizitate de turişti; sare se extrăgea din pământ), ceea ce lipsea, în schimb, era zahărul, care în natură nu se găseşte şi trebuie produs.

Mai este un lucru de menţionat, o mare problemă, pe care autorul a omis-o pentru perioada examinată (1918-1923). Este vorba de problema refugiaţilor de peste Nistru. În 1917-1921 în Rusia s-a desfăşurat un sângeros război civil. Anume în aceşti ani a fost atins apogeul numărului de refugiaţi (peste 2 milioane) din Rusia. În aceşti ani, Nistrul (din Rusia în România) a fost trecut de zeci de mii de refugiaţi. Conform datelor prezentate de România în Societatea Naţiunilor, în 1921, în ţara noastră au fost nevoiţi să vină 100 000 de refugiaţi. Crucea Roşie Internaţională a numărat 60 000. Nu intrăm în amănunte. Mulţi refugiaţi, originari din Basarabia, aşteptau înfrângerea bolşevicilor şi posibilitatea să revină la locurile lor de trai. Pe noi ne interesează cum au găsit ei România, ce impresii şi-au făcut? Cităm din presa vremii, 1919: „Chişinăul, ca, de altfel şi întreaga Românie, într-o măsură oarecare ne aminteşte de o insulă fericită, rămasă întreagă în mijlocul unei înspăimântătoare inundaţii. De jur-împrejur valuri, şuvoaie tulburi. Aici – linişte şi pace. Se salvează cei care au reuşit, cei care au avut noroc. Stau şi aşteaptă… Se vor încheia războaiele, totul va intra în făgaşul obişnuit de viaţă şi cu un sentiment de mulţumire ei se vor despărţi de insula lor salvatoare”[20].

Pentru refugiaţii de peste Nistru, care au supravieţuit terorii roşii şi pogromurile lui Petliura, care s-au smuls din „lumea asasinatelor, prădăciunilor şi violenţelor” Basarabia (a se citi România – n.n.A.P.) li se prezenta ca o aşchie a vechii Rusii, înfloritoare, fericită, salvată ca prin minune. Ei, refugiaţii de peste Nistru, erau uimiţi de viaţa cotidiană „normală”, cu vitrinele strălucitoare ale magazinelor, pline cu produse pe care ei de mult timp nu le văzuse, remarcă cercetătoarea Olga Garusova. Ea citează impresiile lui P. Pilski, refugiat din Rusia sovietică: „După ce am trecut Nistrul şi am ajuns în Chişinău, am fost uimit de multe lucruri. Seara, în Grădina publică, cânta muzica, strada Alexandrovskaia (astăzi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt – n.n.A.P.era plină cu oameni care se plimbau, cu tineri îndrăgostiţi, elegant îmbrăcaţi; curgea vinul, cafenelele, cârciumile şi restaurantele târguiau uşor, [într-o atmosferă de] veselie şi gălăgie…[21].

Olga Garusova scrie că „ruşii nu erau aşteptaţi în nici o ţară, oriunde erau trataţi ca musafiri nepoftiţi”[22]. Autorităţile române au fost îngăduitoare şi tolerante cu refugiaţii de peste Nistru. Persoanele care au avut norocul să se salveze de ororile războiului civil din Rusia, care au ajuns în România, au putut face comparaţie obiectivă între cele două lumi: cea a terorii roşii şi cea a României democratice. Mărturisirile lor sunt credibile; cel puţin trebuie să le avem în vedere în studiile pe care le semnăm.  (autor: prof. univ. dr. Anatol Petrencu, sursa: Revista Art-emis)

– Va urma –

Vezi și Partea I.

—————————————
[1] Memoriul unui grup de deputaţi în Sfatul Ţării [13 deputaţi – A.P.]. În: Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 292.
[2] Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica-Pompilia Moisuc, Chişinău, Editura Hyperion, 1995, p. 24-25.
[3] Ibidem, p. 26.
[4] Ibid., p. 29.
[5] Ibid., p. 35.
[6] Despre „cea mai însemnată zi din istoria neamului moldovenesc” (Ion Pelivan) vezi Ibidem, p. 71-102.
[7] Ibid., p. 117.
[8] Anton Moraru, Ion Negrei. Anul 1918. Ora astrală a Neamului Românesc, Chişinău, Editura Civitas, 1998, p. 75.
[9] Vasile Harea. Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii. Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte de dr. Vlad Bejan, Iaşi, Editura Eminescu, 1995, p. 254.
[10] Alexandru Marghiloman. Note politice, vol. 3, Bucureşti, 1927, p. 144.
[11] Ibidem. P. 449.
[12] Preluat de la Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, p. 174.
[13] Vezi mai detaliat: Anton Moraru, Ion Negrei. Op. cit., p. 83-85.
[14] Ibidem, p. 86.
[15] Ibid., p. 87.
[16] Ion Ţurcanu. Op. cit., p. 180.
[17] Ibid., p. 293.
[18] În cadrul Conferinţei internaţionale „Contribuţia Armatei Române şi a elitelor la apărarea şi recunoaşterea internaţională a Marii Uniri (1919-1920), desfăşurate la Iaşi, între 20 şi 22 iunie 2019, am prezentat comunicarea „Rostul şi rolul delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris”. Vezi textul comunicării: Anatol Petrencu. Rostul şi rolul delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris. În:  http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=3258. Volumul pe hârtie este în curs de apariţie.
[19] Mai detaliat vezi: Cristian Negrea. Moartea unui erou. Generalul Stan Poetaş. În: http://www.istoria.md/articol/981/Moartea_unui_erou__Generalul_Stan_Poetaş [accesat 02.05.2020]. Vezi şi: Iulian Rusanovschi. Războiul monumentelor. Soarta monumentelor din Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria din perioada 1918-1944, Chişinău, Editura Cu drag, 2018, p. 493-516.
[20] Am citat din: О. А. Гарусова. Беженцы гражданской войны 1918-1921 ггв Бессарабии: «Спасительный остров» [Garusova O. A. Refugiaţii războiului civil din anii 1918-1921 în Basarabia: „Insula salvării”]. În: Rusin, 2018, nr. 53, p. 277-278.
[21] Ibidem, p. 278.
[22] Ibidem
(Visited 68 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.