Rasismul oficial și cultura populara în România

Rasismul oficial și cultura populara în România

by -
9 823

de Pr. Mihai-Andrei Aldea

Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nicio naţiune nu poate apărea, nicio ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda sau Indochina ţin în foarte mare parte de asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo de orice astfel de probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărtu-rărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, datinile, cântecele, baladele, basmele, legendele şi miturile elinilor, tracilor, egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte încă Occidentul european. Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie sume gigantice pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă. Şi (uimitor?) cu excepţia României.

A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară! Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!
Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele… Institutului Cultural Român! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” aşa cum îl vede el… Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, declară public: „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei ş.a.m.d., o atare afirmaţie ar fi dus la reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia politicienilor şi „formatorilor de opinie” din România? Au fost încântaţi! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat”, care nu-i apreciază îndeajuns. Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după) declară, după 1989, că românii sunt „un popor tâmpit” [1]. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarându-l „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului „neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.
Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de cam-panie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” ş.a.m.d. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ş.a.m.d. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective la adresa lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa oricărei personalităţi ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari ş.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”! E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich şi Göring!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi feluriţi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi de astăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2], numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti este considerat de conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupaţie efectivă. Însăşi conducerea „românească” a practicat de bună voie politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti? [3] Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa… Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta „intelectualilor români” – şi, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce-i definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia… ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate [5], aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune [6]. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.
De aici au izvorât acei „intelectualişti” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizaţiei străine. O parte din intelectualitatea interbelică, dar mai ales cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt prea duri sau exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori la chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor. Doar la noi persistă mentalitatea coloni-alistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie inferioară a băştinaşi-lor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a străini-lor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentului articol. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare şi revolta semi-raţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede (totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.
Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor, moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele, vinul şi grâul, crucerii şi olarii, şi nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istorie a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.
Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica, ajung a oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa „inferiorităţii”. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci aproape singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii româneşti.
Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa, la începutul anilor ’50, că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernest Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comunişti – credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechea sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea o dată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi pădurile, apele şi morile. Va dispărea o dată cu odioasa colectivizare forţată, cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor mai însemnaţi oameni cu adevărat din popor – gospodari harnici, oameni ai credinţei, iubitori ai adevărului.
Redescoperit de nevoie, naţionalismul comunist a mers şi el pe o linie străină culturii populare româneşti. A încercat să elimine sau să marginalizeze orice element legat de Biserică, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, cu toate că întreaga cultură profundă românească de aici porneşte şi aici se întoarce. A încercat să facă uitate legăturile cu românii de peste hotare, dar mai ales cu românii din sud, cedaţi asimilării unor ţări „prietene”. De altfel, aceasta nu era o politică nouă: prea puţin şi prea temător s-au interesat totdeauna conducătorii României de românii de peste hotare, dacă s-au interesat. A încercat naţionalismul comunist să anuleze legătura dintre Neam şi Biserică, sprijinind toate eforturile de inventare a unei „mitologii populare româneşti”, oricât de absurde şi contradictorii. Şi a mai încercat naţionalismul comunist, pentru o adevărată rupere de trecutul recent sau mediu, o răsturnare totală a gândirii începuturilor Neamului Românesc. Dacă un academician bolşevic mai avea puţin şi îi făcea pe români popor slav, mai târziu alţii s-au străduit să îi transforme în „daci puri” sau „traci puri”, ignorând cele mai elementare mărturii istorice şi compunând cărţi glorioase conjunctural, dar pline de contradicţii flagrante, falsuri şi erori de logică. Din perspectiva Istoriei Românilor ca disciplină, este cel puţin ciudat, dacă nu pur şi simplu dureros, să vezi cum sunt lăudaţi savanţi ca Nicolae Iorga sau Theodor Capidan, P. P. Panaitescu ori Silviu Dragomir, dar poziţia lor nu este niciodată prezentată. Formarea românilor prin latinizarea traco-ilirilor, poziţia acestor mari nume, dar şi a multor altora, nici măcar nu este amintită în manualele şcolare şi în cărţile „de popularizare” a istoriei noastre. Faptul că românii s-au format ca neam între Carpaţii Beschizi şi Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră, argumentat strălucit de Nicolae Iorga în ultima sa mare lucrare, Istoria românilor, de asemenea nu este amintit. Faptul că romanizarea simultană a traco-ilirilor, petrecută în secolele I-III, s-a realizat prin creştinarea lor şi a dus la o unitate lingvistică unică în lume, este de asemenea trecut cu vederea. Faptul că începuturile istoriei româneşti propriu-zise sunt în Sf. Scriptură, unde se găsesc mărturii fundamentale ale începutului formării Poporului Român şi scrieri adresate strămoşilor noştri, este aproape unanim necunoscut. Şi aceasta cu toate că Părintele Dumitru Stăniloae, în primul rând, dar şi alţii, au vorbit despre acest lucru în mod repetat. Faptul că Imperiul Roman de Răsărit, creat practic de daco-romanul Constantin cel Mare, se numea în popor, dar şi în documentele oficiale, Romania – de unde vine şi numele de România – este cu totul necunoscut, astăzi, românilor. Şi asemenea ignorări crunte, asemenea înlăturări ale adevărului istoric, pentru a se aşeza în loc sfruntate minciuni, sunt nenumărate.
Ce legătură au însă ele cu folclorul adevărat, cu vechea cultură profundă românească? Fiinţială! Legătura este pur şi simplu fiinţială. Căci din felul şi locul în care s-a format un popor izvorăşte şi cultura lui fundamentală. Exprimările folclorice se schimbă o dată cu schimbările tehnologice şi sociale. În loc de arc apar sâneaţa ori puşca, în loc de poteră apar jandarmul sau poliţistul ş.a.m.d. Există însă o mulţime de principii fundamentale care nu se schimbă, care formează sufletul culturii profunde, care definesc un popor. Acestea izvorăsc din locul şi vremea în care a apărut acel popor, rafinate şi înnobilate de trecerea timpului, dar mereu aceleaşi, definitorii. O dată ruptă legătura cu începuturile, o dată alterată ori distrusă conştiinţa naţională, dispare şi adevărata cultură populară a acelei naţii. Este ceea ce s-a făcut şi se face în România.
În chip firesc, „românul” de astăzi se ruşinează a fi român. Şi, chiar dacă încearcă să nu o facă, ci să fie într-adevăr român, nu ştie cum să o facă. Luptele pentru păstrarea conştiinţei naţionale – sau, mai bine zis, pentru regăsirea ei – sunt cu atât mai grele şi mai dureroase cu cât se dau personal, însingurat, fără nici un sprijin din afară. Se cade, foarte uşor, în alunecări, umflări şi bosumflări, dezamăgiri şi deznădăjduiri, asprime sau uşurătate.
Cum să vorbeşti astăzi despre vechea cultură românească? Şi cui? Cine mai ascultă, când „folclorul contra-atacă” astăzi în emisiuni de o vulgaritate şi josnicie fără nici o asemănare sau legătură cu adevăratul şi vechiul folclor românesc? Cine îşi mai aduce aminte că o cultură nu atât se învaţă, cât mai ales se trăieşte? Deci o cultură naţională este o cultură trăită, nu o cultură învăţată în şcoală, vizionată la televizor ori urmărită în spectacole „folclorice”! Prins între rasismul oficial şi neoficial, între nevoile vieţii şi îndoctrinarea sistematică spre înstrăinare, românul nu-şi mai găseşte priceperea şi puterea de a simţi şi, în primul rând, de a trăi româneşte. Fără aceasta, însă, cultura profundă românească şi, implicit, Neamul Românesc nu au nici un viitor.
Să încheiem în această notă sumbră? Ori să îndrăznim a îndemna la rezistenţă? Căci, într-adevăr, rezistenţa este singura poziţie pe care o putem accepta în faţa acestor forţe profund rasiste, anti-româneşti. Trebuie să învăţăm că mai de ruşine este să fii mahalagiu, sexos ori vip decât ţăran. Trebuie să învăţăm că eroii noştri sunt eroi, indiferent de ce spun „intelectualiştii” vânduţi, ce vor să ne lipsească de istoria noastră. Trebuie să învăţăm a trăi româneşte, pas cu pas, oricât de greu ni s-ar părea. Pentru a-şi dovedi şi mărturisi identitatea, cultura, alte neamuri folosesc măcar părţi din portul popular, distingându-se astfel de ceilalţi. Putem face şi noi acelaşi lucru, sau am putea, dacă nu ne-ar fi ruşine. Căci, într-adevăr, nu e greu, fizic, să porţi un cojocel sau o vestă populară, să-ţi pui o ie sau o căciulă, ori altceva de acest fel, care să strige: „Sunt român şi punctum!”. Dar e foarte greu din pricina „ruşinii” de a fi român, cu care suntem sistematic îndoctrinaţi. Ne dăm nonconformişti şi rebeli, însă nu avem curajul să fim noi înşine, nici măcar în parte. Nu este greu, fizic, să cumpărăm şi să folosim în loc de farfurii de faianţă modernă (zisă „porţelan”) ceramică românească, fie ea de Bucovina, Horezu sau de alt fel. Dar aceeaşi „ruşine”, acelaşi snobism rasist, aceeaşi laşitate de a fi noi înşine, ne opreşte. Nu este greu ca, asemenea bunicilor şi străbunicilor noştri, să mergem duminica la Sfânta Biserică, pentru a ne încărca de puterea lui Dumnezeu pentru săptămâna ce ne stă înainte. Dar frica de a fi consideraţi „bisericoşi” ori „habotnici” ne opreşte, chiar dacă avem, uneori, pretenţia că suntem creştini. Nu este greu a cumpăra pentru copiii noştri întâi CD-urile cu desene animate şi filmuleţe bazate pe basme româneşti, în loc de a ne înfige din prima la ceea ce este străin. Să mai spun ce ne împiedică să facem asta? Şi câte asemenea sute şi mii de gesturi, de alegeri mărunte, dar atât de puternice, putem face, pentru a mărturisi cine suntem, ce suntem şi ce vrem să fim şi mai departe! Dincolo de tot ceea ce ne bagă pe gât „conducătorii noştri iubiţi” şi „intelectualii de curte”, este în puterea noastră să le anulăm eforturile: nebăgându-i în seamă, ţinându-ne cu demnitate şi curaj de cultura şi istoria noastră, învingându-ne „ruşinea” laşă de a fi români. Şi prin aceasta, aproape fără să ne dăm seama, vom face să renască o cultură cu adevărat românească şi, totodată, potrivită vremurilor pe care le trăim.
În lipsa acestei trăiri, pe fundalul dispreţului anti-românesc ce emană din toată vorbirea şi gândirea politicienilor sau intelectualilor ideologizaţi, a vorbi despre vechea cultură românească este, în România de azi, foarte, foarte greu. Şi, la o primă vedere, fără rost. Dar o vom face mereu, cât vom trăi, pentru ca măcar mărturia să rămână, pentru cei care vor şi au curajul să fie ce au fost şi strămoşii lor: Români pe pământul României. 


Note:
1 Expresia lui a fost stupid people. Unii au încercat să o traducă prin popor prost. Dar „popor prost” în limba română nu are aceeaşi conotaţie ca în engleză, păstrând încă răsunetul străvechi al înţelesului de simplu sau de rând, pe care cuvântul prost îl avea cândva. Doar traduceri mai libere, ca popor tâmpit sau popor de proşti sunt în măsură să redea radicalismul expresiei englezeşti.
2 Nu îi dăm numele, aşa cum nu am dat nici numele altor rasişti anti-români, pentru că le-am face o cinste prea mare amintindu-le.
3 Desigur, nu-i rău să studiezi şi în străinătate, să înveţi şi cele ale străinilor. Dar este cu totul nesănătos, perfect distructiv, să înveţi doar cele ale străinilor, să studiezi doar în străinătate. Or, de la bona grecoaică, franţuzoaică, nemţoaică ori unguroaică până la pensioane, colegii şi facultăţi, tot ce învăţau şi studiau fiii „elitei” era străin. Excepţiile doar confirmau regula, iar despre rezultatele eforturilor acelor excepţii vorbeşte realitatea de astăzi.
4 Spunem „formal”, deoarece până la 1830 şi chiar 1848 multe din formele şi principiile sale – şi mai ales grecismul – continuă să paraziteze viaţa românească.
5 A se vedea SUA şi Canada, ori Argentina, Chile, Ecuador etc.
6 Desigur, cel mai binecunoscut exemplu este cel al Elveţiei, dar mai sunt şi altele, precum Brazilia sau Mexic.
(Visited 227 times, 1 visits today)

9 COMMENTS

  1. Draga domnule Pr. Mihai-Andrei Aldea

    cind vad ca bisericile romanesti se inalta printre blocurile pline de saraci si bolnavi , dicursurile filozifice sint bine venite dar ce facem cu cei nevoiasi stimate domnule profesor!
    ce facem cu bolnavii care mor in spitale daca nu dau spaga la doctori stimate domnule profesor!
    cind vad ca romanii nostri isi epuizeaza energia in rasism si scenofobie imi dau seama de ce occidentul ne trateaza ca atare !
    ar trebui ca filozofia sa fie dupa cultura sursa de educatie si belsug .
    cu multa stima pentru domnul profesor Mihai-Andrei Aldea

  2. @Cristian S.

    Ai dreptate in ceea ce spui. Cam acesta-i orodoxismul romanesc, cu care se mandresc unii.
    Dar nimeni din BOR nu recunoaste lacunele.

  3. Fiecare dintre noi este un critic social,intr-o mica sau mare masura! Iar”gura pacatosului adevarul graieste”contradictii si inechitati se gasesc si la alte popoare! Trebuiesc gasite solutii pentru a imbunatati relatiile sociale dintre Romani si pentru a scapa de anumite dogme plantate in subconstientul Romanilor de fostii ocupanti,care au stiut sa dezbine si sa conduca avind experienta in domeniu! Incet dar sigur in ultimii ani,de la Lovitura de palat din ’89,Romanii revin la matca,la traditiile stramosesti,cultura si folclor!

  4. Romania a fost ,este si va fi dusmanita pt ca se afla in adevar.
    Apusenii in toata istoria lor ,au impus religia cu sabia.
    Ortodocsii NU.
    Apusenii au mintit si continua sa minta ,cosmetizandu-si istoria dupa bunul si comodul lor plac.
    Romania NU.
    In manualele de istorie din occident,imparatii si criminalii lor ,care si-au cladit istoria calcand pe morti,sunt slaviti si elogiati.
    Vlad Tepes pt occidentali a fost un „vampir”.
    de nota gradul de cultura al vestului.
    Iar toti voievozii romanii nici ca se vorbeste de ei ,mai ales ca daca nu erau ortodocsii sa tina piept popoarelor pagane,ca turcii si tatarii,poate ca la ora asta s-ar fi continuat zidul plangerii la roma,pe bani facuti prin provocarea unor razboaie de interes ,iar papistasii sa contribuie la „pacea” in lume de tip NATO.
    Romania este dusmanita pt faptul ca nu a facut NICIODATA parte din mafia religiei crestine din apus.
    Romania a respectat si iubit natura ,apele,muntii,privighetorile,absolut tot ceea ce Dumnezeu ne-a lasat.
    In schimb apusenii au transformat natura in afacere,au produs comunismul pt inlaturarea eventualilor concurenti,iar dupa ce au epuizat tot,au facut sa cada comunismul,pt a distruge ceea ce se mai poate distruge.Toate astea sub paravanul „fratiei”intre popoare.
    Cu banii lor au reusit sa cumpere (sa angajeze) presedinti pt furat propriul popor.
    Aici in strainatate unde locuiesc,am grija sa spun ca mass-media si politica NU APARTIN ROMANIEI.
    ADEVARATA ROMANIE, NICIODATA NU A FOST SPRIJINITA .Din contra , a fost si este dusmanita, pt ca nu a vrut NICIODATA sa faca parte din tarile care au impus religia sub forma „pasnica” a apusenilor.
    ADEVARATII ROMANI,ar trebui sa-si faca tara cunoscuta ,pamantul ,traditia ,cultura,si sa emane bucurie acolo unde se afla ,pt faptul ca Dumnezeu ia facut ORTODOCSI.
    Cu asa istorie NEPATATA si cu asa domnitori,sa fie mandri si sa contrazica cu curaj atinci cand se vorbeste si se minte pe seama ROMANIEI.
    MOARTE DUSMANILOR SI TRADATORILOR ROMANIEI!!!

  5. fratilor
    religia este o sursa de inspiratie pozitiva si lumineaza doar pe cei destepti intrebarea mea este ce facem cu cei slabi de inger??

  6. Multumim si noi Cristian, spui lucruri adevarate si ma bucur sa le citesc.
    Hristos a inviat!

  7. Hristos a inviat!
    Toata prezentarea este logica si adevarata.
    Problema insa eu o vad in alta directie.
    Il urmaream si pe Dan Puric zilele trecute la tv si ma bucuram ca exista oameni care in ciuda tuturor semnelor de insensibilitate din societate el continua obsesiv sa scoata la lumina partea frumoasa a lucrurilor, sa descopere acea fibra salvatoare a neamului acestuia in fiecare dintre noi.
    Cineva ma intreba odinioara cine a inceput sa decada mai intai – biserica sau societatea. Era o intrebare asemenea celei in care multi se intreaba cine a fost mai inainte oul sau gaina.
    Problema din punctul meu de vedere este in curtea bisericii, biserica fiind noi. Atata timp cat omul nu este cu fata catre Dumnezeu, nu este pozitionat pe o intelegere a lucrurilor, in adevaratul sens al vointei lui Dumnezeu – nu vor exista rezultate si omenirea va merge din rau in mai rau. Nu este o gandire pesimista, este o realitate cruda. Biserica nu va fi biruita, dar biserica aceea nebiruita va fi o turma mica – aceasta este problema.
    Ce iesire se poate intrezari cand in sanul Bisericii nu mai exista o marturisire unitara, cand oameni pe care altii se bizuie (dintr-o proasta intelegere a lucrurilor) gresesc lamentabil, cand spovedania este un simulacru (si aici am informatii nenumarate)si insusi „duhovnicii” nu mai inteleg ceea ce trebuie sa fie o spovedanie, etc, etc?
    Intoarcerea la valorile autentice fara sa existe o intoarcere autentica la Dumnezeu eu cred ca nu poate exista (sau cel mult pot fi exceptii).
    Toti marii traitori ai vremii de pe urma au marturisit in cor ca la sfarsitul veacurilor va exista un crestinism voalat, distorsionat, un „paradis” al inselarii, un veac in care pocainta nu va sta la baza nevointei duhovnicesti.
    Eu cred ca cei ce nu cred nu au un simt al valorilor, nu tin nici la cultura, la traditii, nici la moralitate (nu generalizam dar in proportii destul de mari acestia se manifesta asa).
    Atata timp cat in biserici nu mai exista o predica adevarata, o catehizare in duhul sfintilor parinti unde sa mai gaseasca crestinul intelesul lucrurilor, pozitionarea fata de Dumnezeu si cezar, o ierarhizare a prioritatilor dupa Voia lui Dumnezeu?
    Lucrez intr-o companie cu capital strain unde sunt f multi angajati si am avut prilejul, pe parcursul ultimilor 10 ani sa cunosc „n” persoane care s-au indreptat spre Biserica . Din nefericire acestia n-au gasit acolo duhul sfintilor parinti, duhul ortodoxiei, duhul intelegerii, al priceperii, al blandetii samd. F putini au fost aceia care au ramas in interior care se spovedesc regulat, isi duc crucea si gandesc la mantuire. Din discutiile cu ei mi-am dat seama ca mare parte din vina ptr care nu sunt in Biserica este din partea celor care ar fi trebuit acolo sa-i capteze, sa se aplece asupra problemelor lor cu sinceritate si devotament. Ca spovedaniile au fost facute formal. Desi ei se pregatisera, ajunsesera la constientizarea unor lucruri, la intelegerea unor lucruri – omul din fata lor s-a comportat lumesc, superficial, tipic unui prestator de servicii, etc si lista ar fi prea lunga.
    Nu scriu aici ca sa judec pe cineva. Intrebarea este : unde se duc acesti oameni, cum isi vor aborda viata, cand isi vor relua trairea care au avut-o intr-un moment de trezire, ce vor face in acest rastimp?
    Ce valori pot percepe unii oameni care nu cred in Dumnezeu? Aceasta este intrebarea! Cred ca demersul ptr ai face sa-si cunoasca istoria, valoarea culturala, sa-si iubeasca patria si neamul din care fac parte, are putini sorti de izbanda cat timp acestia raman in ignoranta fata de Dumnezeu, fata de viata vesnica, dobandirea harului spre mantuirea sufletului.
    Este uimitor cate de putine bloguri propovaduiesc un crestinism autentic, si cat de multe sunt cele care propovaduiesc dezbinarea, ura, invartosarea, „canibalismul” crestin samd.
    Este uimitor sa vedem un trafic ametitor de mare tocmai pe blogurile si site-urile „ortodoxe” care propovaduiesc scandalul, barfa, invartosarea, atacul la persoana, etc. Deci marea masa a celor care navigheaza sunt atrasi de patimile din interior – judecarea si osandirea aproapelui. Cand vezi ce trafic au aceste mijloace media nu poti decat sa te intristezi. Iar multi dintre acestia cred ca-i slujesc lui Dumnezeu, cred ca fac ceva bun, cred ca sunt cei care vegheaza la bunul mers al ortodoxiei. Am inceput sa cred ca ptr un crestin care cunoaste credinta, are duhovnic bun, vietuieste cu sinceritate spre mantuirea sufletului – internetul nu-i este de folos ci doar un mijloc de ispitire (ma refer la navigarea stricta pe medii ortodoxe).
    Cred ca internetul ortodox este bun doar ptr aceia care descopera pe aceasta cale spiritualitatea ortodoxa si se indreapta spre Biserica – acolo unde ar trebui sa gaseasca tot ceea ce ar avea nevoie si apoi sa renunte la acest mijloc de informare „duhovniceasca”. Cunosc un numar de persoane care s-au „stricat” daca m-as putea exprima asa de pe urma internetului ortodox, deoarece aici au gasit exact ceea ce le stimula patimile fine din interior – judecarea si osandirea aproapelui, cearta, scandalul (exact ceea ce le propune si mass media dar sub alta forma).
    Acest blog mi se pare de bun gust incercand sa aduca in fata cititorilor parti ciuntite ale istoriei, lucruri importante de care am fost vaduviti. E un lucru frumos si util. Dar ca sa aiba efect asupra omului trebuie ca el sa devina credincios, altfel grijile lumesti, dorurile sadite de vrajmasul in el, il vor abate de la drumul cel bun, il vor duce in haurile ignorantei, sau al alergarii dupa desertaciunile veacului acestuia si contributia lui la zidirea binelui in jur si in lume se diminueaza aproape la maxim.
    Dumnezeu sa-i apere si sa-i lumineze pe toti aceia care trudesc la zidirea binelui in lume prin Dumnezeul cel Adevarat.
    Multumim pentru articole!

    C. S.

  8. Foarte frumos comentariu, dar la ultima parte va raspunde eu. Ce descrieti acolo sunt doar efectele manipularii in masa provocata de conducatorii Romaniei, care fara exceptie au fost si sunt urmasii celor care au inceput indobitocirea si instrainarea odata cu fanariotii. Noi, ca popor, ii servim pe altii de aproape 100 de ani, cu exceptia perioadei Antonescu. Singura miscare a renasterii nationale, Legiunea, este demonizata. Singurul conducator demn si curajos din ultima suta de ani, criminal de razboi. Cine putea s-o faca, daca nu cei impotriva carora au luptat acestia?
    Iar presa este in mainile lor in totalitate. Problema este ca majoritatea romanilor traieste in intuneric.Trebuie sa le aducem lumina!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.