Probleme logico-filosofice în scrierile slavo-române
Secolul al VII-lea a însemnat sfârşitul civilizaţiei romane din regiunile traco-gete, începutul dispersării şi exterminării treptate a populaţiei latin-orientale. Spre deosebire de celelalte neamuri migratoare, puţin numeroase, invazia slavilor a avut efecte catastrofale şi de lungă durată. Dispariţia vieţii citadine a condus, automat, la sfârşitul oricărei forme de cultură elevată, pentru câteva secole.
În privinţa daco-romanilor din Nordul Dunării, care s-au găsit la un pas de slavizarea totală, cum au păţit-o mulţi dintre geto-romanii din Nordul Mării Negre şi, respectiv, romano-pannonienii, prin maghiarizare, dar mai ales romano-moesienii de pe teritoriul actual al Bulgariei, există totuşi date care confirmă că străromânii, înainte şi în timpul invaziilor slave, au continuat să întreţină relaţii cu lumea bizantină. De altfel, până în secolul al X-lea, bizantinii stăpâneau Dunărea, dispunând de o flotă puternică şi recucerind chiar teritoriile abandonate din Dobrogea.
Străromânii creştini din Nordul Dunării n-au fost aliaţi ai slavo-bulgarilor, care luptau contra Bizanţului. Relaţiile româno-bizantine erau şi de natură religioasă, ceea ce explică şi organizarea bisericească a străromânilor, conduşi de către horepiscopi (episcopi de ţară), desemnaţi de către episcopii bizantini. „Ei hirotoneau preoţi, diaconi sau hiroteseau grade inferioare, cercetau bisericile existente şi pe slujitorii acestora, instalau preoţi, săvârşeau diferite slujbe, pregăteau catehumenii pentru botez sau predicau acelora care nu cunoşteau învăţătura creştină. Cateheza, predica şi slujba lor erau săvârşite în limba latină vulgară, cunoscută de daco-romanii de aici” (M. Păcurariu, Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 45).
Aşa se explică şi menţinerea unei serii importante de termeni de origine latină în lexicul bisericesc al românilor. Este demn de remarcat faptul că termenii aceştia „sunt complet diferiţi de cei folosiţi de Biserica apuseană încă din secolul al II-lea” (Ibidem, p. 27), ceea ce exclude orice influenţă apuseană, mai veche sau mai nouă.
O situaţie deosebită s-a petrecut după anul 864, când începe creştinarea bulgarilor în rit bizantin. Creştinarea efectivă a bulgarilor, şi a slavilor în genere, s-a realizat prin contribuţia misionarilor Chiril şi Metodiu, originari din Thessalonik. Ei au tradus din greacă în slavonă textele liturgice şi cărţile de slujbă, facilitând astfel răspândirea cultului creştin ortodox. Tot ei au introdus alfabetul chirilic, de influenţă greacă. Şi mai importantă a fost organizarea bisericească de care au început să depindă şi comunităţile româno-slave din Nordul Dunării, şi mai ales comunităţile creştine din formaţiunile statale româno-slave până în Nordul Transilvaniei.
Lipsa cărţilor de slujbă în altă limbă decât cea slavonă, ierarhia bisericească bulgară a primului ţarat, care a tăiat legătura directă cu Bizanţul până în 1018, refugiul în Nordul Dunării al populaţiilor slavizate sunt condiţii care au determinat adoptarea limbii slavone (cu scrierea chirilică) în biserica Ortodoxă Română şi utilizarea ei ulterioară ca limbă oficială. În orice caz, fenomenul, care a durat câteva secole, era încheiat în secolul al XII-lea, când sunt atestaţi documentar primii episcopi romano-catolici de Cenad şi de Transilvania, care au stopat continuarea influenţei slavone, cel puţin în Transilvania, cu toate că tradiţia, utilizarea limbii slavone şi a scrierii chirilice, a durat până la sfârşitul secolului al XVII-lea (Ibidem, p. 98).
Dacă primele scrieri bisericeşti au fost aduse de către ucenicii lui Chiril şi Metodiu şi de urmaşii acestora din Moravia şi Sudul Dunării, cele ulterioare sunt datorate copiştilor autohtoni şi sunt numite „scrieri slavo-române”, chiar dacă reproduc texte mai vechi bizantino-slave. De altfel, numărul manuscriselor slavo-române este imens (peste şapte mii de documente slavo-române între secolele al XIV-lea şi al XVII-lea, cf. G. Mihăilă, Între Orient şi Occident, Editura Roza-Vânturilor, Bucureşti, 1999, p. 15). Cercetarea lor, parţială, a dovedit tendinţa treptată de abordare şi a unor probleme teologico-filosofice, în afara problemelor stricte referitoare la cult. Pentru înţelegerea acestora erau necesare anumite studii, care nu se puteau reduce la învăţarea scrierii şi a citirii în slavoneşte, pentru care existau, într-adevăr, şcoli atestate documentar.
O dată cu înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor şi marilor sedii monahale, unde s-au şi păstrat manuscrisele slavo-române, situaţia devine explicabilă. Apar, cu timpul, personalităţi elevate ale culturii slavo-române, cum a fost călugărul Nicodim din Ţara Românească, care a înălţat, cu ajutorul lui Vladislav-Vlaicu, Mănăstirea Vodiţa (1372) şi despre care există documente că era în corespondenţă cu patriarhul Eftimie de Târnovo (1375-1393), căruia îi solicită răspunsuri la întrebări teologico-filosofice, sau Grigore Ţamblac (1364-1452), din Moldova, care a fost şi mitropolit al Kievului (1414-1418), cunoscut şi prin stimularea transcrierilor de texte referitoare la isihasmul ortodox şi disputele teologico-filosofice legate de această problemă importantă a Bisericii Ortodoxe.
Soluţionarea unor astfel de probleme presupunea cunoştinţe temeinice de filosofie şi, în mod special, de logică, în vederea argumentării unor teze şi, respectiv, combaterii tezelor adverse. Nu este, deci, întâmplător faptul că în Ţările Române au existat texte slavo-române referitoare la probleme de filosofie, în genere, şi de logică, în mod special.
Au fost semnalate 12 manuscrise slavo-române care cuprind texte filosofice (P. Lucaciu, Începuturi ale logicii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 10-11). Ele se găsesc la Biblioteca Academiei Române. Dintre acestea, două au şi texte de logică (mss. nr. 72 şi mss. nr. 310). Primul este din secolul al XIV-lea, şi al doilea din secolul al XVI-lea, ceea ce dovedeşte interesul pentru astfel de probleme de-a lungul câtorva secole.
Cercetările comparative au dovedit că sursa de inspiraţie a celor două manuscrise o constituie aşa-numitul Sbornic al ţarului Simeon (893-927), care era o traducere în slavă după un text bizantin (G. Mihăilă, op. cit., p. 96). Mss. nr. 72 nu se ştie unde a fost transcris (în Serbia, sau în Ţara Românească). Mss. nr. 310 a fost copiat în Ţara Românească. Un al treilea manuscris slavo-român, al aceluiaşi Sbornic, a fost transcris în Moldova, în secolul al XVII-lea, se găseşte la Muzeul Istoric din Moscova (Uvarov 4o, nr. 757) şi are un conţinut asemănător cu celelalte două.
S-au găsit şi variante greceşti ale codicelui bizantin şi au fost găsite sursele certe ale părţii a treia aSbornicului, referitoare la logică. Este vorba de extrase din scrierile lui Theodor de la Raithu, Maxim Mărturisitorul şi Georgios Hirovoskos, care au trăit în secolele VI-VII. Asistăm, cu alte cuvinte, la o revenire a interesului pentru probleme teologico-filosofice, de data aceasta în context slavo-român, reluate chiar din etapa scrierilor daco-romane abandonate în secolul al VII-lea, după căderea limesului dunărean din cauza năvălirii slavilor, adică după aproape un mileniu.
Fără să dispună de aceste informaţii (care se găsesc în lucrarea citată a lui G. Mihăilă), Petru Lucaciu credea că sursa de inspiraţie a părţii a III-a din Sbornic ar constitui-o Logica lui Ioan Damschin, prelucrată de autori slavo-români anonimi din secolul al XIV-lea. P. Lucaciu şi Veronica Vasilescu au tradus o parte din textele de logică (din mss. nr. 72), căzând în ispita arhaizării terminologiei slave după traducerea românească a Logicii lui Damaschin din 1826, ceea ce a condus, uneori, chiar la denaturarea textelor traduse. Anton Dumitriu, la fel de neinformat, presupune o influenţă bizantină din secolele XI-XII.
Textele de logică, după Theodor de la Raithu, din mss. nr. 27, comparate cu cele din mss. nr. 310 şi cu cele dintr-o variantă din anul 1073, de la Biblioteca Sinodală din Moscova (cf. G. Mihăilă, op. cit., p. 122-123), tratează despre substanţă, proprietate, înfăţişare, diferenţă, întâmplare, însuşire, posesiune şi privaţiune, cantitate şi măsuri, calitate şi însuşiri, relative, opuşi, judecăţi, noţiune, categorie şi definiţie, omonime, sinonime şi paronime, diferenţă şi neasemănare. După Maxim Mărturisitorul sunt reproduse texte despre fiinţă, deosebire, unitate şi cele 10 forme ale unirii, iar după Georgio Hirovoskos texte despre tropi.
Avem în faţă, cu alte cuvinte, un mic compendiu de logică, tratând, cu unele repetări din cauza reproducerii textelor din autori diferiţi, probleme obişnuite de logică aristotelică.
Specificul acestor texte de logică îl constituie intervenţia permanentă a unor elemente teologice: Dumnezeu raportat la creaţiile sale, îngerii alături de vieţuitoare terestre, sufletul raportat la trup, exemple biblice, referinţe la Sfinţii Apostoli ş.a.
Toate acestea evidenţiază intenţionalitatea aplicaţiilor teologice ale logicii rezumative, atât pentru cei care au întocmit-o, în spirit aristotelic, în secolele VI-VII, cât şi a celor care au tradus-o în slavonă şi, respectiv, a celor care au transcris-o în contextul slavo-român al renaşterii disputelor teologice dintre secolele al XIV-lea şi al XVII-lea.
autor: acad. Alexandru Surdu (Revista Clipa)
