Primul război mondial şi cazul Alexandru Sturdza

Primul război mondial şi cazul Alexandru Sturdza

by -
8 2687

O istorie adevărată a Războiului de întregire rămâne încă a fi scrisă. Ea trebuie să dea la iveală acele Răspunderi despre care a vorbit Alexandru Averescu, în 1918, dar care au fost apoi uitate. De prisos a mai spune că liberalii, în cap cu Ion I.C. Brătianu, nu s-au preocupat niciodată de stabilirea lor şi, pentru a strânge capital politic, s-au autoprezentat drept ctitorii României Mari.

În realitate, politica lui Brătianu din 1914-1916 a avut drept consecinţă pierderea Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, urmată de încheierea înrobitoarei păci de la Bucureşti (1918), iar România Mare s-a născut din căderea ţarismului în Rusia, care ne-a adus Basarabia, şi din destrămarea monarhiei austro-ungare, care ne-a adus Bucovina, Transilvania şi Banatul.

Cum toate marile sinteze – şi, repetăm, o istorie a participării României la primul război mondial este de aşteptat – sunt pregătite prin ceea ce francezii numesc travaux d’approche, un început s-a făcut printr-un şir de ediţii de izvoare (memorii ale personalităţilor din epocă) şi de contribuţii punctuale. Cea mai recentă este Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Sturdza, autorii volumului fiind Petre Otu şi Maria Georgescu (Bucureşti, Ed. Militară, 2011, 379 p.). Numele autorilor reprezintă o garanţie de seriozitate: colonelul (r.) Petre Otu este cel mai bun istoric militar la ora actuală, iar Maria Georgescu a publicat contribuţii documentare şi interpretative privind anii primului război mondial, aşadar, doi cunoscători perfecţi ai epocii, în care se plasează cazul Alexandru Sturdza.

Astăzi, numai un cerc restrâns de specialişti mai ştie cine a fost „trădătorul” Sturdza, omul, care, în 1917, „a trecut la nemţi”. Pe vremea când eu însumi eram copil (anii ‘30-’40), încă se mai vorbea despre el, mai ales în mediul militar, dar, totdeauna în termeni critici, chiar duri.

Alexandru Sturdza (1869-1939) a fost fiul omului politic, Dimitrie A. Sturdza, şef al Partidului Naţional-Liberal şi, în mai multe rânduri, ministru şi prim-ministru. Făcuse, timp de 12 ani, studii militare în Germania, ţară de care se ataşase puternic. Gestul său – trădarea! – nu a fost determinat de considerente sentimentale, ci politice.

Experienţa dobândită de România, în timpul războiului din 1877-1878, când Rusia şi-a încălcat propria semnătură, de pe Convenţia româno-rusă din 4/16 aprilie 1877,  reanexând sudul Basarabiei şi a tratat, la început, dispreţuitor, apoi, ameninţător, România, a generat o adevărată criză în relaţiile dintre Bucureşti şi Sankt Petersburg. Relaţiile dintre cele două ţări erau pătrunse de un climat de teamă: teama unui stat mic, precum România, faţă de un vecin puternic, animat de intenţii expansioniste. În căutarea unei garanţii de securitate, România s-a îndreptat spre Germania, care, după unificare şi după victoria din războiul cu Franţa (1870-1871) apărea ca marea putere militară a continentului. Bismarck era de acord să încheie o alianţă cu România, dar cu condiţia ca la ea să participe şi Austro-Ungaria (drumul spre Berlin trece prin Viena, spusese cancelarul de fier). Aşa s-a ajuns la tratatul din 18/30 octombrie 1883 (la care s-a alăturat Italia, în 1888), o alianţă secretă, destinată să ofere României un scut împotriva Rusiei, dar şi o „alianţă împotriva firii”, ţinând seama de politica de discriminare naţională şi deznaţionalizare, a cărei victime erau românii din Transilvania.

Când, în 1914, a izbucnit primul război mondial, în societatea românească, dar, îndeosebi, în lumea politică, existau două orientări: mai întâi, majoritari, cei care doreau desăvârşirea unităţii naţionale, prin alăturarea României la Puterile Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) pentru a elibera pe românii din Transilvania, Banat şi Bucovina; apoi, cei preocupaţi de securitatea naţională, care considerau că orice întărire a Rusiei constituie o primejdie pentru România. Petre P. Carp era exponentul cel mai ferm al acestei orientări. I se alătura Constantin Stere, basarabean de obârşie, care avertiza asupra primejdiei rusificării românilor dintre Prut şi Nistru. Românii din Transilvania – spunea el – au stat o mie de ani sub unguri, dar au rămas români, în timp ce basarabenii, după o sută de ani de stăpânire rusească îşi pierd fiinţa etnică.

Curentul unionist, ai cărui exponenţi erau Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga, a cuprins cea mai mare parte a societăţii româneşti, încât intrarea în război a României alături de Puterile Centrale – aliaţii din 1883 – a devenit imposibilă. Carol I a vrut să abdice, dar a murit curând (a circulat zvonul că s-a sinucis!).

Alexandru Sturdza aparţinea taberei care vedea în Rusia inamicul cel mare al României. Contribuția la această percepţie, desigur, şi atmosfera de familie. Tatăl său, Dimitre A. Sturdza, semnase, ca ministru al Afacerilor Străine, tratatul din 1883; Petre P. Carp era socrul lui. Trăind într-o atmosferă rusofobă, Alexandru Sturdza nu vedea cu simpatie pe aliaţii ruşi.

Se adăugau un şir de nemulţumiri, generate de proastele relaţii cu Ion I.C. Brătianu, insatisfacţii provocate de situaţia din armată, pe care el – şcolit în Germania – nu le putea tolera, greşelile incredibile şi haosul din primele luni de război. Jurnalul său personal din 1916, reprodus în anexa cărţii, este de interes capital pentru reconstituirea stării de spirit a colonelului Alexandru Sturdza, care a determinat trecerea sa la inamic, în seara zilei de 23 ianuarie / 5 februarie 1917.

Sugestive pentru geneza deciziei de a se alătura germanilor sunt însemnările sale din ziua de 14/27 octombrie 1916, adică la două luni de la intrarea României în război: „Două luni de la tragica Duminică. Care este rezultatul muncii cheltuite, a 10-15 % a armatei pierdute, a unui material numeros de tunuri (cam 150), de chesoane şi de alte lucruri grele de înlocuit, şi care este situaţiunea morală? Armata Română, în defensivă, de-a lungul Carpaţilor, Armata Rusă, gata a ocupa România ca bază de operaţiuni spre a merge spre  Armata Bulgară şi Constantinopol, ofiţeri străini care ne tutelează, Turtucaia, Silistra, Constanţa pierdută; mândria naţională, redusă, fiindcă abdicăm de la ideea independenţei şi atârnăm mai mult decât oricând – chiar sub turci – de alţii. Aliaţii, în special ruşii, ne-au impus voinţa. «Idealul naţional» a dispărut…” (p. 231-232). Observaţii valabile, deopotrivă, pentru politicianul nostru de ieri, de azi şi – cu siguranţă – de mâine!

Alexandru Sturdza credea că trecerea lui la germani va crea un puternic curent favorabil Puterilor Centrale. Acest curent trebuia asociat cu o acţiune militară condusă de el, în fruntea unei armate alcătuită din prizonierii români, care i s-ar fi alăturat; el ar fi început, în aceste condiţii, lupta împotriva ruşilor, evident, alături de Puterile Centrale. Toate aceste planuri s-au dovedit simple închipuiri şi au eşuat. Clasa politică a României, care ar fi meritat a fi izgonită pentru neglijenţa cu care a pregătit intrarea în război, a beneficiat de forţa idealului naţional, devenit factorul de mobilizare şi coeziune a societăţii româneşti. Cadrul internaţional avea să aducă României, aşa cum am arătat, desăvârşirea unităţii naţionale. În aceste condiţii, ne putem întreba dacă Alexandru Sturdza a fost, cu adevărat, un trădător? A trecut, într-adevăr, la inamic în timpul războiului, dar gestul lui a fost un protest, o condamnare, o încercare de remediere a unei situaţii care, atunci, la începutul lui 1917, părea să compromită viitorul ţării sale.

Excelenta carte a lui Petre Otu şi Maria Georgescu ne invită la o regândire a acestui caz.

autor: acad. Florin Constantiniu (Revista Clipa)

(Visited 1.410 times, 1 visits today)

8 COMMENTS

  1. Fara indoiala, col. Al. Sturdza a fost un tradator. Modul in care si-a conceput, pregatit si infaptuit actiunea sunt tipice tradarii. Nu are nicio scuza din acest punct de vedere. Daca voia sa-si manifeste opinia fata de o anumita politica avea la indemima alte cai. Din moment ce a acceptat sa fie ofiter superior al Armatei Romane musai trebuia sa se comporte ca atare. Un lucru se trece, insa, cu vederea: col. Al. Sturdza era fiul unui alt tradator, D.A. Sturdza, ruda si fostul secretar particular al Domnitorului Al.I. Cuza. Se impune a se reflecta asupra acestui aspect. Acel D.A.Srurdza, atit de coplesit de onoruri, functii etc. in timpul vietii, a sfirsit lamentabil intr-un spital de nebuni. Dumnezeu nu bate cu parul! Indiferent de parerile unor istorici, fie ei si academicieni, asa cum a fost si batrinul D.A.Sturdza, adevarul iese la lumina. Asta-i situatia. Doamne, ajuta Romania si pe romani.

  2. Pe timp de război lucrurile totul se judecă în cheia aliat/inamic; erou/trădător. A fost un trădător, pentru că eroii se expun ei şi nu pe ceilalţi. Sturza ar fi putut găsi alte căi de protest, mai ales că nu era un necunoscător al psihologiei poporului român şi ştia că lipsa lui de maturitate politică şi ordonarea în faţa autorităţii legal constituite îl împiedică să comită acte de trădare faţă de ţară. Mai trebuie luat foarte serios în calcul un aspect semnalat de omul politic I G Duca. În unitatea lui Sturza se făcea prozelitism sectar(adventism). Chemat de Duca să se explice(era ministrul cultelor), uimit, acesta avea să constate că avea în faţa sa un încăpăţânat şi un sucit. Rătăcirile lui religioase l-au determinat să ia viaţa camarazilor lui ortodocşi.

  3. Tradarii nu-i trebuie gasite justificari.
    De ce nu s-a confiscat averea familiei Sturza ???
    Cine a dispus reinpropietarirea fam Sturza ???
    Marele Stat Major al Armatei Romane a judecat in cntumacie cazul A Sturza ,care-i Hotarirea Tribunalului Militar???
    Azi cu tupeul tradatorului nepedepsit vine si cere mosii!!!.

  4. Înţeleg că un istoric autentic nu poate intra într-o polemică neproductivă. Atunci, pentru ce mai există rubrica de comentarii (fără semnul întrebării – sic ?).

  5. Trăim un timp al convertirii unor acte de înaltă trădare în ipotetice acte de salvare naţională, cu toate că lucrarea prezintă date din care fiecare cititor poate trage concluziile juste. Sturza, în ciuda prestigiului pe care-l avea, a acţionat într-o manieră condamnabilă. Culmea acestor convertiri este omagierea cu pompă, la împlinirea a 90 de ani de viaţă, a celui care a încetat unilateral ostilităţile contra ruşilor – profitând de faptul că armata sa era una disciplinată -, şi-a târât propriul popor în sclavie, şi a aruncat România într-o zodie a capitulării, cine ştie pentru câtă vreme. Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi auzit şi văzut la TV(emisiunea Omul şi Timpul), în timpul prezentării cărţii, făcută de autor, remarca, potrivit căreia, la 23 august armata s-a comportat onorabil. Armata s-a comportat cum nu se poate mai dezonorabil. Datoria ei era să crape alături de nemţi, după ce-l va fi arestat şi împuşcat fără judecată pe regele vinovat de înaltă trădare. Temelia ţării stă pe vorbele lui Nicolae Bălcescu: Mai bine să piară toţi românii, dar să se ştie că aici a fost România, nu pe vorbele celor care cosmetizează imaginea unor personaje demne de veşnic dispreţ. Nu consfiţiţi reîmpământenirea asasinilor propriului popor. Nu mai avem nevoie de Hohenzollerni.

  6. Există personaje care, analizate individual, se prezintă la superlativ, chiar înaintea timpurilor lor, dar al căror comportament, într-un anumit context, sau în contexte diferite, anulează tot efortul prin care ele au devenit figuri de marcă şi s-au impus în faţa contemporanilor. Este cazul colonelului Alexandru D. Sturza.
    Nu întâmplător, când I s-a adus la cunoştinţă, generalul Averescu avea să consemneze, în Însemnări de războiu: “Oribil !!! Colonelul Sturza a trecut la inamic”.
    Pelicula Triunghiul Morţii, a lui Sergiu Nicolaescu, surprinde şi ea episodul pregătirii, trecerii şi primirii lui Sturza de către germani, dar, mai ales, consideraţiile generalului Grigore Crăiniceanu asupra colonelului Sturza: o inimă de jigodie, citat din film.

  7. Nu faptul că a trecut la inamic, din proprii convingeri, îl descalifică pe Sturza, ci felul în care a făcut-o. Întâi, avut grijă ca sublocotenentul Constantin Ciulei să intre în judecata pretoratului militar, care, sigur, urma să pronunţe o sentinţă de condamnare la moarte cu executare rapidă(la trei minute după execuţie, a sosit o ştafetă cu ordinul instanţelor superioare de a se opri execuţia. Mortul nu mai putea fi readus la viaţă, aşa că s-a purces la înmormântarea lui cu onoruri, după ce, mai nainte, fusese executat pentru părăsirea postului de comandă pe timp de război). Apoi, la trecerea liniilor spre inamic, şi-a împuşcat ordonanţa, un biet copil de ţăran care, din instinct, n-a împărtăşit vederile superiorului său.
    Deasupra oricărei îndoieli opinia ilustrului dispărut, profesorul Florin Constantiniu, privind motivaţia faptei colonelului Sturza, rămâne însă de reflectat şi de condamnat calea prin care s-a săvârşit.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.