Prea mici pentru un război atât de mare

Prea mici pentru un război atât de mare

by -
2 1066

Deşi nepregătită pentru o încleştare de amploarea celei din Est, armata română a făcut faţă onorabil situaţiilor dificile de pe front. Hitler îi spunea ambasadorului Spaniei la Berlin, Espinoza, la 12 august 1941, că trupele române sunt „absolut extraordinare” şi că generalul Antonescu „a făcut minuni”. Şi mai târziu, după război, generalul Hans Speidel (ajuns comandant al forţelor terestre NATO în Europa Centrală), răspunzând la întrebarea cunoscutului ziarist american, Cyrus Sulzberger: „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?” a răspuns „Nici unul din aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”.

Bătălia pentru cucerirea Odessei ilustrează cel mai bine aprecierea generalului german. Pentru Antonescu (înaintat la gradul de mareşal la 22 august 1941 şi decorat de Hitler cu „Crucea de Fier”, clasele I şi a II-a) era o problemă de prestigiu militar şi politic ca marele port — pe care şi-l dorea anexat — să fie cucerit de trupele române, fără sprijin german (sau cel puţin cu o pondere nesemnificativă). Bătălia Odessei (18 august-16 octombrie 1941) a confirmat atât elanul de luptă al trupei cât şi nepregătirea armatei pentru marea conflagraţie în care România se angajase. Odessa a fost, în cele din urmă, cucerită de români, dar preţul s-a dovedit foarte ridicat: peste 98 000 morţi, răniţi, dispăruţi (adică 28,50% din numărul ofiţerilor angajaţi în luptă şi 26,76% din trupă).

Se cuvine relevată luciditatea mareşalului Antonescu, care a analizat fără milă gravele carenţe dezvăluite de bătălia Odessei. Citând cazuri flagrante de incompetenţă şi neglijenţă, el atrăgea atenţia asupra consecinţelor dezastruoase ale greşelilor şefilor pentru moralul trupei: „De la soldatul şi ofiţerul cel mai tânăr şi până la cel mai bătrân au pierdut din prima zi a păşirii lor pe câmpul de luptă toată încrederea lor în şefi (de la comandant de regiment până la mine) şi tot entuziasmul lor pentru luptă”. Antonescu a înţeles că situaţia nesatisfăcătoare a armatei era rezultatul a două decenii de neglijare a pregătirii forţelor militare şi că, în perioada interbelică, echipele guvernamentale succedate la putere nu se preocupaseră să dea statului şi naţiunii pregătirea necesară pentru clipa marilor încercări: „Iată ce au făcut oamenii politici timp de 20 de ani cu Armata. Acelaşi lucru pe care l-au făcut cu şcoala, cu biserica, cu facultatea, cu studenţii, cu funcţionarii etc.” Bătălia Odessei a fost un şoc dureros, care a arătat că nu numai armata, dar întreaga societate trebuie schimbată din temelii: „Toate trebuie luate de la cap şi de la bază — conchidea Antonescu. De la cap, o nouă organizare, o nouă instituţie, o nouă metodă, o nouă disciplină, care trebuie să plece de sus, de la ţinuta şi atitudinea generalului. O nouă pregătire a cadrelor, o revedere totală a pregătirii naţiei. Familia, şcoala, biserica, autoritatea, administraţia, conducerea, totul trebuie revăzut, totul trebuie refăcut”. Acest vast program cerea timp şi, în nici un caz, nu putea fi înfăptuit în vreme de război. Trupele române revenite de pe front au trecut pe sub Arcul de Triumf, într-o atmosferă de entuziasm, dar mareşalul, care ştia adevărul, simţea gustul amar al succesului pe jumătate.

Frustrarea sa era agravată de criticile formulate de liderii partidelor democratice, PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu la adresa deciziei sale de a continua operaţiile militare, alături de Germania, după redobândirea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Opinia publică din ţară fusese alături de Antonescu în angajarea ţării în război; toţi românii voiau redobândirea teritoriilor pierdute în 1940, astfel că trecerea Prutului a fost primită cu entuziasm, iar eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei salutată de toţi (afară, evident, de comunişti!)

Unanimitatea în jurul restaurării frontierei pe Nistru nu anula existenţa unei profunde delimitări între putere şi opoziţie. Antonescu însuşi o reamintea lui Maniu, în chiar ziua intrării României în război: „Dumneavoastră sunteţi şi astăzi pentru un regim democratic, constituţional şi pentru «libertăţile cetăţeneşti» în politica internă, precum şi pentru vechile noastre legături internaţionale, alături de puterile democratice apusene, în ce priveşte orientarea externă. Prin lovitura de stat din 6 septembrie, eu am rupt-o total şi definitiv cu aceste sisteme. În politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt şi rămân alături de puterile Axei, având convingerea că interesele actuale şi cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare”. O delimitare mai clară era greu de făcut, astfel că Antonescu avea dreptate când conchidea: „Cele două puncte de vedere, ce reprezentăm sunt absolut ireconciliabile”.

Din acest antagonism structural dintre cele două formule politice au decurs toate confruntările — rămase, din fericire, la nivel epistolar — dintre singuraticul întru putere mareşal şi cei doi lideri ai unor partide tradiţionale. „Abcesul de fixaţie” al disputei dintre Antonescu şi opoziţie l-a constituit continuarea operaţiilor militare, dincolo de vechea frontieră de pe Nistru.

Argumentele de bază ale opoziţiei, reluate apoi de-a lungul celor trei ani de război în Est, au fost expuse în scrisoarea adresată la 18 iulie 1941 de Iuliu Maniu generalului Antonescu. Sistematizate, ele se prezintă astfel. Primul argument: „Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt, printr-un act neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre”; cel de al doilea argument: „Ar fi prea pretenţios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizaţia ei internă, de stat şi socială”; ultimul argument: „Este adevărat că la nord şi la est de Nistru avem foarte mulţi fraţi români aşezaţi acolo de veacuri, la care avem dreptul să aspirăm pentru integrare naţională. Pe aceştia însă nu-i putem câştiga şi, mai ales, nu-i putem păstra cu armele. Anexarea lor trebuie să se întâmple cu-liberul lor consimţământ şi cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va stabili statutul teritorial definitiv al Europei”.

Argumentele lui Iuliu Maniu relevă încă o dată caracterul antagonic al celor două strategii: Antonescu pornea în elaborarea politicii sale de la victoria Germaniei, Maniu de la victoria Marii Britanii; Antonescu concepea războiul alături de Germania şi ca o bătălie pentru nimicirea comunismului, Maniu refuza ideea însăşi a participării României la o acţiune de o asemenea anvergură; Antonescu voia să anexeze Transnistria de îndată, Maniu invoca autodeterminarea şi sancţionarea ei la tratatele de pace.

Astăzi, când rezultatul războiului este cunoscut, temelia strategiei lui Maniu pare de domeniul evidenţei; în 1941, victoria Angliei nu era atât de clară şi, cel puţin după opinia unor specialişti ai istoriei celui de al doilea război mondial, nici chiar atât de sigură. Când, la sfârşitul lui septembrie 1941, Wehrmachtul — după ocuparea Ucrainei — a reluat ofensiva în direcţia Moscovei, Stalin a crezut că Armata Roşie nu va putea salva capitala şi la 7 octombrie dictatorul sovietic i-a mărturisit lui Jukov, în prezenţa lui Beria, că, întocmai ca în primul război mondial, va fi necesară „o pauză militară nu în mai mică măsură decât în anul 1918, când fusese încheiată pacea de la Brest”.

Într-o situaţie fluidă pe plan militar, ambele opţiuni — cu Germania sau cu Anglia — păreau la fel de fundamentate. Şi Antonescu, şi Maniu erau convinşi că au, fiecare, percepţia corectă a interesului naţional, pe care erau hotărâţi să-l slujească până la capăt, peste orice obstacole.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 408-411, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 402 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.