marți 19 martie 2024
404 Error - page not found
We're sorry, but the page you are looking for doesn't exist.
You can go to the homepage

OUR LATEST POSTS

by -
0 35
Traian Vuia

Pe câmpul de la Montesson, lângă Paris, un liliac uriaș și ciudat se pregătea să își ia zborul. Era 18 martie 1906, când românul Traian Vuia a hotărât că venise clipa hotărâtoare: aceea de a dovedi că un aparat mai greu decât aerul aerul poate zbura, propulsat de propriul motor. La ora 3 după-amiaza, „Vuia 1” pornea motorul și deschidea un nou capitol în istoria aviației. După ce a rulat 50 de metri pe sol, avionul, realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi bombate, din pânză, s-a ridicat la înălțimea de 1 metru și a zburat pe o distanță de 12 metri. Un zbor scurt pentru un avion, un salt uriaș pentru omenire.

Începuturi

Traian Vuia s-a născut la 17 august 1872, în în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, județul Timiș) din fostul comitat Caraș-Severin, prinții săi fiind preotul Simion Popescu și Ana Vuia.

A parcurs studiile primare în localitatea natală și la Făget, apoi, între anii 1884 -1892, a urmat Liceul Romano-Catolic din Lugoj – pe care l-a absolvit cu calificativul „eminent” – , perioadă în care a petrecut mult timp în casa familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sprijini şi mai târziu în cariera sa.

Încă din cursurile primare, Vuia demonstrează o atracție remarcabilă către mecanica aplicată și fizică, iar la vârsta de zece ani asistă la primele reuniuni cu caracter aviatic, de la care va rămâne cu o o pasiune pentru zmeie. Drept urmare, va studia construcţia acestor obiecte, şi va încerca să le aducă îmbunătăţiri.

Între Drept și Inginerie

În anii liceului, Vuia dobândeşte noi cunoştinţe de fizică și mecanică și nu se mai mulțumește să construiască zmeie performante, ci se va concentra pe dezvoltarea unui aparat de zbor mai sofisticat, după ce va înţelege perfect ce fenomene se pot întâmpla în jurul aparatului, ce forțe acționează la lansarea și menținerea lui în aer, ce condiții trebuiie îndeplinite pentru starea de echilibru.

A urmat obţinerea diplomei de bacalaureat, iar în anul 1892, s-a înscris la Universitatea Politehnică din Budapesta, a urmat timp un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral, însă neavând suficienţi bani, se va înscrie la Facultatea Drept și va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea asigura mijloacele de trai.

Deşi Dreptul era departe de adevăratele lui aspirații și aptitudini, el va continua munca de cercetare în domeniul zborului, concomitent cu studiile juridice, iar la 6 mai 1901, Vuia obţine chiar doctoratul în Științe Juridice cu teza: „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

În timpul studenţiei, Traian Vuia a activat şi în cadrul Societăţii ”Petru Maior” a studenţilor români din Budapesta, ţinând conferinţe în domeniul tehnicii şi al filosofiei.

După absolvire, revine la Lugoj, unde va continua să studieze zborul și începe să lucreze la primul prototip al unui aparat de zbor, pe care-l numește aeroplan-automobil. Însă intervin din nou lipsurile financiare, iar în iulie 1902, Vuia decide să plece la Paris, pentru a-şi îndeplini visul.

Prototip de zbor

Trebuie spus aici că Traian Vuia a avut parte, în toţi anii în care a cercetat şi a realizat primul prototip de maşină zburătoare autopropulsată, de foarte mult scepticism asupra ideii că o mașină cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura şi, drept consecinţă, nici sprijinul financiar pentru proiectul său nu a fost simplu de obţinut.

Aşadar, la 1 iulie 1902, Vuia sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenției, și macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni.

La Paris, Traian Vuia l-a întâlnit pe Victor Tatin – un teoretician care construise în anul 1879 un model experimental de aeroplan – , care după ce îi sunt prezentate datele proiectului, devine interesat dar concluzionează că nu va putea fi găsit un motor adecvat și iar obiectul zburător va rămâne instabil.

Vuia nu va renunţa, va continua să cerecteze asupra proiectului – inclusiv cu susţinereea financiară, de acasă, a mentorului său Coriolan Brediceanu -, şi îl va trimite, la 16 februarie 1903, inlclusiv Academiei de Științe de la Paris, for care îi respinge proiectul cu menţiunea: „…prea utopic … Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”.

Vuia a fost primul om din lume care, în memoriul său, ca şi în toate studiile şi lucrările sale, a definit fără echivoc ceea ce trebuie să se înţeleagă prin soluţionarea completă a zborului: realizarea unui aparat de zbor, prevăzut cu un motor care, acţionând o elice tractivă, să facă aparatul să se dezlipească de pământ numai prin mijloace proprii şi – în acelaşi timp – aparatul să poată fi dirijat, prin acţiunea pilotului, în orice direcţie.

Este de menţionat faptul că memoriul a fost înaintat Academiei de ştiinţe cu două luni înainte de a fi cunoscute în Europa rezultatele la care ajunseseră în America fraţii Wright care reuşiseră în acelaşi an să zboare cu un aparat mai greu decât aerul – însă Aeroplanul Wright nu a decolat cu mijloacele proprii, trebuind să fie catapultat.

Desigur Vuia nu abandonează ideea sa, şi va cere şi obţine – la 17 august 1903 – un brevet pentru un aeroplan automobil, brevet care va fi publicat la 16 octombrie 1903.

Către finalul anului 1904, Vuia va începe construirea unui motor, tot o invenție personală şi tot atunci va obține un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. Neputându-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat să inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însă, acesta nu a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstraţii, fiindcă timpul său de funcţionare era de aproximativ trei minute.

În februarie 1905, întreaga parte mecanică a prototipului este terminată, iar după montarea motorului, aparatul este finalizat în decembrie 1905, ia numele de „Vuia I”, sau „Liliacul”, aluzie la forma maşinii zburătoare.

Maşina avea o greutate totală de 250 kg, o suprafață de susținere de 14 m² și un motor de 20 CP, iar la primele teste, desfăşurate la finalul anului 1905, aparatul va fi folosit ca un automobil, cu aripile demontate, pentru ca autorul să deprindă abilităţi practioce în manevrarea lui.

Aparatul era un monoplan – trebuie spus că aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu – , avea aripile repliabile, asemănătoare unui evantai, fiind purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pânză de in impregnată. O altă noutate a acestui aeroplan era reprezentată de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau două elice contrarotative. Aeroplanul nu avea însă nici profundor, nici ampenaj stabilizator.

Primul zbor

La 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată, după o accelerație pe parcursul a 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de circa un metru de sol, a zburat astfel aproximativ 12 metri, apoi avionul a aterizat, fiind deteriorat după ciocnirea cu un copac. S-a dovedit că aparatul conceput de Vuia avea stabilitatea longitudinală precară, iar forţa motrice era total insuficientă.

Presa vremii din întreaga lume nota atunci că Vuia este primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare, a decolat de pe o suprafață plată, folosind numai mijloace proprii, fără „ajutor extern”. În egală măsură, au existat şi multe critici asupra evenimentului, iar unele continuă şi în prezent.

După ce avionul a fost reparat şi modificat, Traian Vuia a mai realizat două zboruri, în 12 şi 19 august 1906.

După perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul “Vuia 1 bis“, cu următoarele caracteristici: anvergură 8,70 metri, profunzimea aripilor 2,40 metri, suprafaţa portantă – 23 metri pătraţi, greutatea 275 de kilograme, incidenţa aripilor reglabilă numai la sol, nu şi în timpul zborului. Cu acest aeroplan, Vuia a efectuat pe câmpul de la Issy les Moulineaux două zboruri publice.

Noi și noi invenții într-o viață încununată de succes

Ulterior a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur.

La 17 iulie 1907, Traian Vuia zbura, cu apartul „Vuia 2”, brevetat în Belgia şi dezvoltat în urma experimentelor efectuate de Traian Vuia cu aeroplanul  nr. 1, pe terenul La Bagatelle, pe o distanţă, în aer, de circa 100 de metri. Între timp, brazilianul Alberto Santos-Dumont zburase, la 23 octombrie 1906, cu avionul 14-bis, în fața unei mulțimi de spectatori, pe o distanță de 60 de metri, la o înălțime de 2 sau 3 metri. Acest eveniment consemnat în documente, a fost considerat de către Aeroclubul Francez, primul zbor și prima demonstrație publică din lume. De asemenea, la 12 noiembrie 1906, Santos-Dumont a înregistrat primul record aviatic, zburând 220 de metri în mai puțin de 22 de secunde.

În anul 1917, Traian Vuia inventa torpila aeriană.

În timpul primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenţii, contribuind la perfecţionarea aviaţiei militare aliate. A redactat mai multe manifeste destinate soldaţilor de naţionalitate română, cehă, slovacă, sârbă etc. din rândul armatei austro-ungare.

Traian Vuia a avut şi o importantă activitate politică, la 7 aprilie 1918, sub președinția lui, s-a înființat, la Paris, „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și Unirea cu România. În cadrul aceluiaşi Comitet, a organizat la Paris aniversarea a 70 de ani de la revoluția din 1848.

Vuia a fost delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris. La 4 august 1919, Traian Vuia a fost inițiat în loja masonică pariziană „Ernest Renan”, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris.

După evenimentul excepţional al primului său zbor, Vuia va continua şi pentru restul vieţii să cerceteze în domeniile în care a fost pasionat, el brevetând, spre exemplu, în colaborare cu Marcel Yvonneau, două elicoptere, în anii 1918 şi 1922. Cele două aparate, aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate, primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cântărind în total 190 kg. Ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy, nu de către Vuia, şi s-au ridicat de la sol.

În anul 1922, Traian Vuia a scris un articol pentru revista „Orizontul” intitulat „Zborul vertical”, expunând clar problema elicopterului şi studiului acestui sistem de zbor, în care se puneau mari speranţe, în vederea înlăturării neajunsurilor provocate de accidentele de avion.

Părerile lui Vuia – în dezacord cu cele existente în acele timpuri -, cu privire la randamentul elicelor portabile, la obţinerea simultană a susţinerii şi a deplasării, precum şi la rezultatele practice pe care le-a obţinut, au fost privite la început cu neîncredere de specialişti. Aceştia considerau o utopie realizarea zborului vertical.

Inventatorul scria în articolul menţionat: „Având în vedere uriaşele sforţări ce se fac pretutindeni şi sacrificiile imense pentru realizare, putem preciza cu certitudine că soluţionarea problemei este iminentă şi ne va aduce mari surprize, care unora nici prin vis nu le-ar trece”.

În anul 1923, Vuia a susţinut o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană, iar în anul 1925, inventa un generator de abur, cu variantele de joasă şi înaltă presiune, cu o îndelungă utilizare în construcţia centralelor termice.

În 1938 s-a dovedit definitiv şi s-a demonstrat în mod practic că Vuia a avut dreptate. Cele susţinute de el cu tărie, ideile sale clare şi precise, rod al geniului său creator au fost luate drept bază la realizarea problemei zborului vertical, iar până şi concepţiile actuale în materie de construcţie a elicopterului nu diferă de cele ale lui Traian Vuia, de previziunile ilustrului inventator.

După terminarea Primului Război Mondial, Vuia a călătorit în România de două ori, în anul 1932 şi în anul 1934, însă abia după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial se va întoarce definitiv din Franţa în România.

Să amintim şi că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

La 27 mai 1946, Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

La 3 septembrie 1950, Traian Vuia a plecat la Domnul, la vârsta de 78 de ani, la București, găsindu-şi odihna veşnică la cimitirul Bellu. La slujba de înmormântare a participat şi Petru Groza, premier al României la vremea respectivă.

Surse:

  1. Publimix 
  2. Rador

by -
0 133

În ziua de joi, 29 februarie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele hotărâri ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

  1. declararea anului 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea;
  2. înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii, cu sediul la Londra, pentru cei peste 1 milion de credincioșii ortodocși români din această parte a Europei Occidentale.
  3. înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Irlandei și Islandei, cu sediul la Dublin.
  4. reamintirea poziției Bisericii Ortodoxe Române față de viața politică și campaniile electorale, în contextul anului electoral 2024, în sensul neimplicării Bisericii în politica partinică, deoarece, potrivit articolului 7 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cultele recunoscute sunt factori ai păcii sociale și orice atitudine de învrăjbire publică în societate, de partizanat politic, de atac la persoană ori de tensionare a relațiilor cu autoritățile publice sunt contrare misiunii spirituale a Bisericii în societate.
  5. aprobarea volumelor pe luna Decembrie și pe luna Ianuarie ale Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române.
  6. aprobarea Acatistului Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din Asia (1 noiembrie).
  7. aprobarea Acatistului Sfântului Cuvios Gherasim din Chefalonia (20 octombrie).
  8. aprobarea Paraclisul Sfinților Doctori fără de arginți Chir și Ioan (31 ianuarie, 28 iunie).
  9. organizarea, în perioada 1-31 martie 2024, a unei colecte în Patriarhia Română pentru a ajuta la construirea de locuințe în Armenia destinate refugiaților armeni din Nagorno Karabagh.
  10. reamintirea faptului că, prin Corpul de control financiar și audit de la eparhiimitropolii și Patriarhia Română, autoritatea bisericească verifică situațiile financiare și patrimoniale de la parohii, eparhii și mitropolii, iar în cazul în care constată deficiențe și lipsuri adoptă măsuri pentru remedierea acestora, pentru a căror corectă aplicare sunt responsabile Sinodul Mitropolitan, respectiv Sinodul Permanent; în respectivele Corpuri de control financiar și audit trebuie să fie încadrați specialiști (economiști și auditori financiari) cu experiență, care să fie caracterizați prin corectitudineprofesionalism și fidelitate față de Biserică.
  11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.
  12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.
  13. aprecierea bogatei activități social-filantropice a Bisericii Ortodoxe Române pe parcursul anului 2023, care a produs efecte pozitive vizibile în societatea românească.

Sursa: Basilica

by -
0 154

În ziua de 3 Martie ceasurile de dimineață, 20 reperezentanți țărani din Zemstva ținutală (consilim județean) a ținutului Bălți a prezentat la birou în numele reprezentanților din tot ținutul, următoarea „moțiune” sau dorință scrisă:

„Noi, mai jos iscăliți membri ai Zemstvei ținutului Bălți, cu cinste vă rugăm să aveți bunătatea ca, înainte de a intra în rânduiala zilei hotărîte pentru adunarea de astăzi a Zemstvei, să puneți la glăsuire dorința noastră, arătată mai la vale de a ne uni cu țara noastră mamă „România”.

„Știind prea bine că acum o sută și șease ani am fost furați cu de-a sila dela sînul dulce al mamei noastre scumpe cu care am făcut un trup și un suflet;

„Știind prea bine că în vremurile acestea grele, când dupa ce ne-a izbevit Dumnezeu de tirania rusească, care ne-a apăsat, batjocurit și întunecat atât amar de vreme, era să ne prăpădim în focul anarhiei bolșevice, iar „România” ne-a dat ajutor frățesc în zile de grea primejdie, curățindu-ne țara de dușmani, dându-ne scutul, liniștea și rânduiala pierdută;

„Știind pea bine că singuri sântem și prea puțini și prea slabi și prea neputincioși, pentru a ne putea ocârmui și apăra singuri, fără a cădea din nou sub alt jug străin, care să ne facă iarăsi robi;

„HOTĂRÎM în numele ținutului nostru Bălți să ne unim din nou cu scumpa noastră țară-mamă: România, voind să ne împărțim cu ea frățește tot norocul și nevoile vieții noastre viitoare ca și în vremurile „Moldovei” lui „Ștefan cel Mare”.

„Această hotărâre nestrămutată și sfântă a noastră rugăm să fie trimisă fără întârziere „Sfatului Țării” din Chișinău pentru că acesta, ascultând glasul nostru, să hotărască în grabă în numele întregii țări: sfânta, mântuitoarea, mult dorita și veșnica noastră Unire cu țara moastră mamă, „România” în care ne punem nădejdea că cică buna mamă ne va garanta frăție deplină și drepturile căpătate de norod prin revoluția din 1917.”

Bălți, în 3 Faur 1918.

Ioan Scobiola, Ioan Cazacencu, Simion Ciobanu, Ioan Curiță, Vasile Costișe, A. Filip, V. Osadciuc, D. Garconiță, N. Miauna, Gheorghe Ropovici, Ioan Savciuc, Vasile Focșa, F. Grigorier, Gheorghe Cioban, St. Roșca, P. Soltinschi, Gheorghe Cocoș, M. Moscal.

Președintele adunării Zemstvei punând la vot marea dorință a fost primită cu ENTUZIASM și votoată cu UNANIMITATE de voturi, toată ADUNAREA ZEMSTVEI a isbucnit în strigătele de „Ura” „Trăiască Unirea și România Mare”. Corul format din frați Moldoveni din adunare frați Bucovineni refugiați și frați Români au cântat „Pe al nostru steag e scris unire”.

„Adunarea generală a Zemstvei din districtul Bălți, născută din alegerile regionale ce au avut loc la Decembrie 1917 și convocată în ziua de 1 Martie 1918, pentru votarea bugetelor și altor măsuri necesare bunului mers al administrațiunei și vieței economice în această regiune, în unire cu adunarea generală a tuturor marilor proprietari, întruniți în ziua de 3 Martie 1918, terminând lucrările sale, înainte de a închide sesiunea, a discutat și votat în unanimitate următoarea moțiune depusă pe biroul adunarei de către membrii Zemstvei și a marilor proprietari: 

„Rezemat pe principiile proclamate de marea revoluțiune a popoarelor fostului mare imperiu al tuturor Rușilor, care în primul rând odată cu libertatea și egalitatea tuturorindivizilor în fața legilor, a proclama libertatea naționalităților de a dispune singure de soarta și așezămintele lor prezente și viitoare, poporul Moldovenesc, așezat de acum 20 de veacuri de către străbunii noștri Români ÎNTRE NISTRU ȘI PRUT, a proclamat în ziua de 2 Decembrie 1917 Basarabia ca republică independentă și de sine stătătoare.

„Ținând seama că viața și propășirea economică și culturală a unui popor este în raport direct cu forța vie și aptitudinile cu care Dumnezeu le-a hăzărit, în unire să puterea și că unde-s doi puterea crește.

„Ținând seama că în timp de 19 veacuri, Basarabia a fost tot deauna un trup cu Moldovade pe dreapta Prutului și că soarta ei a fost de a pururea legată de cea a Principatelor Dunărene cu care a gustat aceleași suferințe și aceleași bucurii;

„Ținând seama că în anul 1812 în urma frământărilor sângeroase ale tuturor Popoarelor Europene, Basarabia a fost smulsă fără consimământul ei dela trunchiul ei etnografic al națiunei sale de origine, și;

„Ținând seama de pilda splendidă pe care tânărul Regat al României a dat în scurtul timp de când a fost recunoscut Stat Independent atragându-și astă-zi admirațiunea și iubirea tuturor popoarelor din lume și chear respectul dușmanului comun.

„Proclamăm astă zi în mod solemn în fața lui dumnezeu și a lumei în tregi că cerem unirea Basarabiei cu Regatul Românieisubt al căruia regim constituțional și subt ocrotirea legilor ei de monarhie democratică vedem siguranța existenței noastre naționale și propășirei economice și culturale.

Facem apel la toate adunările… din întreaga Basarabie dela Hotin până la Ismail să se unească prin votul lor la moțiunea noastră și să ceară sfatul țarei la Kișinău să trimeată o delegațiune ca reprezentați din toate adunările regionale și proprietare la Iași pentru a depune la picioarele Tronului României omagiile noastre de devotament și credința către Regele Ferdinand I, Rege al tuturor Românilor.

D. D. Ciolac (președ. lig propriet), B. Bautmy-de Katman și A. Krupensey (ajutori), Costache Leancă (țăran, președ. adunării generale a Zemstvei Bălți), I. Gluschievici, A. Ghijitchii, S. Popovici, I. Marcarov, C. Allaci, D. Allaci, A. Stahorschii, A. Rășcanu, A. Ciacovschii, N. Casporovici, I. Sisco, Gh.  Albot-Flondor, I. Siedlovschii, N. Scordeli, I. Irjicovschii, A. Sacara, V. Valuță, N. Dubravchii, Z. Vainstoc, E. Vlad. Așchenazîi, T. Ciugureanu, A. Popovici, C. Ettingher, H. Victorov, Andriasi-Septilici, Gr. Blajievsci (Prim. or.) , D. Dobrisi, P. Sisco, E. Zanarova, Cr. Teodorovici, M. Ciolac,  P. Levința, C. Hanu, M. Cuhureanu, V. Osadciuc, S. Roșca, D. Loganovici, A. Tolpegin, S. Halandjoglo Romașcan, Cr. Loganovici, N.  Cozac, St. Sadovici, L. Masis, M. Novitchii, T. Valuță, D. Feldman, I. Cateli, H. Negruși, L. Cohan, K. Stefanov, S-Ioc Zanglidis , Gh. Popovici, P. Cutțc, V. Lozanov (țăran) Scobiola, A. Filip, Gh. Cioban, I. Svetenco, S. Nemirovschii, V. Horodenso, I. Lefter (com. țin. Bălți), D. Gălușcă, F. Grigorov, Gh Cucoși, S. Popovici, I. Cozacenco, N. Meaun, Ch. Popovici, I. Leahu, D. Dorogan, D. Calistru, N. Roșca, H. Harconit,  Gr. Trelea, M. Moscal, S. Musteață, P. Musteață, G. Antonovici, L. Cucoși, I. Sârgu, i: Guriță, V. Ciocla, Vl. Condrețcîi, T. Tofan, St. Pirogan, M. Filip, Prof. Liviu Marian, H. Cernitov, Prof. Nicolai Palamar, Af. Cavaza, Prof. Gh. Paranici, Prof. Dumitru Moldovan, Gh. Roșca, I. Goian, D. Vrabia (președ. partid. naț. moldovenesc).”

 

4 Martie 1918 Bălți

by -
0 193
transnistria

Prefaţă

Ion Costaş,
general de divizie

„Vorba zboară, scrisul rămâne”, spune un vechi proverb latin. Lucrând la cartea despre evenimentele din anii 1989-1992, am descoperit că multe din cele spuse în acei ani fierbinţi au fost date definitiv uitării sau sunt amintite vag, iar scrise sunt foarte puţine. Materialele de arhivă au fost parţial distruse, o parte dintre acestea s-au pierdut. În concluzie, pata albă din istoria noastră practic nu este completată.

Cartea Transnistria. Cronica unui război „nedeclarat” este dedicată cercetării evenimentelor referitoare la stabilirea independenţei Republicii Moldova şi războiului tragic pentru integritatea statului nostru, creării structurilor de forţă principale din ţară – Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Apărării – al căror cel dintâi ministru am fost eu. În carte sunt ilustrate pentru întâia oară multe pagini puţin cunoscute din istoria noastră şi sunt publicate documente necunoscute din arhiva mea personală.

Cititorul va afla din prima sursă (de exemplu, jurnalele preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov) cum s-a creat la Moscova autoproclamata republică transnistreană, cum Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a planificat şi a realizat operaţiunea secretă de arestare a liderului acesteia, Igor Smirnov, şi în ce condiţii a fost eliberat separatistul nr. 1, cui i-a convenit acest lucru şi cine a avut de câştigat.

Unele capitole din carte sunt dedicate ecourilor evenimentelor de la sfârşitul anilor ’80, care au avut legătură directă cu ceea ce s-a. întâmplat in ţara noastră în anii ’90. Este vorba despre Cazul Vîşcu şi Cazul Verdeş, lustrarea secretarului II al Comitetului Central al PCRM Victor Smirnov, asaltul asupra clădirii MAI a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Cine a condus efectiv apărarea Ministerului, cui i-a convenit acest pogrom şi cine i-a „zombificat“ pe organizatorii acestui pogrom, ce secrete mai ascunde „dosarul personal” al generalului de miliţie şi al preşedintelui Vladimir Voronin, ce paralele pot fi făcute între evenimentele din 10 noiembrie 1989 şi 7 aprilie 2009? La toate aceste întrebări am încercat să răspund sincer şi deschis.

Cred că această carte, supusă atenţiei cititorului, reprezintă prima încercare de mare amploare din Republica Moldova de a reproduce succesiunea de evenimente care au condus la război şi de a le înţelege. începând cu anul 1993, am bătut cu perseverenţă la uşile tuturor instanţelor parlamentare şi guvernamentale, propunându-le, la nivel de stat, să facem ca perioada de formare a Republicii Moldova, să realizăm o analiză ştiinţifică aprofundată a Războiului Transnistrean.

Din păcate, nimeni nu m-a ascultat, nici atunci, nici după 7 aprilie 2009. Tuturor celor care s-au aflat la putere după anul 1992 le-a fost cu totul indiferent ce se spune despre noi, cum ne vede lumea civilizată. Mass-media ruseşti împreună cu cele transnistrene ne-au ponegrit, ne-au discreditat şi ne-au umilit.

Au făcut din moldoveni monştri, au povestit şi au scris despre noi vrute şi nevrute, au minţit cu neruşinare. Iar Moldova a tăcut cu încăpăţânare, temându-se să nu îl supere pe „fratele mai mare”. Pentru că nu am vrut să mă împac cu această situaţie, mi-am asumat toate dificultăţile legate de strângerea materialelor de arhivă şi realizarea cărţii prin mijloace proprii. Am reuşit să adun mărturii documentare despre modul în care Rusia a înarmat Tiraspolul cu forţele Armatei a 14-a, despre cum a fost organizată campania voluntarilor în Găgăuzia, despre evenimentele de pe podul de la Dubăsari, despre acapararea secţiei de poliţie de la Vulcăneşti. În carte sunt reconstituite evenimentele din timpul operaţiunii de la Bender (Tighina), se prezintă detaliat şi în mod deschis ce a precedat acest lucru, cine a ordonat Poliţiei şi Armatei să atace Benderul.

Cred că pe cititor îl interesează „portretele verbale” ale politicienilor şi oamenilor de stat din anii ’90 – Mircea Snegur, Mircea Druc, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Dumitru Moţpan, Pavel Creangă, Vladimir Voronin şi alţii precum şi ale acelor deputaţi din Parlamentul moldovean şi activişti din culise al căror rol în evenimente nu a fost niciodată analizat, portrete
pe care le-am realizat pe baza impresiilor personale.

A existat, oare, „coloana a cincea” la Chişinău, cu legături la Tiraspol şi Moscova? Cine a dat ordinele în situaţiile de criză? Cine a câştigat capital politic în acest război? Unde s-au împărţit cele mai importante active ale complexului militaro-industrial al URSS din Moldova? Cum s-a întâmplat că acele structuri de forţă ale ţării, create ca urmare a participării mele directe, au fost puse în serviciul unor politicieni şi partide? In paginile acestei cărţi, am încercat, în măsura posibilităţilor mele, să ilustrez toate aceste lucruri.

Ca să-ţi iubeşti ţara, trebuie să-i cunoşti istoria. Pentru ca ţara să aibă istorie, aceasta trebuie scrisă. Lucrând la acest studiu istoric, m-am condus după convingerile mele patriotice şi dorinţa de a transmite adevărul noii generaţii de cetăţeni ai Republicii Moldova, urmaşilor noştri. Cartea are la bază materiale din arhiva mea personală, din arhivele ministerelor de interne şi apărării din Republica Moldova, precum şi amintirile mele şi ale colegilor mei.

Autorul îşi exprimă recunoştinţa şi mulţumeşte excelentei echipe de la Editura RAO, soţiei Iulia, fiicei Inna, fiului Alexandru-Oleg, precum şi tuturor celor care au făcut posibilă apariţia ediţiei în limba română a acestei cărţi.

by -
0 151

Biserica Ortodoxă Română, prin eparhiile aflate în subordine, a investit în decursul anului precedent suma de 60.512.474,97 euro în susținerea întregii activități social-filantropice. Datele au fost prezentate în cadrul Consiliului Național Bisericesc, întrunit marți la Reședința Patriarhală.

Raportul prezentat a avut în atenție activitatea desfășurată de Biserica Ortodoxă Română în plan administrativ-bisericesc, sacramental-liturgic, pastoral-misionar, cultural-educațional și social-filantropic.

Întâlnirea a fost prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În suma totală nu sunt incluse și cheltuielile activităților caritabile organizate de parohii și mănăstiri, întrucât nu au fost cuantificate financiar și nu au fost raportate sintetic centrelor eparhiale.

Conform raportului, în 2023, Biserica Ortodoxă Română și-a desfășurat activitatea filantropică și medicală prin 884 instituții și servicii sociale, având în derulare 1.254 de proiecte și programe sociale.

Totalul de 60.512.474,97 euro (299.324.957,43 lei) include ajutoarele financiare acordate în valoare de 27.873.935 de lei și ajutoarele materiale în valoare estimată de 81.685.664 lei, la nivelul Patriarhiei Române.

La nivel național, în 2023, eparhiile din Patriarhia Română au investit în activități de asistență socială suma de 184.613.627 lei.

În total, Biserica Ortodoxă Română a investit 294.173.226 lei, la care se adaugă suma de 5.151.731,43 lei, oferită pentru sprijinirea refugiaților.

Sursa: basilica.ro

by -
0 232
Maria Tanase

Maria Tănase, cea care va deveni simbolul cântecului popular românesc, în urmă cu 86 de ani, pe 20 februarie 1938, a debutata la postul de radio București, obținând binemeritata titulatură de Pasăre Măiastră, după cum a elogiat-o marele istoric Nicolae Iorga.

Maria Tănase – începuturi

Fiica lui Ion Coandă Tănase şi a Anei Munteanu, studiază la Şcoala de fete „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureşti, doar cursul inferior, fiind obligată să muncească, alături de fraţii şi părinţii săi, pentru a se putea întreţine. Începând cu 1935, a urmat Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal. În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, şi distribuită într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al cărui afiş figura cu pseudonimul Mary Atanasiu.

Lansare

Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner care a i-a pregătit lansarea. A început să înregistreze la reprezentanţele bucureştene ale studiourilor „Tomis” şi „Columbia” din Viena, iar în 20 februarie 1938 a debutat la Radio. Succesul a fost răsunător, cronicile i-au fost favorabile: „Tânăra cântăreaţă care e una din cele mai izbutite talente ale promoţiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însuşiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumuseţea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînţelese sau degradate de obişnuiţii noştri diseuri” (revista Radio-Adevărul).

Cariera

În 1938, participă la jubileul de 30 de ani de la înfiinţarea Universităţii de la Vălenii de Munte, prilej cu care Nicolae Iorga o supranumeşte „Pasărea Măiastră”. În 1939 este aleasă de un juriu, din care făceau parte compozitorul Mihail Jora şi Constantin Brăiloiu, să participe la Expoziţia Internaţională de la New York, unde a cântat în faţa fostului preşedinte, Herbert Hoover, şi a celui în exerciţiu, Franklin Delano Roosevelt, şi a altor personalităţi ca Yehudi Menuhin, Constantin Brâncuşi, George Enescu ş.a. În spectacolele de revistă ale Tetrului Alhambra interpretează melodii din repertoriul francez, spaniol, negro spirituals precum şi autohtone. La Radio participă în cadrul programului Cântece populare în ritm de jazz, împreună cu formaţia dirijată de Steve Bernard.

Începând cu 1939 se deschide activitatea internațională a talentatei interprete. Maria Tănase și Grigoraș Dinicu sunt desemnați “ambasadori ai muzicii populare românești” la expoziția internațională de la New York.

În vreme de război

În octombrie 1940, Maria Tănase a oferit un recital de muzică populară publicului din orașul Focșani, după care regimul legionar i-a interzis orice activitate artistică.

După perioada în care a fost interzisă de către regimul legionar (oct. 1940 – ian. 1941), participă la turneul de propagandă românească din Turcia, unde a avut un imens succes. La Teatrul Taxim a tăiat răsuflarea spectatorilor cu melodii din folclorul local. Sulfikidar, guvernatorul Capitalei, îi propune un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic; dar artista refuză şi se întoarce în ţară. În timpul războiului participă, alături de marii artişti George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru răniţi sau la unităţile militare, cum ar fi serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena şi Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, precum şi alţi membri ai guvernului.

În ianuarie 1944 debutează în opereta Mascota de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian şi sub bagheta dirijorului Egizio Massini.

Vârf de carieră

Joacă roluri principale şi în piese montate la Teatrul Municipal, Cadavrul viu de Lev Tolstoi, Nana de Émile Zola sau Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht, precum şi la Ateneu, Axel la porţile raiului, de Paul Morgan şi Adolf Schültze pe muzica lui Ralph Benatzky, sub numele Sfinxul din Hollywood. În decembrie 1957 este distribuită, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic, în coproducţia româno-franceză Ciulinii Bărăganului, realizată după romanul lui Panait Istrati.

Tudor Arghezi scria că nici diavolul nu calcă silabă românească și cântarea ca Maria Tănase, iar Sadoveanu spunea că se regăsește cu tot ce e mai bun în el în toate melodiile ei.

Cântecele maramureșene („horile”) Tulnicul, Toderel și Doina din Maramureș sunt preluate de Maria Tănase din repertoriul Victoriei Darvai, una din elevele și sursele de inspirație ale artistei.

Laureată a Premiului de Stat (1955), Artistă Emerită (1957). A fost curtată de multe servicii de spionaj, englez, francez, german. Există date conform cărora a făcut parte din grupul de agenţi al lui Eugen Cristescu, alături de Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc. „Se pare că celebra cântăreaţă i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani” (Cristian Troncotă). După refuzul de a lucra pentru Securitate, a fost urmărită permanent, fiind considerată un element „care manifestă duşmănie pentru regimul nostru”. A fost supranumită „Privighetoarea”, „reprezentanta întregii românimi”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc”, „mitul Maria Tănase”, „Edith Piaff a României”.

Printre cele mai impresionante melodii cântate de Maria Tănase este „Blestem” cunăscută și cu numele „Cine iubește și lasă”.

Când am pierdut Pasărea Măiastră…

Ultimul spectacol susținut a fost la Hunedoara. Răpusă de boală, Maria Tănase moare câteva zile mai târziu, la nici 50 de ani, pe 22 iunie 1963, în casă natală.

Corpul neînsufleţit a fost depus la Teatrul de Revistă. A fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de zeci de mii de oameni. „Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” (Constantin Nottara).

În amintirea Păsării Măiestre vă lăsăm aici un link pentru a o putea asculta – Link 

Surse:

Enciclopedia Romaniei

Folclor romanesc