duminică 9 februarie 2025
Blog Page 3

by -
0 2367

În ziua de 20 aprilie 1954 a fost dat publicităţii un comunicat privind hotărârile adoptate în ziua precedentă de Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În document se menţiona că, pentru întărirea continuă a muncii de partid, s-a decis separarea funcţiilor de partid de cele de stat şi întărirea conducerii colective. În acest scop, Secretariatul C.C. al P.M.R. urma să fie compus din 4 membri (în loc de 5), care nu deţineau funcţii în guvern. A fost aprobată propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a se renunţa la funcţia de secretar general al C.C., pe care el o deţinea din octombrie 1945, şi a se înfiinţa funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R.

Ca urmare a acestei hotărâri, Plenara l-a ales pe Gheorghe Apostol în funcţia de prim-secretar al C.C., iar pe Nicolae Ceauşescu, Mihai Dalea şi János Fázekaş în cea de secretari ai C.C. al P.M.R.
Aceste hotărâri se înscriau pe linia deciziilor luate la Moscova, unde, după moartea lui Stalin, s-a hotărât despărţirea funcţiilor de partid de cele de stat. Ele au fost aplicate şi în celelalte ţări socialiste, care urmau cu fidelitate modelul impus de “fratele mai mare”.Alegerea lui Gheorghe Apostol în cea mai înaltă demnitate din cadrul Partidului Muncitoresc Român – singurul partid politic din România – nu a fost o surpriză. El era un vechi membru al P.C.R. (din 1934) şi colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După 23 august 1944 a îndeplinit funcţii importante, precum cea de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Ales membru al C.C. al P.C.R. la Conferinţa Naţională din 1945, a devenit membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în februarie 1948 şi al Secretariatului C.C. al P.M.R. în 1952.
În noua calitate de prim-secretar al C.C. al P.M.R., Gheorghe Apostol a avut unele iniţiative pozitive, între care o mai mare deschidere spre elita intelectuală. Pe această linie se înscrie apariţia unor noi reviste literare („Steaua”, la Cluj, „Iaşul literar”, în capitala Moldovei), intrarea României în Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), înfiinţarea Filarmonicii de Stat din Cluj ş.a.

Pe timpul mandatului său, Gheorghe Apostol s-a considerat locţiitorul lui Gheorghiu-Dej şi nu adevăratul lider al P.M.R. De aceea, când, în septembrie 1955, Gheorghiu-Dej a decis să reia conducerea partidului, Gheorghe Apostol nu numai că nu s-a opus, dar a fost întrutotul de acord. El însuşi avea să scrie că Gheorghiu-Dej „s-a sfătuit în prealabil cu mine. El mi-a demonstrat că este necesar să revină în această funcţie, fiindcă ne aşteptam la acţiuni neplăcute cu Hruşciov în relaţiile noastre de partid şi de stat şi trebuia să aibă un interlocutor pe măsură”[1]. Ca urmare, Plenara C.C. al P.M.R. din 30 septembrie – 1 octombrie 1954 l-a ales pe Gheorghiu-Dej în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R. Ca urmare, Gheorghe Apostol a rămas membru al Biroului Politic, fiind trecut în funcţia de preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor din România. În 1961 a devenit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Gheorghe Apostol a continuat să fie un susţinător fidel al lui Gheorghiu-Dej, care, la rândul său, îl aprecia pentru claritatea ideilor şi capacitatea sa organizatorică. O mărturie în acest sens este şi faptul că primul secretar a stabilit ca de fiecare dată când el lipsea din ţară, şedinţele Biroului Politic al C.C. al P.M.R. să fie conduse de Gheorghe Apostol. Pe această bază, el a ajuns la concluzia că îi va succede în funcţie lui Gheorghiu-Dej, în eventualitatea dispariţiei acestuia.

La 19 martie 1965, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, dar Plenara C.C. al P.M.R. l-a ales prim-secretar pe Nicolae Ceauşescu. Congresul din 19 – 24 iulie 1965 a stabilit schimbarea denumirii Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român şi instituirea funcţiei de secretar general al C.C. al P.C.R., în care a fost ales Nicolae Ceauşescu. În 1969, Nicolae Ceauşescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist Român, iar în 1974 preşedintele Republicii Socialiste România.

La Congresul din 1965, Gheorghe Apostol a fost ales în Comitetul Executiv şi în Prezidiul Permanent; la următorul Congres, din 1969, el nu a mai fost ales în Comitetul Central. A fost trecut la „munca de jos”, mai întâi ca director la Rezervele de Stat (1969 – 1975), după care a fost trimis departe de ţară, în America Latină, ca ambasador, mai întâi în Argentina, apoi în Uruguay şi Brazilia (1977 – 1988).

Evident că această marginalizare l-a afectat pe Gheorghe Apostol, care a început să adopte o atitudine tot mai critică faţă de Nicolae Ceauşescu. Secretarul general al P.C.R. a fost informat despre poziţia lui Apostol, drept care a decis rechemarea sa în ţară.
În drum spre patrie, Gheorghe Apostol s-a oprit la Londra, unde a acordat un amplu interviu postului de radio BBC, în care şi-a exprimat dezacordul faţă de politica lui Nicolae Ceauşescu, faţă de cultul personalităţii acestuia, care adusese România în pragul dezastrului. A pus condiţia ca acest interviu să fie dufuzat după moartea sa.

Întors în ţară, Gheorghe Apostol a luat legătura cu unii foşti activişti de partid marginalizaţi de Ceauşescu. A fost iniţiatorul „Scrisorii celor şase”, difuzată la 11 martie 1989 de posturile de radio BBCEuropa Liberă şi Vocea Americii, în care se făcea o aspră critică la adresa politicii lui Nicolae Ceauşescu. Scrisoarea, adresată „preşedintelui Nicolae Ceauşescu”, începea cu următoarele cuvinte: „În momentul în care însăşi ideea de socialism, pentru care noi am luptat, este discreditată prin politica dumneavoastră şi când ţara noastră este izolată în Europa, ne-am hotărât să luăm poziţie. Ne dăm perfect seama că făcând aceasta ne riscăm libertatea şi poate chiar vieţile noastre. Dar simţim de datoria noastră să apelăm la Dvs. pentru a schimba cursul actual, înainte de a fi prea târziu”.

„Semnatarii” scrisorii (am pus între ghilimele acest cuvânt, deoarece ea nu a fost efectiv semnată, ci doar însuşită) erau: „Gheorghe Apostol – fost membru al Biroului Politic şi preşedinte al sindicatelor; Alexandru Bârlădeanu – fost membru al Biroului Politic şi preşedintele C.S.P. [Comitetului de Stat al Planificării], Corneliu Mănescu – fost ministru al Afacerilor Externe şi preşedinte al Adunării Generale a O.N.U., Constantin Pârvulescu – membru fondator al P.C.R., Grigore Răceanu – veteran al P.C.R., Silviu Brucan – fost redactor-şef adjunct al <Scânteii>”.

Imediat după difuzare, „Scrisoarea celor şase” a constituit obiectul unei şedinţe speciale a Comitetului Politic Executiv, convocată de Nicolae Ceuşescu. Cu acest prilej, el a prezentat mai întâi situaţia lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activitate de spionaj în favoarea S.U.A. Redăm mai jos textul stenogramei acestei şedinţe din 13 martie 1989.

„Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român. La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Coman Ion, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Ibănescu Neculai, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion. Au fost invitaţi tovarăşii: Petrescu Barbu, Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Sârbu Ion şi Florescu Eugen.

Conform steneogramei ședinței din 13 martie 1989 a Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, singurul care a făcut aprecieri a fost Nicolae Ceauşescu, din când în când intervenind şi Elena Ceauşescu. Ceilalţi membri ai CPEx s-au mulţumit să asculte informarea şi aprecierile secretarului general. Limbajul folosit de acesta amintea de anii ’50, când controlul de partid şi de stat asupra fiecărui individ era total. El a mers până acolo încât i-a calificat pe acei foşti activişti de partid care adoptaseră o altă atitudine decât a sa ca fiind „o adunătură de declasaţi politic şi social şi moral”.

Aşadar, Gheorghe Apostol, care, în 1954 – 1955, ocupase cea mai înaltă funcţie în conducerea P.M.R., a devenit, după 24 de ani, „derbedeu politic” – trădător, declasat moral şi politic. Desigur, rivalitatea dintre cei doi lideri comunişti – Apostol şi Ceauşescu – a avut un rol important la ajungerea la o asemenea situaţie, dar nu mai puţin adevărat este că a existat şi o viziune diferită privind evoluţia României, mai ales după ce Gorbaciov a lansat teoriile sale privind perestroika. În timp ce Nicolae Ceauşescu era extrem de ostil faţă de iniţiativa liderului sovietic, Gheorghe Apostol considera necesară o reformare a socialismului, încetarea abuzurilor şi ilegalităţilor, respectarea Constituţiei, ieşirea României din starea de izolare internaţională în care ajunsese.

„Scrisoarea celor şase” s-a bucurat de o excepţională mediatizare în Occident, iar numele lui Gheorghe Apostol reapăruse în spaţiul public, ca un adversar al lui Nicolae Ceauşescu.

După înlăturarea dictatorului, la 22 decembrie 1989, autorii „Scrisorii celor şase” au cunoscut evoluţii cu totul diferite. Sliviu Brucan a devenit „ideologul” noului regim, făcând parte din conducerea Frontului Salvării Naţionale; Alexandru Bârlădeanu a fost invitat să participe la elaborarea Comunicatului către ţară al Consiliului FSN şi a ajuns preşedintele Senatului României; Corneliu Mănescu a fost cooptat în Consiliul F.S.N. şi a fost ales preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului României; Constantin Pârvulescu a relatat la TVR despre „istoricul” scrisorii şi conflictele sale cu Nicolae Ceauşescu.

Situaţia cea mai ingrată a avut-o Gheorghe Apostol. Considerându-se, şi fiind în mod real, un opozant al lui Nicolae Ceauşescu, el s-a considerat îndreptăţit să se implice în trasarea liniilor de evoluţie a statului român după fuga dictatorului. A venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central pentru a se alătura echipei care prelua conducerea ţării, dar nu a fost primit în sala în care aveau loc discuţiile privind constituirea F.S.N. Apoi a încercat să-şi exprime la TV adeziunea la revoluţie, dar nici aici nu a fost acceptat. Având în vedere faptul că era figura cea mai proeminentă din cadrul P.C.R. care „semnase” „Scrisoarea celor şase”, asemenea acte de respingere păreau a fi de neînţeles. O analiză mai atentă a situaţiei din 22 decembrie şi din zilele următoare conduce la concluzia că cel care a dat „cuvânt de ordine” ca Gheorghe Apostol să fie blocat de peste tot s-a numit Silviu Brucan, care s-a erijat în iniţiatorul şi autorul „Scrisorii celor şase”. În plus, a urmărit ca fostul prim-secretar al C.C. al P.M.R. să nu aibă posibilitatea de a vorbi despre anii în care Brucan a fost „mâna dreaptă” a lui Iosif Chişinevschi şi promova cu mult sârg principiul stalinist potrivit căruia pe măsura înaintării spre socialism, „lupta de clasă se ascute”, iar duşmanii trebuiau lichidaţi; pe această bază, mulţi adversari ai regimului au fost arestaţi, găsindu-şi sfârşitul în închisori. Din ideolog bolşevic, Brucan a devenit promotorul democraţiei de tip occidental, iar trecutul său era ocultat.

La rândul său, Gheorghe Apostol a rămas să-şi expună punctele de vedere într-o carte apărută în regie proprie.

Evoluţia lui Gheorghe Apostol constituie o mărturie elocventă a faptului că cei 45 de ani nu pot fi trataţi linear, că au existat mai multe „feţe” ale comunismului, care se cuvin a fi analizate şi cunoscute pe bază de documente. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Blogul lui Ioan Scurtu)


[1] Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ediţie de Casă, Regie proprie, 1998, p. 152

by -
0 1355

Consiliul Național al Românilor din Ucraina solicită explicații autorităților privind demontarea unui banner din Cernăuți cu imaginea documentului emis de Alexandru cel Bun

Consiliul Național al Românilor din Ucraina (CNRU), uniune civică care întrunește 20 de ONG-uri din regiunile Cernăuți, Transcarpatia, Odesa și Kiev, a solicitat explicații autorităților regionale și municipale din nordul Bucovinei în legătură cu demontarea bannerului din Piața Centrală din Cernăuți care reproduce documentul primei atestări documentare a orașului de pe Prut.

CNRU susține că prima „atestare documentară veridică privind orașul Cernăuți se conține în hrisovul domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, eliberat târgoveților lioveni la data de 8 octombrie 1408. Bannerul amplasat în centrul orașului Cernăuți a devenit în ultimii ani un reper important pentru turiști, precum și pentru comunitatea românească, fiind un element cu valoare istorică, ce apropie popoarele”.

De menționat că Autoritățile din Cernăuți au înlăturat din Piața Centrală panoul cu copia privilegiului lui Alexandru cel Bun, care mărturisește prima atestare documentară a orașului.

Conform unui comunicat de presă al Administrația Regională de Stat Cernăuți, transmis la 25 aprilie, prin intermediul unei postări pe pagina de Facebook, documentul cu prima atestare a orașului va fi înlocuit cu o imagine ce ilustrează drapelul ucrainean. În centrul drapelului ar urma să fie ilustrat un trident și stelele de pe steagul Uniunii Europene.

Potrivit lui Serghii Osaciuk, șeful Administrației Militare Regionale Cernăuți, care a venit cu inițiativa respectivă, acest nou simbol ar urma să amintească tuturor despre „dorința puternică și mișcarea rapidă a statului nostru către Uniunea Europeană”.

Cu toate acestea, decizia de a înlătura copia documentului emis de domnitorul moldav Alexandru cel Bun a stârnit indignarea internauților români din ținut.

Memoriul CNRU poate fi citit în continuare:

Nr.24/04.05.2022

Către,

Osaciuk S.D., Șeful Administrației Militare de Stat a regiunii Cernăuți

Kliciuk R.V., Primarul orașului Cernăuți

MEMORIU

Consiliul Național al Românilor din Ucraina, uniune civică care întrunește 20 de ONG-uri din regiunile Cernăuți, Transcarpatia, Odesa și Kiev, drept urmare a multiplelor adresări din partea locuitorilor orașului Cernăuți față de lipsa unei informări adecvate privind demontarea bannerului din Piața Centrală cu reproducerea documentului primei atestări documentare a orașului de pe Prut, vă solicită următoarele :

1.Care sunt motivele ce stau la baza adoptării unei asemenea decizii?

2.Să ne transmiteți o copie după hotărârea în cauză și să ne comunicați de către cine a fost aprobată?

3. Care va fi soarta de mai departe a bannerului demontat, cu prima atestare documentară a orașului Cernăuți? Care sunt intențiile autorităților regionale și municipale vizavi de această problemă?

Menționăm totodată faptul că prima atestare documentară veridică privind orașul Cernăuți se conține în hrisovul domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, eliberat târgoveților lioveni la data de 8 octombrie 1408. Bannerul amplasat în centrul orașului Cernăuți a devenit în ultimii ani un reper important pentru turiști, precum și pentru comunitatea românească, fiind un element cu valoare istorică, ce apropie popoarele.

Cu stimă,

Ilie T. Zegrea, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți

Vasile Tărâțeanu, președintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”

Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultură și Literatură în Bucovina „Mihai Eminescu”

Marin Gherman, președintele Centrului Media BucPress

Mihai Mecineanu, președintele Asociației Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa

Ștefan Broască, vice-președintele Asociației Științifico-Pedagogice „Aron Pumnul” din Ucraina

sursa: BucPress

by -
1 1936

Istoricul Ioan-Aurel Pop susţine că ucrainenii „au o ţară recentă, abia formată în 1991, iar ideea apărării ei a fost cultivată cu grijă în toate aceste trei decenii”, iar acest lucru îi motivează să lupte în ciuda inamicului care pare superior.

Preşedintele Academiei Române este de părere că într-un război românii s-a comporta „probabil, altminteri decât ucrainenii (în alte forme), dar şi-ar apăra ţara.”    Iar dacă ne-ar ataca ruşii, „pofta de apărare ar creşte, fiindcă ura noastră faţă de aceşti prădători este imensă. Dar mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă”, spune istoricul.

Adevărul: Credeţi că, în cazul improbabil al unui război, românii şi liderii lor s-ar comporta similar cu ucrainenii, al căror exemplu a impresionant o lume întreagă, şi mă refer aici la dorinţa lor de a-şi apăra ţara?

Ioan-Aurel Pop: Comportamentul românilor în cazul unui război contra României ne apare ca fiind destul de contradictoriu şi imprevizibil. Conform unui sondaj recent, grăbit, reiese că doar cam un sfert dintre ei şi-ar apăra ţara cu armele. Proporţia nu este, însă, tocmai relevantă, din mai multe motive.

Românii se răzgândesc repede, din te miri ce, pe de o parte, iar pe de alta, tradiţia noastră nu este aceea a confruntării directe cu un inamic superior din punct de vedere militar şi politic. Cronicarii mai spun câteodată că domnii noştri şi oştenii lor „au dat dosul” atunci când au fost copleşiţi de forţa inamicului. Datul „dosului” nu era invariabil trădare, laşitate, frică, ci putea însemna repliere, retragere în codri, hărţuială, ambuscade etc.

În altă cuprindere, apărarea ţării este, pentru mulţi români, o treabă abstractă. Din 1945 încoace, nu am mai luat armele în mâini decât sporadic (Rezistenţa din munţi, înfrântă definitiv prin 1962; ridicarea din Decembrie 1989), cu mari intermitenţe şi marginal. De trei sferturi de secol avem o ţară paşnică şi am ajuns să credem că acest dat este unul etern. Las deoparte ideologia noastră protocronistă care pretinde că românii şi România sunt vechi precum timpul, de neclintit. Ucrainenii, dimpotrivă, au o ţară recentă, abia formată în 1991, iar ideea apărării ei a fost cultivată cu grijă în toate aceste trei decenii. Neofiţii au întotdeauna energie mai mare decât cei învechiţi într-o idee, slujbă, realitate.

„Mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă” 

– În concluzie, cum credeţi că s-ar comporta românii?
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar comporta – probabil – altminteri decât ucrainenii (în alte forme), românii şi-ar apăra ţara. Alta nu au, iar străinătatea şi risipirea în patru vânturi, oricum am lua lucrurile, sunt destul de amare, mai ales că au fost – de voie, de nevoie – gustate mult în ultimul timp. În plus, dacă ne-ar ataca ruşii, pofta de apărare ar creşte, fiindcă ura noastră faţă de aceşti prădători este imensă. Dar mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă.

– În noul context geopolitic, credeţi că avem nevoie să reînvăţăm ce înseamnă „patriotismul”? Să trecem dincolo de a ne „declara” ataşamentul faţă de ţară în mesaje pe reţelele sociale, la a fi pregătiţi să ne apărăm ţara chiar cu arma în mână? Dacă răspunsul e „da”, cum putem face asta cu românii care au rămas în ţară, dar şi cu cei circa 5 milioane care sunt în alte ţări?  

Aţi atins un punct foarte sensibil. Românii de azi sunt produsul unei vechi ideologii de sorginte occidentală, întrerupte doar de cele patru decenii de comunism stalinist şi apoi naţionalist. Statul naţional este o „invenţie” a Occidentului, sătul şi de fărâmiţarea medievală, pe de o parte, şi de universalismul Imperiului ori al Bisericii Catolice, pe altă parte. Din Occident, ideea a prins rădăcină şi în Răsărit, unde vreo patru imperii îşi disputau puterea sau hegemonia. „Europa patriilor” s-a tot întărit de la Renaştere încoace, iar iubirea patriei fiecăruia a ajuns să fie, până nu demult, o garanţie a existenţei Europei. Dacă fiecare îşi iubeşte patria sa, nu era cum să nu fie garantată Europa.

Doar de la Al Doilea Război Mondial încoace le-a intrat unora în cap că Europa unită înseamnă distrugerea naţiunilor europene, adică a patriilor fiecărui popor. Ceea ce este complet fals! Europa unită trebuie să fie un concert al naţiunilor şi o armonie a patriilor. Greşeala numită mai sus s-a perpetuat însă şi a rodit. De aceea, au început să se elimine din învăţământ disciplinele identitare, cele care promovează specificul naţional. Rezultatul nu este crearea unui specific european, ci a unui sentiment al dezrădăcinării. Mulţi tineri văd că sunt ai tuturor şi ai nimănui. Este greu să-i faci pe unii lideri să înţeleagă că iubirea de patrie, de limbă, de strămoşi, de doină şi de joc, de Carpaţi, de Olt şi de Mureş nu înseamnă deloc ură faţă de alte patrii. Dimpotrivă, numai iubindu-ţi naţiunea poţi să iubeşti sincer alte naţiuni.

„Iubirea de ţară se naşte şi creşte în familie şi în şcoală”

– Care este soluţia?

Soluţia este să reînvăţăm – vorba lui Nichita Stănescu – un lucru simplu: patria noastră este limba română. Este o ruşine să ne fie frică de România şi de românitate. Îi aud pe unii „analişti politici” deplângând faptul că naţiunile şi naţionalismul au declanşat cele două războaie mondiale. De aici, nu este decât un pas până la demonizarea naţiunilor, a patriilor, a iubirii de ţară. Ce imensă prostie! Cum să putem crede că popoarele au produs războaie? Războaiele le-au declanşat liderii, dar le-au purtat în spate popoarele. Cei care au declarat război nu au luptat pe câmpurile de bătălie. Acolo au luptat şi au murit naţiunile, care au reînviat apoi, născând noua Europă. Prin urmare, Europa unită nu poate să fie decât Europa naţiunilor unite.

Din păcate, numai atunci când este ameninţată cu război existenţa unei ţări se vede că dragostea de locul naşterii nu a murit. Dar, în astfel de cazuri, este câteodată prea târziu. De aceea, iubirea de ţară trebuie cultivată; ea se naşte şi creşte în familie şi în şcoală. Cu o educaţie adecvată, vom fi pregătiţi să existăm, prin colţul nostru de lume, în Europa.

Sursa: Adevărul

by -
0 1320

În contextul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei și poporului vecin, Ioan-Aurel Pop (președintele Academiei Române) și Vasile Bănescu (purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Ortodoxe Române) au condamnat ferm atacul militar rus și complicitatea Patriarhului Kiril al Moscovei și al întregii Rusii.

Iată cele două luări de poziție:

1. Ioan Aurel Pop

„Ca om și ca istoric este clară părerea mea: nu există nicio justificare, nici istorică, nici umană, nici politică în legătură cu un atac războinic asupra unei alte țări la începutul mileniului al III-lea în Europa. Există atâtea mijloace diplomatice, războiul nu e un mijloc de rezolvare a litigiilor internaționale dacă acestea există. Poziția mea personală este de revoltă și de condamnare a ceea ce au făcut liderii ruși în frunte cu Putin. De asemenea, e o poziție de simpatie față de țara atacată și o mare admirație pentru rezistența acestui popor. Discursul presupus istoric al liderului de la Kremlin privind inexistența statalității sau a unei tradiții și istorii a Ucrainei este de mult scos din arsenalul lumii civilizate, nu există popor fără istorie. Poporul ucrainean are propria istorie, propriul trecut, are propria tradiție politică justificată. Kievul a fost mama tuturor rusiilor, de acolo a pornit tradiția la sfârșitul mileniului I și începutul mileniului al II-lea al erei creștine, prin urmare, a spune astăzi că Ucraina nu are tradiție istorică, înseamnă să scoți de la naftalină, din arsenalul imperiilor trecute, niște argumente care nu rezistă criticii istorice. În concluzie, condamn ferm această agresiune și vina aparține în totalitate celui care a declanșat războiul”.

2. Vasile Bănescu

„Datoria lucidităţii ne obligă să discernem inclusiv între un autentic şi demn Întâistătător al Bisericii lui Hristos şi un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral şi creştin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin şi prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic, care mimează credinţa în Dumnezeu şi patriotismul, este capabil să le comită cu atrocitate:

războiul cumplit şi nejustificat împotriva altora, bulversarea vieţii unui popor liber, îngrozirea, torturarea în varii feluri şi uciderea în masă a unor oameni pe care Hristos ne-a poruncit blând să-i iubim ca pe noi înşine, nu să-i strivim sub cizma grea şi invadatoare a morţii.

Chiar când diavolul ne truchează în faţă realitatea, avem mereu datoria de a discerne şi de a mărturisi adevărul”.

by -
0 1090

(autor: Galina Martea)

Istoria, ca știință ce studiază dezvoltarea complexă a unei țări, a unui popor sau a diverselor aspecte sociale, economice, culturale în evoluția unei societăți umane, este preocupația de bază a multor savanți/ intelectuali cărora le place să pună la dispoziția publicului cititor lucrări de valoare și de mare interes despre trecutul sau prezentul propriei țări și nu numai. Între aceste ipostaze se înscrie și omul de știință Ioan Popoiu (profesor în teologie, licențiat în teologia ortodoxă pastorală – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, dar și cu studii universitare în domeniul istoriei și filozofiei – Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași, scriitor, cercetător și istoric literar, poet, publicist, editor, redactor șef al revistei de cultură „Ofranda Literară” din București), care cu multă satisfacție și talent scriitoricesc continuu pune în lumină opere literare prețioase și de o importanță aparte pentru patrimoniul național român, acestea fiind în același timp bunuri spirituale și culturale pentru ființa umană. Absorbit de gânduri frumoase și intuiție intelectuală, de această dată scriitorul și istoricul Ioan Popoiu ne propune spre lectură o nouă lucrare foarte originală despre istoria neamului românesc, întitulată ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni”, cu un cuprins de 613 pagini (Editura PRO Universitaria, București, 2022). În contextul dat este cazul de menționat că Domnia sa de-a lungul timpului a reușit să construiască opere istorice cu totul deosebite, printre acestea regăsindu-se monografiile: – „Românii în mileniul migrațiilor (275-1247)”, Colecția Historia Magistra Vitae, Editura Junimea, 2015, pagini 510, lucrare formată din zece capitole și structurată în trei părţi: I (275-602), II (602-970), III (970-1247), suplimentar este suprapus un capitol ce transgresează cronologic perioada abordată şi cuprinde intervalul de timp 1247-1359, de la Diploma ioaniţilor la întemeierea Moldovei, sunt prezente ansamblu de problematici din perioada primului mileniu al istoriei românești, întemeierea statală marcând încununarea luptei îndelungate pentru dăinuire a românilor în spaţiul de la Dunăre și Carpaţi; – „Statele medievale românești (1386-1714)”, Colecția Historia Magistra Vitae, Editura Junimea, 2016, pagini 696, lucrare despre evoluția statalității române în Evul de Mijloc; – „Statele din sud-estul Europei (1804-1999). Ediția a II-a revăzută și adăugită”, Editura Pro Universitaria, Colecția Istorie și Studii Culturale, 2017, lucrare despre istoria politica din Sud-Estul Europei, accentul fiind pus pe primatul politicului în derularea evenimentelor din perioada anilor 1804-1999; –„Întemeierea României (1859-1918)”, Editura Pro Universitaria, Colecția Istorie și Studii Culturale, 2018, scriere care zugrăvește etapele istorice și idealul politic national al daco-romanismului; dar și multe alte lucrări literare de proză și poezie. Respectivele sunt lucrări inedite și de mare pondere pentru cultura națională română, creații literare cu caracter istoric ce reprezintă existența evolutivă a societății românești din diverse timpuri, dar și despre procesul cronologic al altor popoare din Estul Europei. Așa fiind, creația literară realizată de  Ioan Popoiu se identifică prin conceptul cunoașterii despre lume și existența ei – Domnia sa având studii temeinice în domeniul filosofiei, dar și a istoriei, disciplină care cercetează dezvoltarea și procesul evolutiv al unei sau mai multor societăți/ popoare de-a lungul timpului – scrierile corespunzătoare conținând evenimente și fapte concrete ce se încadrează în științele istorice.

Revenind la monografia în cauză ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni” vom specifica faptul că autorul se expune într-un mod foarte preocupat și cu o mare atenție față de toate  evenimentele istorice ce au avut loc în cadrul României între anii 1848-1947, concomitent fiind radiografiat destinul istoric al românilor atât din cadrul țării, cât și din afara ei. Descrierile sunt argumentate din punct de vedere științific, cuprinzând aspectele sociale, politice, economice și culturale ale ținutului român din perioada susmenționată. Prin intermediul discursului literar-istoric Ioan Popoiu găsește răspunsuri concrete la cele mai importante subiecte pe care dorește să le investigheze. Aceasta presupune o muncă enormă prin arhivele statului, instituții de istorie unde se regăsesc documentele necesare, studiile analitice și științifice corespunzătoare privind evoluția statului român din diverse etape ale timpului. Astfel, în calitate de istoric, de această dată savantul Ioan Popoiu oferă publicului cititor o lucrare de valoare prin intermediul căruia înregistrează, în mod prioritar, segmentul identitar despre unitatea de neam, aspect ce reprezintă modul cum a decurs proiectul Unirii din 1918 la care au participat mari personalități ale națiunii române din acea perioadă. Deci, cum se pronunță autorul: „Dedic această carte marelui eveniment din acest an, CENTENARUL ÎNCORONĂRII (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), act istoric și simbolic, ce consacra înfăptuirea României Mari, prin realizarea Marii Uniri din 1918, marele vis care încununa opera înaintașilor noștri!”.

Monografia „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni”, cu o denumire nespus de reușită, deține o structură consistentă care posedă capacitatea de a-și menține într-o formă apreciabilă și frumoasă totalitatea notelor esențiale ale noțiunilor înscrise. Urmând principiul teoriei științifice, Ioan Popoiu abordează cu multă grijă procesele istorice care s-au perindat în timp în cadrul Țării Românești cu începere din anii 1848. În acest mod autorul prezintă evenimentele sociale ce au avut loc în mediul respectiv, concomitent investigând întâmplările cu efecte stabile și instabile în evoluția vieții românești, dar și despre fenomenele ce au cauzat acumulări cantitative treptate care, la rândul lor, au condus la schimbări radicale, nemijlocit la nașterea/ formarea statului român (1859-1866), în cele din urmă, la obținerea unei Românii Independente – războiul ruso-turc și Principatului României din anii 1877–1878 (așa cum se exprimă creatorul acestei opere literare) și, bineînțeles, descrieri despre toate procesele ce au urmat până în anii 1947. Întreaga diversitate a evenimentelor istorice sunt înglobate în douăsprezece capitole, treizeci și șase de subcapitole, note și, firește, bibliografia necesară. Așa cum se cunoaște din literatura de specialitate, Revoluția Română cu începere din 1848 a fost parte a revoluției europene din același an, dar și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale române. Conform acestul temei firesc, istoricul-scriitorul Ioan Popoiu a formulat titlul manuscrisului în cauză cu o denumire foarte adecvată ce corespunde și este în concordanță desăvârșită cu intenția de a relata explicit acțiunile istorice din timp, evident și dorința de a dedica această carte marelui eveniment din acest an – Centenarul Încoronării (Alba Iulia, 15 octombrie 1922).

Precum s-a menționat, monografia este compusă din douăsprezece capitole și treizeci și șase de subcapitole, cuprinsul îngemănând succesiunea completă a evenimentelor istorice dintre anii 1848-1947, inclusiv acțiunile și schimbările ce s-au produs în această perioadă de timp în politică internă și externă, viața administrativ-legislativă, economică și culturală din Țara Românească. Despre „Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea” Ioan Popoiu relatează întâmplările în capitolul I, urmând cu subcapitole despre „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821”, „Mişcarea pentru unitate naţională” – formularea conclusivă din partea autorului având următoarea explicație: „La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, odată cu cristalizarea conştiinţei naţionale, se poate vorbi de închegarea naţiunii române, în spaţiul etnic şi cultural al vechii Dacii. În aceeaşi vreme, a fost declanşată lupta de emancipare naţională, avându-şi originile în conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană”. Însă în capitolul II scriitorul vorbește despre „Unirea principatelor române”, consecutiv istorisind evenimentele încordate despre Războiul Crimeii, Congresul de la Paris (1856), Mişcarea naţională pentru Unirea Principatrlor (1856-1858), Adunările ad-hoc (1857), Convenţia de la Paris (1858), „Replica naţionalistă: dubla alegere”, cât și alte subiecte. O diviziune de o însemnătate aparte este prezentă în capitolul III în care este redată panorama de ansamblu consacrată „Nașterii statului român (1859-1866), nemijlocit cu subcapitolele „Recunoaşterea dublei alegeri”, „Desăvârşirea unirii”, „Marile reforme”, „Abdicarea”, respectivele completând integral obiectul de studiu despre formarea statalității românești. De asemenea lucruri destul de interesante le regăsim și în capitolul patru al monografiei unde se profilează noțiunea de „România Independentă”, iar explicațiile subiectului propriu-zis se desfășoară în diviziunile „11 februarie 1866 – o „revoluţie naţională”; „10 mai 1866 – un prinţ străin”, „Constituţia din 1866”, „Viaţa politică (1866-1876)”, „România şi Criza Orientală (1875-1878)”, „10 mai 1877 – Proclamarea independenţei României”, „Războiul de neatârnare (1877-1878)”, „Plevna”, „San Stefano”, „Congresul de la Berlin”. Cât despre viaţa politică de după anul 1878, afacerile politice externe dintre anii 1878-1914, despre România şi Tripla Alianţă constituită în urma tratatului din 7 octombrie 1879 dintre Germania şi Austro-Ungaria, dar și despre războaiele balcanice care au început la 17/30 octombrie 1912, chestiunile respective sunt integrate în capitolul cinci care se întitulează „România între anii 1878-1914”.

Discursul analitic al scriitorului Ioan Popoiu traversează prin evenimente istorice de mare însemnătate pentru națiunea română, tematicile abordate reflectând o realitate de o sonoritate intensă trecută prin timp. Este vorba despre „Românii din provinciile istorice subjugate (1848-1914)” – Transilvania, Bucovina, Basarabia (capitolul VI); corespunzător despre „Unirea Basarabiei cu România” (capitolul VIII), „Unirea Bucovinei cu România” (capitolul IX),  „Unirea Transilvaniei cu România” (capitolul X). Deci, Marea Unire, care s-a realizat în 1918, a fost un eveniment de importanță vitală pentru poporul român de pretutindeni. Firește este pus în discuție și materia despre „Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”, inclusiv despre „Anii neutralităţii (1914-1916)” și „România în război” (capitolul VII).  Încheierea monografiei marchează perioada dintre anii 1918-1940, diviziunea cu numărul XI întitulându-se „România în perioada interbelică”, precum și anii 1940-1947 incluși în capitolul XII sub titulatura „Sfârșitul României” – un final ce constituie finalizarea respectivei lucrări, dar în același timp și cu un deznodământ care te predispune la o cugetare adâncă privind denumirea acestui  paragraf.

Ceea ce a scris Ioan Popoiu în paginile acestei monografii sunt lucruri monumentale în domeniul istoric, înregistrările fiind o bogăție inestimabilă pentru cultura și literatura română. Prin urmare, manuscrisul de față poate servi ca obiect de studiu al istoriei în instituțiile de învățământ din România și, evident, din toate ținuturile românești de pe mapamond. Drept vorbind, aceasta este o carte despre Istoria Românilor, nemijlocit despre evoluția Țării Românești dintr-o anumită perioadă de timp. Ca obiect de studiu din științele umanistice, istoria este acea învățătură care te dispune/ invită/ provoacă să-ți cunoști cu adevărat trecutul și prezentul propriei țări, dar și despre procesul evolutiv prin care se dezvoltă lumea din acest univers.

De specificat, Ioan Popoiu este înzestrat cu un har divin foarte prețios – vocația scriitoricească, care se manifestă prin prezența unei personalități cu intelect distinct, temelia construcției având suportul studiilor filozofice în domeniul teologiei și istoriei, precum și prin studii ce tratează probleme ale vieții social-umane. Este o onoare de a prezenta personalitatea Domniei sale – Ioan Popoiu întruchipând în același timp identitatea marelui Om de cultură spirituală și de teolog creștin în slujba neamului românesc. Domnia sa a îmbrățișat cu mult succes arta literaturii, deci arta scrisului, ideea imaginației și vibrația sufletului fiind redate prin versul liric, proză, eseu de analiză, articole de istorie, sociologie și nu numai. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului, istoricului și filozofului, al unui om de cultură și artă, al unui om ce este menit să fie un slujitor al cultului creștin ortodox.

by -
0 795

Pe fondul acuzelor conform cărora unii dintre membrii Bisericii Ortodoxe Române ar susține anumite ieșiri publice intransigente, intolerante sau de-a dreptul extremiste ale unora dintre membrii partidului AUR, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a exprimat punctul de vedere BOR.

În continuare comunicatul de presă:

Întrucât în ultimele zile au apărut în presă speculații referitoare la cripto-alianțe ale unei formațiuni politice și grupuscule „ortodoxe” cu Biserica, care ar gira astfel formule ale excesului din discursul politic național pe anumite teme, întrucât s-a solicitat public un punct de vedere și o lămurire a poziționării Bisericii față de entități politice care îi parazitează prestigiul și își asociază din proprie și impură inițiativă numele trecător cu numele veșnic al Bisericii, vă rog să primiți următoarele precizări:

Nimic nu e mai străin creștinismului real și Bisericii autentice decât instrumentalizarea credinței și a simbolurilor sale în cheie politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea sirenelor ei.

„Cele ale lui Dumnezeu” sunt, prin firea lor, și așa trebuie să rămână, precum a spus Însuși Hristos, deplin separate de „cele ale Cezarului”. Ispita unirii lor conduce inevitabil la edulcorarea religiei și la butaforizarea politicii, ambele efecte fiind profund dăunătoare sănătății organismului social. Amestecarea lor nătângă a făcut deja prea multe victime în istorie, inclusiv în cea românească, și orice încercare de transgresare a graniței dintre ele s-a dovedit constant sortită eșecului moral și toxicului exces populist.

Cei ce îngână în lungi litanii politicianiste numele lui Dumnezeu, al țării și al Bisericii, ne pot face tuturor un imens serviciu, imposibil de ignorat în posteritate, slujindu-se onest de arhisuficientul instrumentar politic democratic, evitând atent luarea în deșert a numelui Domnului, cultivând decent memoria adevăraților eroi, urmând în toate pilda oamenilor exemplari care prin jertfă de sine au creat România modernă, călcând cu sfială pragul bisericii și evitând, pe cât posibil, „fluieratul” în ea.

Confundarea programatică a (ultra)naționalismului zgomotos exacerbat și grav compromis ideologic cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob & filetist de contextul spiritual al Europei, nu fac decât să compromită aceste fundamentale teme, motiv pentru care Biserica dezavuează orice formă de exces apărută în marginea lor.

Biserica propovăduiește îndumnezeirea omului prin „urmarea lui Hristos” și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică, denunțată lucid de toate spiritele mari și oneste care au reflectat la acest grav fenomen din modernitatea noastră târzie, traumatizată de două cumplite totalitarisme, ambele de sorginte socialistă și purtând masca binelui, ambele adversare ale autenticei credințe în Dumnezeu și ale realei libertății ca rod al acesteia.

Vasile Bănescu
Biroul de Presă al Patriarhiei Române

by -
0 3055

Parlamentul a adoptat în decembrie legea care declară anul 2022 „Anul Smaranda Brăescu”, dedicat primei femei parașutist din România, campioană mondială absolută la parașutism în urma unui salt de la peste 7.000 de metri. Smaranda Brăescu spunea că își dăruiește viața țării și de aceea își dorește să câștige gloria sportivă.

Date semnificative

  • 2 octombrie 1931: a stabilit recordul european feminin de salt cu parașuta de înălțime, de la 6.000 de metri;
  • 19 mai 1932: a devenit campioană mondială la parașutism;
  • 19 mai 1936: a devenit prima femeie care a traversat Marea Mediterană, cu un avion cu un singur motor şi fără escală pe insule, stabilind și un record mondial.

Biografie

Smaranda Brăescu, românca recunoscută ca „Regina Aerului”, s-a născut în 21 mai 1897, la Hănțești, comuna Buciumeni, județul Galați. A avut patru frați și patru surori.

Unul dintre frații ei, pictorul Tache Brăescu, pasionat de aviație, i-a făcut cunoștință cu piloții de la Școala Militară de Aviație de la Tecuci, localitate învecinată cu satul ei natal. Așa ajunge a ajuns să zboare pentru prima dată.

Între anii 1924-1928 a urmat cursurile Academiei de Belle Arte din București, secția de Artă Decorativă și Ceramică, iar la 5 iulie 1928 a executat  primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri.

A devenit parașutistă, pentru că nu i s-a permis să devină direct pilot de avion, dar și-a împlinit visul în America, după ce a stabilit un nou record mondial la saltul cu parașuta.

La 2 octombrie 1931, a stabilit recordul european feminin de salt cu parașuta de înălțime, în urma lansării de la înălțimea de 6.000 de metri. În urma acestui succes, a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică – clasa Crucea de Aur.

La 19 mai 1932, la Sacramento, California, Statele Unite ale Americii a devenit campioană mondială la parașutism, cu un salt realizat cu o parașuta de construcție germană, de la înălțimea de 7.233 de metri, cu durata de 25 de minute, acest record fiind depășit cu doar câțiva metri, abia peste 20 de ani.

Recordul sau a fost omologat de aeroclubul din Washington. Recordul precedent, deținut de un american, fusese de 6.453 de metri.

La data de 19 mai 1936, a stabilit recordul de traversare a Mării Mediterane, cu un avion monomotor, străbătând distanță de 1.100 km, între Roma și Tripoli în 6 ore și 10 minute.

În anul 1942, Smaranda Brăescu a devenit una dintre puținii instructori de parașutiști militari, activând ca instructoare la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa, primul înființat în Armata României. În același an, aviatoarea s-a oferit voluntară și a fost încadrată că pilot militar în Escadrilă Sanitară („Escadrila Albă”) pe frontul de Est.

În perioada 1944-1945, a fost comandant al plutonului de voluntare încadrată în Detașamentul Cornești și în Escadrila Sanitară, pe frontul de Vest.

În 1946, a semnat o scrisoare de protest față de falsificarea alegerilor de către comuniștii sprijiniți de ocupanții sovietici și a fost condamnată în contumacie la închisoare.

A trăit refugiată și s-a stins în anonimat, în 2 februarie 1948, la doar 51 de ani, fiind îngropată sub numele de Maria Popescu, la Cimitirul Central din Cluj.

Sursa: www.basilica.ro

by -
0 1265
castanul

Despre Unirea Principatelor Române, visul secular al neamului românesc şi ţel însemnat al Revoluţiei de la 1848, s-au scris şi tot se vor mai scrie nenumărate şi memorabile pagini, consfinţind cu slove precumpănitoare în urma unor aprofundate cercetări istorice mult amplificate după înfăptuirea măreţului ideal, la 5 şi 24 ianuarie 1859, truda şi strădaniile neprecupeţite depuse întru cuget şi simţire de către cei care au fost adepţii partidei unioniste, cu precădere unioniştii ieşeni, care au pus pe altarul luptei lor subversive şi îndârjite pentru Unire mai presus de toate măreţul interes naţional.

După înfrângerea „revoltei poeţilor” din primăvara lui 1848 şi exilul impus revoluţionarilor, în 1854, odată cu revenirea pe tronul Moldovei a domnitorului Gr. Alex. Ghica, acesta îi recheamă pe „indezirabili” şi manifestă o atitudine încurajatoare faţă de mişcarea unionistă, ceea ce nu avea să convină Porţii Otomane, punând-o imediat sub „interdicţia” caimacanilor pretendenţi la tron.

Nedescurajându-se, unioniştii ieşeni strâns uniţi în jurul lui Mihail Kogălniceanu, s-au orientat spre clandestinătate, căutând noi forme subversive de luptă concretă şi organizată, al cărei ţel primordial îl constituia înfăptuirea Unirii Principatelor Române! Însă, după mai multe „întâlniri subversive”, cele mai multe fiind găzduite de „casa cu turn pătrat” a lui M.Kogălniceanu din dealul Copoului; ultima dintre acestea fiind cea de joi , din 22 mai 1856, impasul „mişcării unioniste” era tot mai evident, prin divergenţă de idei şi lipsă de consens.

Castanul sub care s-a găsit consens

Ca o ultimă „şansă a reuşitei”, invitaţia la un nou „sfat de taină” lansată de Petre Mavrogheni pentru duminică, 25 mai 1856, la prânz , la proprietatea de la Vişan din mărginimea Ieşilor, a fost bine primită, mai ales că aceasta, aparţinând ca zestre fiicei sale, căsătorită cu comandantul Regimentului de pe Copou, oferea condiţii sporite de „taină şi siguranţă” noii întâlniri unioniste.
Într-adevăr, pe la prânzul splendidei duminici de 25 mai 1856, sub un soare generos şi o atmosferă înmiresmată de liliacul, bujorii şi castanii în floare de prin toate curţile, protipendada ieşeană a ieşit la plimbare în caleşti, trăsuri şi docare bine lustruite înspre colinele frumos înverzite.

Din şirul celor care au luat-o spre bariera Socolei, se desprind, una câte una, cu mare fereală de „iscoadele” caimacanului Vogoride, cotind la dreapta pe drumul lăturalnic al Vişanului, având ca ţintă proprietatea boierului Petre Mavrogheni – unionistul, descendent dintr-o veche familie de greci, stabilită de multă vreme în Moldova. Grupul era format din:  Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Ralet, Costache Rolla, Anastasie Panu, Petre Mavrogheni, Constantin Hurmuzachi, preotul arhimandrit Neofit Scriban, Ion Emanuel Florescu, Nicolae Creţulescu şi Mihail Kogălniceanu care au plănuit Unirea Principatelor Moldova cu Ţara Românească.

Jurământul Unionist

 Sfatul de taină de sub castanul din Vișani, prezidat de către Mihail Kogălniceanu, s-a desfăşurat într-un acelaşi „consens unionist”, aprobându-se înfiinţarea Asociaţiei de Luptă pentru Unire, Comitetul Director al acesteia şi Programul acţiunilor de luptă, în plan intern şi extern, pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române!  Jurăm! a răsunat din toate piepturile participanţilor şi un ropot de aplauze a salutat inspirata prestaţie a “bardului de la Mirceşti”, devenită ad hoc “Jurământul Unionist”:
 Sub acest măreţ castan
 Noi jurăm toţi în frăţie
Ca de azi să nu mai fie
Nici valah, nici moldovan!
 Să fie numai români,
 Într-un gând, într-o simţire
Şi să ne dăm mâni cu mâni,
Pentru-a ţării fericire !

Castanul Aesculus Hippocastanum

Castanul Unirii, atestat şi omologat este un exemplar de Aesculus Hippocastanum, unicat în România, prin vârsta sa de peste 200 de ani, prin înălţimea de peste 20 de metri, prin bogata şi ramificata sa coroană, cu o anvergură de peste 15 metri şi prin diametrul trunchiului de 1,5 metri; toate acestea conferindu-i calitatea de adevărat monument al naturii. Iar dacă se mai adaugă şi faptul, atestat de «Jurământul» unioniştilor ieşeni, de a fi fost păvază şi martorul întâlnirilor de taină ale celor ce au luptat pentru cauza sfântă a Unirii, acestea toate îi conferă, cu siguranţă, Castanului din Vişan şi calitatea de monument istoric”, a mai consemnat Mihai Caba.

 

 

Surse: TVR  , Ziarul de Iași, Adevărul

 

by -
0 1361

Numit de generalul Radu Rosetti, cu ocazia conferinței omagiale ce a avut loc la Academia Română în 1936, „un uitat al istoriei”, deși fusese socotit încă din timpul vieții părintele armatei moderne române, iar meritele sale de organizator, de reformator în acest domeniu puteau fi cu greu tăgăduite chiar și de către cei mai aspri adversari politici, generalul Ioan Emanoil Florescu (1819 – 1893) este un personaj fabulos al istoriei noastre identitare, asupra căruia românii ar trebui să zăbovească azi câteva clipe, căci amintirea acestui mare patriot le va îmbărbăta cugetele, altminteri deznădăjduite și istovite de becisnicia vremurilor pe care le trăim.

Născut în Râmnicu Vâlcea, descendent al unei vechi familii boierești din Țara Românească, al cărei nume este menționat în hrisoave încă din secolul al XV-lea, primește o educație înaltă, mai întâi în București, ca elev premiant al Colegiului Național Sf. Sava și apoi la Paris, unde frecventează cursurile vestitului liceu Louis le Grand (întemeiat în 1563) și se pregătește la prestigioasa Școală Militară Saint-Cyr, fondată de Napoleon Bonaparte.

Pasionat de literatură, Ioan Emanoil Florescu devine în 1845 membru al Societății Literare Române. De asemenea, fiind preocupat de instrucția tinerilor ofițeri români, traduce tratate militare franțuzești și scrie cărți despre tactică și strategie militară.

Devotat valorilor naționale și credincios jurământului militar chiar în momente de cumpănă, când statornicia principiilor sale îi punea în pericol cariera, dar totodată ambițios din fire, hotărât să cucerească treptele ierarhiei militare pentru a-și valorifica la cel mai înalt nivel pregătirea excepțională și nobilele însușiri ale stirpei, Emanoil Florescu devine colonel în 1848, la numai 29 de ani, iar în 1860 este înaintat la gradul de general de către domnitorul Cuza. Desigur, ascensiunea sa trebuie să fi fost înlesnită și de cele două căsătorii cu fiicele unor prinți domnitori, prima dată cu Ecaterina, fiica lui Gheorghe Bibescu, iar apoi cu Alina, fiica lui Barbu Știrbei.

În perioada domniei lui Cuza, generalul Emanoil Florescu, acum ministru de Război, este desemnat, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 243 din anul 1860, înlocuitor al domnului țării, „ori de câte ori vom lipsi din capitala noastră București”. Așa cum arată Radu Rosetti într-un studiu închinat generalului, acesta a orânduit într-o perioadă de mari prefaceri administrative toate aspectele care țineau de „alcătuirea noastră militară”, sarcina principală fiind atunci unificarea armatelor Moldovei și Valahiei.

Rămas fidel lui Cuza, așa cum, legat de jurământul militar, dar și de relația de rudenie cu acesta, îi fusese devotat lui Bibescu în timpul Revoluției de la 1848, cariera politică și militară a generalului Florescu cunoaște o sincopă în perioada 1866-1871.

Însă Carol I admiră înzestrările sale ca om de arme, meritele intelectuale și tăria morală, numindu-l Ministru de Război în guvernul Lascăr Catargiu, unde până în 1876 se ocupă de pregătirea armatei române pentru Războiul de Independență. În 1873 primește titlul de conte papal și însemnele heraldice cuvenite, în partea de jos a scutului timbrat găsindu-se gravată, pe o eșarfă, vechea deviză a familiei: FAIS QUE DOIS. Generalul Emanoil Florescu este ales în mai multe rânduri deputat și senator, va conduce Ministerul de Interne, Lucrările Publice sau Comunicațiile, fiind numit președinte al Senatului și prim-ministru în două rânduri, în 1876 și 1891.

În 1865 a fost ales membru al Societății Culturale Ateneul Român, unde ținea frecvent conferințe, iar în ultimii ani de viață s-a implicat în sprijinirea dascălilor și elevilor talentați, ca președinte al Societății pentru Educarea Poporului Român. Predase el însuși pentru câțiva ani la Școala Normală un curs de artă militară, iar amintirea povețelor lui rămăsese vie, peste ani, în mintea foștilor elevi. Iată care erau gândurile sale cu privire la misiunea dascălilor în tânăra națiune română: „O să simțiți în dese rânduri că vă apucă dezgustul, că vă cuprinde oboseala, că vă doboară deznădejdea. Piedici de tot felul și necazuri fără număr veți întâmpina în calea voastră. Să nu vă pierdeți, băieți, tăria de îngeri și să vă gândiți că la talpa casei, în patria română, muncitorii cei mai folositori sunteți voi, învățătorii. Gândiți-vă la mine, care lupt întruna, de 55 ani, și nu am am avut niciodată niciun moment de descurajare. Să mergem înainte și totdeauna Dumnezeu va fi cu noi”.

Generalul Emanoil Florescu se săvârșește din viață la vârsta de 74 de ani într-un sanatoriu din Paris. Va primi onorurile președintelui Franței și ale unor înalți demnitari francezi, precum și ale comunității române de la Paris, în frunte cu ambasadorul României, Iancu Alecsandri, fratele bunului său prieten, Vasile Alecsandri, însă trupul neînsuflețit, conform ultimelor sale dorințe, este adus în cele din urmă în țară, unde i se organizează o fastuoasă ceremonie de înmormântare. Iată aici câteva fragmente din cuvântarea generalului Lahovary cu prilejul funeraliilor marelui militar și patriot român: „Am cernit drapelele, am cernit spadele, am cernit inimile noastre, căci am pierdut pe șeful care ne-a iubit mai presus de toate în viață. Da! Ne-a iubit cu o dragoste nemărginită, ne-a iubit și ne-a crescut pe toți, noi, astăzi conducătorii scumpei sale armate! Niciodată nu era mai fericit decât în fața trupelor! Când venea călare, falnic, cu steaua în piept, cu steaua în frunte, în sunetul muzicilor și ne striga: Sănătate, copii! Simțeam toți că strigătul său era voios și fericit, că eram iubiți de el, și tinerele noastre inimi băteau tare în piepturile noastre: aveam atunci viziunea unei Românii Mari!…”.

Imaginea mitică a generalului român salutându-și trupele ar trebui să însoțească și azi, la fel de vie, conștiințele noastre, ca parte a sentimentului rotund de iubire de țară, de glas românesc, de cultură și zidire românească. Pe când vie se arată astăzi în noi doar puterea disoluției, a desfrâului abdicării de la cele mai sfinte datorii morale, vie este numai furia oarbă a renunțării la reperele care ne-au conferit, după căutări și sacrificii imposibil de cuantificat, identitatea de români. (autor: Andrei Carpeneanu, sursa: Revista Clipa)

Bibliografie generală:
1. Radu R. Florescu, Generalul Ioan Emanoil Florescu, organizator al armatei române moderne, Editura Militară, București, 2004
2. Lucian Predescu, Enciclopedia României – Cugetarea, Editura Saeculum și Editura Vestala, București, 1999
3. Dan Cernovodeanu, Evoluția armeriilor Țărilor Române de la apariția lor și până în zilele noastre (sec. XIII-XX), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2005

by -
0 884

Mulţi se întreabă cum au putut tinerii de acum un secol şi jumătate, prezenţi la Mănăstirea Putna, să facă ceremonii aşa de frumoase, să ia hotărâri aşa de mature şi să pregătească un viitor aşa de realist pentru România, pentru români. Asta pentru că, mai ales în ultima vreme, vedem adesea tineri imberbi foarte activi, cocoţaţi în funcţii înalte, fără nicio meserie şi fără nicio realizare în activitatea lor, care ne dau lecţii, care ridică vocea în mod impertinent, care‑i jignesc pe oamenii maturi şi mai ales pe bătrâni, considerându‑i „expiraţi”. Dar nu a fost întotdeauna aşa, în ciuda eternului conflict între generaţii. Cuvântul „student” vine de la verbul latinesc „studeo, ‑ere” care înseamnă „a învăţa pe altul” (în latină, a învăţa tu însuţi se zice „disco, ‑ere”). Prin urmare, în trecut, studentul era acel om atât de învăţat, încât era capabil să‑i înveţe şi pe alţii.

Unii profesori, consideraţi „de modă veche”, de pe vremea mea ni se mai adresau cu formula „Domnule student!” sau, după ce treceam de anul I, „Domnule coleg!”. Studenţii veniţi la Putna în 1871 erau din aluatul acestor învăţaţi tineri de odinioară, maturizaţi repede, modelaţi bine de familiile lor şi de şcolile prin care trecuseră, conştienţi de curgerea generaţiilor, de respectul datorat celorlalţi membri ai comunităţii, de moştenirea trecutului, de forţa credinţei, de mlădierea limbii române, de puterea exemplelor din trecut şi din prezent. Să ne amintim cum scria Eminescu, la vârsta de 16 ani, despre profesorul său de la Cernăuţi, ardeleanul Aron Pumnul, la moartea căruia întreaga Bucovină ar fi trebuit să se îmbrace în negru. Eminescu şi colegii lui ştiau că – în urma unor mari sacrificii – aveau să se facă şi independenţa, şi regatul, şi banca naţională, şi drumurile de fier, şi unirea cea mare şi câte altele, aducătoare de prosperitate, de energii nebănuite şi, mai ales, de demnitate naţională.

Această generaţie de tineri, de studenţi a ştiut să facă un program de ţară şi să construiască această ţară, urmând programul respectiv. De aceea, noi ne aflăm aici în continuarea unui ideal, idealul naţional, formulat aşa de frumos în Moldova, pas cu pas, încă de pe timpul cronicarilor. Exemplul venea de mai devreme, de la Ştefan cel Mare, acela în mintea şi în sufletul căruia prima Ţară Românească era chiar ţara lui, Moldova, din moment ce el numea ţara de la sud de Carpaţi „cealaltă Ţară Românească” (l’altra Valachia), acela care a stăpânit peste o sută de sate şi cetăţi în Transilvania, care a făcut episcopie românească lângă Cluj, care era numit „conte al Transilvaniei”, căruia cronicarii Ţării Româneşti îi recunoşteau 17 ani de domnie în ţara lor. Cronicarii moldoveni din secolul al XVII‑lea – care şi‑au scris cronicile în limba română – Grigore Ureche şi, mai ales, Miron Costin, definesc termenul de român, îl consideră sinonim cu acela de valah şi spun că este cel mai general şi mai corect nume al întregului nostru popor. Dimitrie Cantemir – primul cărturar român, cu clară conştiinţă de român, de talie europeană – demonstrează ştiinţific romanitatea românilor şi vorbeşte de unitatea istorică a românilor, scoţând la lumină o Ţară Românească generică, în stare să ne unească din nou pe toţi („Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s‑au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, înpăratul Râmului”). Mihail Kogălniceanu – originar prin familie dintr‑o provincie înstrăinată, Basarabia – în anul 1843, la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, definea patria ca toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte. Patria, dacă nu exista încă întreagă pe hartă, se afla în sufletele românilor şi trăia aievea prin limba română. Boierul bucovinean de viţă nobilă şi de stirpe cărturărească Eudoxiu de Hurmuzachi a iniţiat, ca mecenat, cea mai mare colecţie de „izvoare privitoare la istoria românilor”, culese din arhivele din străinătate, colecţie pe care Academia Română o continuă şi astăzi. Vasile Alecsandri – prezent în 1871 la Putna – scrisese Hora Unirii şi Cântecul gintei latine. Prima dintre aceste poezii a însufleţit masele de români la 1859, unindu‑i între ei, iar a doua i‑a reaşezat pe români în contextul continental al popoarelor romanice, reunindu‑i cu Europa. Basarabeanul Alexe Mateevici avea să scrie, întru împlinirea programului de la Putna, cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, declarată „limbă sfântă”, „limba vechilor cazanii”, demnă de a fi preţuită precum sfinţii din icoane. Există, după cum se vede, o anumită înţelepciune a întemeietorilor, chiar a tinerilor întemeietori, care aveau conştiinţa menirii lor de arhitecţi ai naţiunii şi ai statului naţional. Moldova are, în această „ecuaţie” românească greu de rezolvat, un rol fundamental, de promotor al românităţii noastre. Toate provinciile istorice au avut un asemenea rol, numai că Moldova a fost dintre toate cea mai oropsită de soartă şi este şi astăzi. Migratorii şi neprietenii, când atacau din vechime Ţările Române ca să le jefuiască şi să ia robi, ajungeau primii în Moldova şi plecau ultimii din Moldova spre acele stepe ale Răsăritului. Te miri că oamenii nu s‑au hainit şi au rămas drepţi prin credinţă şi că bisericile şi mănăstirile care împodobesc Ţara Moldovei sunt cele mai frumoase şi mai multe de pe faţa pământului românesc. În Moldova, sărăcia fost a trupurilor, dar nu a sufletelor şi a minţii. Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a compensat sărăcia materială cu cea mai mare bogăţie spirituală, fiindcă spiritele tutelare ale culturii româneşti s‑au născut, în cea mai mare parte, între Carpaţi şi Nistru: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Dimitrie Cantemir, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Iorga – ca să nu‑i pomenim decât pe cei mari – au fost cei mai importanţi dintre români în domeniile lor, dobândind valoare universală.

Prima universitate modernă a ţării nu s‑a făcut la Bucureşti, ci la Iaşi, iar aceasta nu a fost o întâmplare, ci un destin împlinit. Profesorii au venit la Iaşi de peste tot, mai ales din Transilvania, ca să arate forţa intelectuală a românilor. Românilor li s‑au împletit sorţile lor îndreptate spre idealul naţional. Cea mai importantă mişcare de modernizare a culturii româneşti din secolul al XIX‑lea a fost „Junimea” de la Iaşi, cu acel spiritus rector numit Titu Maiorescu. Cu teoria formelor fără fond, Maiorescu a criticat ceea ce era de criticat, dar a oferit soluţii şi a construit. Cultura română s‑a sincronizat treptat cu cea europeană – cum avea să spună peste ani Eugen Lovinescu – dând fondului tradiţional forme mobile şi ajustând formele închistate după fondul dinamic al modernităţii. Aceşti vechi savanţi şi creatori de spiritualitate ne‑au învăţat ce este cărturăria, ce sunt poezia, proza, dramaturgia, muzica, arta plastică, ce sunt cultura şi educaţia în general şi de ce la baza educaţiei este bine să stea cultura naţională. Ei ştiau bine, ca şi iluminiştii, de ce sărăcia spiritului conduce la paupertate şi sclavie şi cum se poate ajunge prin cultură la libertate. Educaţia superioară sau studenţia a rămas din Evul Mediu încoace fundamentală pentru spiritul liber şi neîngrădit. Fireşte, noi, în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor, nu am putut avea mult timp şcoli înalte, capabile să le concureze pe cele ale Apusului. Dar, de la un moment dat, le avem. Nu sunt precum cele de la Sorbona sau Oxford, dar sunt onorabile, ţinând cont de soarta grea pe care am avut‑o. Azi sunt în lume circa 40 000 de universităţi luate în seamă de cei care fac clasamente (sau ranking‑uri, cum se spune acum pe neromâneşte!), iar primele 4‑5 universităţi româneşti se încadrează între primele 600‑700, aşa cum primele 10‑11 de la noi se numără printre primele 1000‑1200 din lume. Este mult, este puţin, rămâne să stabilească specialiştii. Clasamentele acestea nu le‑am făcut noi, ci agenţiile internaţionale specializate. După căderea comunismului, tinerii români – ca şi odinioară – s‑au putut duce din nou la cele mai bune universităţi din Europa şi de peste Ocean, câteodată chiar din Japonia etc. Dacă vrei să studiezi o disciplină anume care în România nu există ori care este neperformantă, o direcţie specială şi nouă pe care o afli doar la o universitate germană ori olandeză, este perfect să te duci peste hotare. Dar, din păcate, la noi, bejenia universitară a devenit, în mare măsură, o modă, încât mulţi aşteaptă să ia repede bacalaureatul (unii fac şi liceul prin alte părţi) şi să plece cât văd cu ochii. Aşa le spun părinţii de mici, aşa le spun profesorii, acesta este trendul. Evident, la asta contribuie şi „târgurile de universităţi” făcute de străini în România, în timpul cărora profesioniştii comunicării ştiu să ademenească. Goana după studenţi este curentă în Occident. Am constatat, însă, că – cercetând o perioadă de timp relevantă – între două treimi şi trei sferturi dintre tinerii români care, cu oarecare sacrificii, merg la studii peste hotare ajung la universităţi mai slabe decât cele mai bune universităţi din România. Şi atunci mă întreb dacă mai merită toată strădania asta de îndepărtare de matcă. Dintre cele trei cicluri studenţeşti, măcar cel dintâi – adică licenţa – ar putea să fie făcută, de aproape oricine, cu folos, în România. Evident, fiecare este liber cu opţiunea sa în această lume globalizată, dar vin şi timpuri ca acestea, de blocaj, când te sfâşie dorul, când bunicele şi mamele se sting cătinel acasă şi când nu ai cui te plânge în limba doinei… Şi‑apoi este şi riscul mare al înstrăinării complete. Cu ce preţ? Eu mai sunt dintre acei naivi care cred că locul românilor este în România sau în preajma României, dar, fireşte, nu pot sfătui pe nimeni să nu se realizeze acolo unde doreşte. Continuitatea unui ideal înseamnă şi revenirea la matcă, aşa cum au făcut Alecsandri, Eminescu, Xenopol, Slavici, Victor Babeş, Emil Racoviţă, Titu Maiorescu şi atâţia alţii. Au fost şi din aceia care au rămas printre străini şi au devenit neaoşi acolo unde i‑a aşezat soarta, au dus faima României în lume şi au cinstit numele de român. Cu toţii merită amintirea şi preţuirea noastră.

În fond, studenţii de la Putna din 1871 ne îndeamnă la înflăcărare tinerească, în numele credinţei creştine şi al naţiunii române, dar ne îndeamnă şi la echilibru, la cumpătare, la îmbinarea tradiţiei cu înnoirea, la căutarea adevărului şi a dreptăţii, întru eterna iubire de oameni. Idealul lor ne însufleţeşte şi astăzi şi, cât timp acest ideal există, nimic din lucrarea lor nu este pierdut. Studenţii de la Putna din 2021 – urmând exemplul de responsabilitate al celor de la 1871 – au în ei forţa să copleşească răul, să îndepărteze blasfemia, să alunge aroganţa şi necredinţa, să primenească societatea noastră, conform idealului muncii stăruitoare care învinge orice. La libertatea adevărată se poate ajunge prin muncă şi prin cultură, prin educaţie serioasă şi prin virtuţi dublate de valori. Din toate acestea, va putea renaşte încrederea în forţa noastră individuală şi de grup. Iar grupul cel mai drag nouă este poporul român, vegheat de Dumnezeu, popor care, atât timp cât mai poartă în suflet şi pe buze limba română, rămâne de neclintit.

„Sus să avem inimile!”.

Discurs ţinut de Ioan-Aurel Pop la Putna (August 2021)

by -
0 1924
Craciunului, Colindatori, București 1842

1. Întrebare de 100 de puncte
Sunteţi în Chişinăul de acum un secol. În 1915. Basarabia se află în componenţa Imperiului Rus. Luaţi în mână un calendar pe anul respectiv şi căutaţi data Crăciunului. Ce dată va fi marcată în acel calendar drept ziua de Crăciun?

Ce se spune în mod frecvent?

„Noi sărbătoream pe-aici Crăciunul din moși-strămoși pe 7 ianuarie. Apoi, după 1918, au venit românii care au încercat să ne impună să sărbătorim pe 25 decembrie. Dar noi am fost bățoși și n-am renunțat la datina străbună, așa că sărbătorim în continuare pe 7 ianuarie. ”

Așa a fost? Ei, nu chiar aşa a fost…

Dar pentru a afla răspunsul corect, haideți să facem un salt în trecut.

2. Saltul în trecut
Cred că nu voi surprinde pe nimeni spunând că reforma calendarului pe stil vechi (numit și „iulian”) s-a făcut în secolul XVI sub auspiciile papei Grigore XIII. La fel de bine se știe că rostul acestui demers a fost de a corecta decalajul crescând dintre anul calendaristic și cel astronomic, discrepanță care ajunsese în secolul XVI la 10 zile.

Astfel, potrivit reformei, după 4 octombrie 1582 a urmat ziua de 15 octombrie 1582. Noul calendar, numit „gregorian” după numele papei Grigore XIII, a început să se aplice din 1582 în mai multe state din vestul Europei. Estul ortodox a menținut calendarul pe stil vechi încă vreo câteva secole.

3. Marea Unire
Și acum, să venim mai aproape în timp. Anul 1918. Provinciile românești, dezlipite din imperiile în agonie, se unesc cu România.

Marea Unire aduce însă și o mare problemă: în provinciile româneşti se foloseau calendare diferite.
De exemplu, în Transilvania desprinsă din Imperiul Austro-Ungar se aplica deja calendarul pe stil nou. În Basarabia ieșită din Imperiul Rus încă se folosea calendarul iulian.

Apropo, dacă tot vorbim de Transilvania și Basarabia, știați că datele la care s-au unit aceste teritorii la România sunt menționate în istorie în funcție de calendarul locului? „1 decembrie 1918” e pe stil nou, pentru că Transilvania aplica noul calendar, iar „27 martie 1918” e pe stil vechi, pentru că Basarabia aplica vechiul calendar.

Iată un caz în care o călătorie în spațiu te ajuta să călătorești înapoi în timp! Plecai din Cluj pe 2 decembrie 1918 și ajungeai la Chișinău pe 20 noiembrie 1918!

O uniformizare a calendarului se impunea. Astfel, conform unui act normativ dat la începutul lui 1919, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie 1919 stil nou. Începând cu această dată, toate datele din România s-au menționat potrivit calendarului gregorian. Să observăm și că discrepanța dintre cele două calendare ajunsese în secolul XX la 13 zile (față de doar 10 zile câte erau la reforma din secolul XVI).

Cam în același timp, și Rusia trecea la noul calendar. Noua putere bolșevică a decretat la începutul lui 1918 că după data de 31 ianuarie 1918 urmează 14 februarie 1918.

4. Calendarul bisericesc

Totuși reforma din Rusia (1918) și cea din România (1919) au cuprins doar calendarul laic, nu și cel religios. Bisericile ortodoxe rusă și română au continuat să aplice pe mai departe calendarul pe stil vechi.

Cum tot mai multe state populate de ortodocși treceau la stilul nou, în 1923 s-a organizat la Constantinopol un congres pan-ortodox unde s-a propus trecerea la stilul nou. Reacția a fost diferită. Mai multe biserici ortodoxe (inclusiv, între altele, cea română, greacă, cipriotă și din Constantinopol) au decis sa treacă la noul calendar. Câteva s-au opus acestei reforme, inclusiv bisericile rusă și sârbă.

Biserica Ortodoxă Română a trecut oficial la noul calendar în octombrie 1924.

5. Nişte calendare vechi
Acestea fiind zise, să revenim la întrebarea privind Crăciunul de acum 100 de ani. Ce dată avea Crăciunul în calendarul din 1915?

Pentru a răspunde, haideţi să mai facem un mic efort. Să mergem în perioada de după Congresul de la Constantinopol. Suntem în 1924. Biserica ortodoxă rusă n-a trecut la stilul nou, biserica ortodoxă română a trecut. Pe de altă parte, statele România şi URSS aveau calendarele laice pe stilul nou.

Când în Romania e 25 decembrie 1924 (atât laic, cât și religios) şi e Crăciunul, la ruşi e 25 decembrie pe calendarul laic și 12 decembrie pe calendarul religios. La ruși înca nu e Craciunul.

Dar când în România pe calendarele laic și religios e 7 ianuarie 1925, la ruşi pe calendarul laic e 7 ianuarie 1925 (pentru că e pe stil nou), iar pe cel religios ce dată e? Corect! 25 decembrie 1924 (pentru că e pe stil vechi)! E 25 decembrie şi la ruşi e Crăciunul! Mă rog, atâta Crăciun cât se putea în acea perioadă sovietică.

Iar în 1915, când încă nu se reformase calendarul laic, cele doua calendare (laic și religios) se suprapuneau și erau pe stil vechi. Crăciunul în Imperiul Rus era pe 25 decembrie! Anume această dată era marcată corespunzător în calendar!

Uitați-vă la aceste minunate calendare:

1915-Rossia-gray
Calendar din anul 1915

Perioada 25-27 decembrie e cu roșu și în partea de sus e trecută ca „Nașterea lui Hristos”. 7 ianuarie e zi obișnuită. 6 ianuarie e cu roșu, dar în descriere e marcată ca Boboteaza.

1914-Rossia
Calendar din anul 1914

Se prezintă aceeași situație ca cea din 1915.

CRV2
Paginile pe luna decembrie ale unui calendar în limba română(grafie chirilică) din 1821

Ziua de 25 decembrie este trecută ca fiind ,,Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos”.

6. Liniştiţi-vă, de fapt toţi serbăm Crăciunul pe aceeaşi dată

Şi încă o chestie interesantă. Şi biserica ortodoxă română şi biserica ortodoxă rusă, şi patriarhul României Daniel, şi patriarhul rus Kiril, şi papa de la Roma, şi mitropoliul Vladimir şi episcopul Marchel serbează Crăciunul pe 25 decembrie.

Pentru că 7 ianuarie pe calendarul gregorian corespunde în prezent cu 25 decembrie pe calendarul iulian. Iar când vine vorba de sărbătorile religioase, preoţii se uită în calendarul bisericesc, nu în cel al statului. Când în calendarul laic e 7 ianuarie, preoţii din Patriarhia Rusă se uită în calendarul religios, care la ei e calendarul iulian, de stil vechi, unde scrie că în acea zi e data de 25 decembrie.

Rezumând, toţi creştinii serbează Crăciunul pe aceeași dată (25 decembrie), dar nu în aceeași zi.

E ca şi cum două persoane s-ar afla în oraşe la fusuri orare diferite, să zicem unul la Chişinău, iar celălalt la Los Angeles. La unul în calendar e 25, la celălalt încă nu. Dar când va fi 25, va sărbători şi acesta din urmă.

Să ne liniştim, deci. Cu toţii sărbătorim pe 25 decembrie. Aşadar, unde-i problema?

7. Crăciunul din moşi-strămoşi
La informaţia privind faptul că noi din vechime aveam Crăciunul pe 25 decembrie, unii ar putea zice:

,,Da, dar acest 25 decembrie înseamnă 7 ianuarie în calendarul grigorian. Deci, noi sărbătorim Crăciunul din moşi-strămoşi pe 7 ianuarie, transpunând în calendarul gregorian!”

Răspuns: poate din moşi, dar nu şi din strămoşi.

Ca să explic. Discrepanţa în zile dintre calendarul iulian şi cel gregorian nu este una fixă. Scriam mai sus că în 1582 decalajul era de 10 zile, iar în următoarele secole a crescut.

Diferenţa de 13 zile dintre cele două calendare a intervenit în februarie/martie 1900, şi de atunci de abia 25 decembrie înseamnă 7 ianuarie în transpunerea calendarului gregorian.

Între anii 1800 şi 1900 discrepanţa era de 12 zile. Astfel, atunci 25 decembrie corespundea cu 6 ianuarie în transpunerea calendarului gregorian. Vedeţi mai jos o pagină dintr-un calendar în limba română din anul 1826, în care în dreptul datei de 25 decembrie (marcată cu roşu ca ,,Naşterea Domnului”) apare data de 6 ianuarie pe stil nou:

Calendar vechi romanesc
Calendar din anul 1826

Între 1700 şi 1800 decalajul era de 11 zile, aşa că 25 decembrie însemna 5 ianuarie în transpunerea calendarului gregorian. Mai jos pagina pe luna decembrie dintr-un calendar în română din anul 1794. Zilei de 25 decembrie în ,,calendariul grecesc’’ (trecută ca ,,Naşterea lui Hristos’’) îi corespunde ziua de 5 ianuarie pe ,,calendariul rimlenilor’’:

CRV
Calendar din anul 1794

Iar urmaşii noştri după anul 2100 vor avea Crăciunul pe stil vechi pe 8 ianuarie. Vă daţi seama ce dezbateri vor fi atunci cu mutarea datei Crăciunului? Sau ce discursuri frumoase se vor rosti prin anul 2149 despre cum noi tot timpul în istorie am sărbătorit Crăciunul pe 8 ianuarie?

Apoi decalajul dintre calendare va ajunge la 15 zile şi Crăciunul pe stil vechi după 2200 se va muta pe 9 ianuarie. Şi tot aşa.

Preluat de pe: Tanchiștii invizibili

 

by -
0 888

În chestiunea desființării Senatului și a renunțării la un parlament bicameral apare argumentul conform căruia „Senatul a fost înființat pe vremea lui Cuza și a fost desființat de comuniști”. Cumva se subînțelege că Senatul ar fi un fel de garanție a unui sistem democratic, inclusiv un element de tradiție al parlamentarismului românesc. Doar că originile Senatului în România sunt exact opusul unui sistem democratic.

Între anii 1863-1864 s-a manifestat un conflict între domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Parlamentul (unicameral) al Principatelor Unite. În esență clasa politică respingea reformele propuse de domnitor și astfel s-a ajuns la un blocaj legislativ. Soluția găsită a fost lovitura de stat din 2 mai 1864 când A.I. Cuza a dizolvat Parlamentul însă a păstrat Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, împotriva tuturor prevederilor constituționale (în acel moment rolul de constituție îl juca Convenția de la Paris din 1858 prin care se puseseră bazele Principatelor Unite).

Al doilea pas a fost un referendum pentru o nouă constituție numită „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (numele era o înșelăciune, documentul de fapt răsturna principiile Convenției de la Paris). Domnitorul devenea principalul actor politic: avea dreptul să inițieze legi, Parlamentul trebuia doar să le voteze, dar în același timp voievodul avea drept de veto față de legile votate (în cazul în care apăreau modificări nedorite).

Senatul apărut cu această ocazie nu era altceva decât o cameră legislativă personală a domnitorului. Conform Statutului dezvoltător… Senatul avea 64 de membri; dintre aceștia membri de drept erau mitropolitul țării (care era și președinte) alături de toți episcopii, apoi președintele Curții de Casație și cel mai vechi general din armată; restul membrilor Senatului erau numiți jumătate personal de voievod, cealaltă jumătate fiind alcătuită din președinții consiliilor județene. Rolul Senatului lui Cuza era de a modifica legile adoptate de Adunarea legislativă – bineînțeles, conform voinței domnitorului.

Pe scurt: apariția Senatului a fost o dibăcie politică a lui A.I. Cuza pentru a pune sub control personal puterea legislativă, aceasta este originea celei de-a doua camere a Parlamentului României, cea de a consolida regimului de autoritate personală. Un parlament bicameral este obligatoriu pentru statele federale, unde o cameră reprezintă interesele cetățenilor și alta reprezintă interesele membrilor care constituie federația. Pentru un stat unitar ca România un parlament bicameral este inutil, mai ales când are o origine dubioasă.

Acum câteva cuvinte despre tradiția bicameralismului românesc. Constituția din 1866 a menținut Senatul, la fel de fără obiect real. Dacă se ostenește cineva să citească constituția asta vede că menținerea Senatului a fost o șmecherie care a mărit artificial numărul parlamentarilor: în loc să fie numiți de domnitor senatorii erau aleși dintre cei mai bogați locuitori ai județelor și orașelor – în realitate fiind vorba de o consolidare a prezenței legislative a marilor proprietari. Practic marii proprietari de moșii au preluat și perpetuat abuzul constituțional al lui Cuza – dar în interes propriu.

Următoarea reformă a Constituție din 1923 a păstrat Senatul și pentru prima oară s-a încercat să se dea o oarecare logică acestei camere: pe lângă reprezentanții tuturor cultelor recunoscute (mitropoliți, episcopi etc.) a fost introdusă alegerea în Senat a unor reprezentanți din partea industriei, comerțului și agriculturii și a consiliilor județene, ideea fiind de reprezentare legislativă a intereselor instituțiilor și structurilor economice și sociale (câtă vreme România a rămas stat unitar Senatul nu avea un rol clar). De asemenea Senatul a fost populat cu foști miniștri și militari. Rolul Senatului de la 1923 era balansat între susținerea proiectelor regale și reprezentarea intereselor structurilor economice și sociale. Constituția totalitară din 1938 care stabilea un regim de autoritate regală a păstrat și ea Senatul, dar nu are rost să o analizăm aici.

Să recapitulăm istoria și tradiția bicameralismului românesc și a existenței Senatului: un corp legislativ apărut în urma unui act abuziv cu rolul de a consolida un regim autoritar sub o aparență democratică; menținut ulterior din inerție și interesele exclusive ale clasei politice, fără un rol clar în logica constituțională, abia în 1923 a încercat să-și găsească o logică reprezentativă reprimată destul de repede în 1938. Senatul nu este altceva decât o altă formă fără fond în spațiul românesc. (sursa: Historice)

by -
0 1019

Cu regret observ că am intrat în epoca neo-colonialistă. Trebuie să spunem, decomplexați, că noii colonialiști sunt progresiștii și să-i punem pe ei la stâlpul infamiei, în loc să încasăm spăşiți epitetele lor degradante pentru singura noastră vină de a nu fi de acord cu ingineriile sociale pe care ni le bagă pe gât. Tot așa cum ei nu suportă îndopatul gâștelor pentru foie gras, nici noi nu trebuie să suportăm îndopatul creierilor cu panseurile lor „sine axis”.

Ei pretind că sunt posesorii unei noi „lumini”, pe care au misiunea… sacră să o reverse asupra voastră, care trăiți în întunericul absolut al vieților voastre „tradiționale”.

Ei vă spun că sunteți niște înapoiați pentru că aveți clar stabilite granițele dintre bine și rău, dintre acceptabil și inacceptabil, dintre rațional și irațional, dintre realitate și utopii ideologice.

Ei vă spun că sunteți înapoiați pentru că acceptați realitatea așa cum e ea, în loc să considerați că, de fapt, totul trebuie deconstruit. Ei vă consideră înapoiați pentru că nu vreți să trăiți printre ruinele deconstrucțiilor lor, preferând să trăiți în casele voastre, cert, imperfecte, dar pe care, zi de zi, le faceți mai bune.

Nu, ei nu acceptă asta, ei vă vând iluzia traiului în palate utopice, pentru „construcția” cărora vă demolează casa și vă bagă nasul în praful cimentului rece al noii lor realități.

Ei confiscă casa noastră comună, Europa, pretinzând fals că e a lor, și că tu, european în trup și suflet, nu mai ai loc în casa pe care tocmai ți-o fură, cărămidă cu cărămidă, cu acte în regulă dacă nu ești atent. Europa, spiritul său, stă în tine: moștenitor cultural al generațiilor care au salvat-o de ororile naziste și comuniste, care au construit Uniunea Europeană în pace și prosperitate. Noi vrem acea Uniune Europeană care adaugă la calitatea noastră de cehi, francezi, români sau italieni*. Ei te mint, spunându-ți că, dacă nu renunți la cultura ta națională, nu ești un bun european.

Pe noi, cei din Est, abia decolonizați de sub progresiștii lui 1917, adică de criminalii comuniști, ne paște un colonialism cultural. El nu se va face cu kalașnicoave, ci cu punerea la zidul infamiei a celor care refuză aplatizarea culturală impusă de o bandă de exaltați imberbi, cu excluderea sistematică din rețelele de putere politică și interzicerea exprimării libere a celor care gândesc altfel.

Dragii mei, voi sunteți adevărații progresiști! Voi, pentru că prin eforturile minților voastre și sudoarea frunților, ameliorați, zi de zi, câte puțin, material și spiritual, casa noastră comună, Uniunea Europeană. Prin talentul și munca voastre Uniunea Europeană va deveni mai bogată, mai cultivată, mai educată, mai bună și generoasă. În schimb, prin ingineriile lor „marketate”, prin cuvinte și cartoline meșteșugite, Europa devine mai obidită, mai dependentă, mai timorată și săracă material și spiritual, mai puțin verde și fără contur cultural, mai vulnerabilă, mai plată și plicticoasă.

Dar nu, voi să nu îi urâți pe ei. Fiți mărinimoși, la fel cum sunteți cu un om puțin pilit, căzut prin șanțuri, care a uitat drumul spre casă. Zâmbiți-i, spuneți-i că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească drumul de la care s-a îndepărtat, entuziasmat de visele etilice care i-au falsificat realitatea. Nu râdeți de el. Fiți adevărați europeni, generoși, primitori în sufletele voastre, că și așa vine Crăciunul, pe care să îl dorim cât mai fericit pentru toți, indiferent de nașterea pe care o sărbătoresc sau nu.

Mi-am dat seama de faptul că de fapt progresiștii sunt noii colonialiști citind** textul de mai jos, despre ce spunea Victor Hugo într-o conversație cu generalul Bugeod, șeful armatei colonizatoare franceze din Algeria (traducere aproximativă):

„«Momentul 1840» când subiectul Algeria câștigă în importanță în dezbaterea publică, e momentul în care Hugo se apropie de sferele puterii. În 1841 Hugo, nou ales în Academie, discută cu Bugeod, căruia Louis-Philippe tocmai i-a încredințat guvernoratul Algeriei. Bugeod era ostil prezenței franceze, estimând că solul infertil al Algeriei nu merita efortul ținerii departe de țară a armatei franceze.

Hugo ar fi răspuns: «Chiar dacă ar fi cum spuneți, domnule general, cred că cotropirea aceasta este un lucru măreț și util. Este civilizația noastră care învinge barbaria, este un popor iluminat care găsește un popor ce trăiește în noapte. Noi suntem grecii lumii, noi avem misiunea să iluminăm lumea. Misiunea noastră se împlinește, cânt Hossana de dimineața până seara! E firesc ca dumneavaostră să gândiți diferit de mine: dumneavoastră gândiți ca un general, eu ca filosof și gânditor.”

Iată un exemplu tipic cum un discurs «civilizator» legitimează, în Franța lui 1840, un proiect colonial”.

Referințe:

* Vaclav Havel: „Faptul că sunt european nu mă face mai puțin ceh. A fi european adaugă la calitatea mea de ceh”

** extras din Franck Laurent. Victor Hugo face à la Conquête de l’Algérie. Maisonneuve et Larose, 2001.

autor Daniel Funeriu, sursa: blogul lui Daniel Funeriu.

by -
0 3010

„Limba noastră-i limbă sfântă” este un vers scris de Alexe Mateevici acum mai bine de un secol și devenit, între timp, parte a unui imn de stat românesc. Substantivul sfințenie (alături de cuvintele din cadrul familiei sale) presupune harul dumnezeirii, pogorât, din mila Celui Preaînalt, peste unii oameni și chiar peste alte realități care ne înconjoară. Faptul că noi, oamenii, abuzăm uneori de adjectivul „sfânt” și-l plasăm alături de ființe, noțiuni, lucruri care nu-l merită, reprezintă o altă problemă. Sfinte devin pentru noi, românii, și proprietatea, și justiția, și adevărul, deși în fapt nu se întâmplă așa, și nu facem decât să ne jucăm cu vorbe mari. Dar „sfințenia” limbii vine de la români din vremuri imemoriale și rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea. Acest fel de raportare la lume ne-a păstrat vii ca popor, încât observația — făcută de umanistul Antonio Bofini, spre finele secolului al XV-lea — că românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața devine mai mult decât relevantă.

Limbile popoarelor s-au născut în mod organic din nevoia de comunicare, fără planuri elaborate de elitele savante, grupate sau nu în academii și institute de specialitate.

Limbile au trăit de la sine sute de mii de ani, fără reguli fonetice (de pronunțare) și ortografice (de scriere). Primele astfel de reguli au fost stabilite, în zona noastră și în preajma noastră, de către vechii greci și apoi de către vechii romani. Noile limbi, născute și afirmate la finele Antichității și în prima parte a Evului Mediu, au existat și ele, secole la rând, fără normări speciale, fără gramatici elaborate, fără instanțe speciale care să le stabilească pronunția, grafia, să le apere de degradări și aberații. Primele gramatici ale limbii române au apărut abia în secolul al XVIII-lea — fapt petrecut tot atunci, de altfel, la mai toate popoarele din vecinătatea românilor — și au fost scrise în limba română, cu litere chirilice, și în limba latină (evident, cu alfabet latin) în Transilvania (1).

Prima strategie românească privind limba română s-a alcătuit la 1866, când s-a creat Academia Română (cu numele inițial de Societatea Literară). Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea acestei societăți savante la București și numirea membrilor ei de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii Academiei urmau să reprezinte toate regiunile (provinciile) istorice românești, inclusiv pe românii de la sud de Dunăre. De-atunci încoace, limba română a fost apărată de multe dintre atentatele îndreptate împotriva sa, astfel încât ea să se poată afirma și dezvolta în mod armonios. Prima provocare gravă din istoria foneticii și ortografiei limbii române a fost etimologismul. Limbile europene sunt împărțite, în funcție de baza grafiei lor, în limbi etimologice (scrierea cuvintelor în funcție de formele lor istorice, în limbile-matcă) și limbi fonetice (scrierea cuvintelor exact așa cum se pronunță, fără semne grafice în plus).

Urmașii Școlii Ardelene din secolul al XIX-lea au dus obsesia latinității noastre până la astfel de limite, încât au pretins ca termenii limbii noastre să nu fie scriși așa cum se rosteau în mod curent, ci așa cum se scriau cuvintele respective în latina clasică. De exemplu, în românește, substantivul care denumește acțiunea de a se ruga se poate scrie fonetic în forma „rugăciune” sau etimologic în forma „rogacione” / „rogatione”. Limbile romanice nu sunt unitare din acest punct de vedere, întrucât unele sunt fonetice (de exemplu, italiana), iar altele etimologice (de exemplu, franceza). Până la urmă a învins bunul-simț și spiritul practic, româna rămânând o limbă fonetică, ca și italiana. O altă provocare se referă la scrierea cu â (vocală similară grafic cu vocala a) sau cu î (vocală similară grafic cu vocala i).

Până în 1904, ortografia în speță nu a fost clar reglementată, iar scrierea cu â și cu î a rămas inconsecventă. În 1904, Titu Maiorescu elabora un Raport înfățișat Academiei Române în numele Secțiunii Literare în sesiunea generală de la 1904, referindu-se la revizuirea ortografiei. În preambul, se arăta că revizuirea anterioară, începută în 1869, printr-o comisie formată din Vasile Alecsandri, Gheorghe Barițiu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Quintescu și Titu Maiorescu, nu ajunsese la un stadiu final. Această comisie reușise, în 1880, să aducă în atenția plenului Academiei discutarea unor reguli întemeiate pe un „fonetism temperat prin anumite necesități etimologice”. În urma primenirii comisiei, de data aceasta formată și din Iacob Negruzzi și Ioan Bianu (în locul lui Alecsandri și Barițiu, decedați între timp), se formulează o serie de reguli noi. Conform acestora, sunetul î se scrie, de regulă, cu i (adică î din i), dar acolo unde este imediat precedat de consoanele c (ca în cuvântul cântec) sau g (ca în cuvântul gând), se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ci și gi, iar înainte de a drept c și g (în formele che, chi, ghe, ghi). Astfel, am avea formele împăcare, înger, îndoit, însă etc., dar gândire, când, cântec, pântec etc. Tot atunci, s-a propus și aprobat o excepție, ilustrată de cuvântul român și de derivatele sale, inclusiv România, care trebuiau scrise invariabil cu â. După al Doilea Război Mondial, în prezența tancurilor, consilierilor și politrucilor din URSS, romanitatea poporului și latinitatea limbii trebuiau aproape șterse, iar moștenirea slavă trebuia să domine peste tot. Or, în cuvintele scrise cu â, originea lor latinească era prea evidentă (român din Romanus, mână din manus, a rămâne din remaneo, lână din lana etc.).

În urma dezbaterilor Academiei R.P.R., desfășurate în 1953, s-a elaborat o nouă ortografie, intrată în vigoare de la data de 1 aprilie 1954. Una dintre cele mai importante schimbări consta în dispariția literei â din alfabetul limbii române, scriindu-se cu î peste tot, inclusiv în substantivul și adjectivul român, în substantivul propriu România și derivatele lor. În anul 1964, s-a revenit la â pentru cuvintele român, România și derivatele lor. Dicționarul enciclopedic român, elaborat în acei ani, are scris pe copertă, la primele două volume (literele A-C și, respectiv, D-J) romîn, iar la următoarele volume român. Mărcile poștale au primit din nou inscripționarea POSTA ROMANA sau POȘTA ROMÂNĂ.

În 1993, Academia Română a decis prin vot revenirea la grafia cu litera â în loc de î, în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor sunt, suntem, sunteți (forme ale verbului a fi) în loc de sînt, sîntem, sînteți. Au urmat o serie de controverse, firești, până la un punct, fiind vorba despre un domeniu umanist. La scurtă vreme, decizia Academiei Române a fost consfințită prin lege. Dar, ca și în alte sectoare ale democrației noastre originale, legea respectivă nu este nici astăzi respectată de către toate publicațiile, editurile și persoanele individuale, deși școlile de toate gradele folosesc grafia stabilită în 1993. În gramaticile oricăror limbi de pe glob, logica este valabilă numai până la un punct. De aici încolo intervine regula care, odată stabilită, se cuvine să fie respectată. În ciuda acestei lipse de preciziune și de corectitudine, limba română trăiește și rodește, dându-și clipă de clipă măsură valorii sale perene. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

NOTĂ:
1. Prima gramatică latină a limbii române (Institutiones linguae Valachae, cca 1170) avea exemplele ilustrative în scriere chirilică. Abia în Elementa linguae daco-romanae sive valachiae (1780) exemplele ilustrative românești au fost scrise cu litere latine.

by -
0 3832
Veniamin Costachi

Veniamin Costachi a fost un promotor al renașterii spirituale a românilor, având o contribuţie majoră la îndeplinirea idealului naţional. Este un prilej pentru românii de azi de a cunoaște virtuțile acestei complexe personalități născută pe meleagurile vasluiene, la Roșiești, în 1768.

Pentru credincioşii din Moldova a pus temelia actualei catedrale mitropolitane din Iași, cu hramul Întâmpinarea Domnului şi Sfânta Paraschiva, ale cărei lucrări au început în 1833. Marele ierarh Veniamin mărturisea că scopul întregii sale activităţi a fost ca „ românii să aibă în cer un Dumnezeu şi pe pământ o patrie”, fiind în condiţii vitrege de două ori caimacam al Moldovei.

Renaşterea vieţii bisericeşti în perioada de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu până la făurirea României întregite, s-a caracterizat prin revigorarea vieţii spirituale şi înlăturarea elementelor străine din cadrul bisericii autohtone. În Moldova, epoca modernă începe cu câţiva ani înainte de 1821, odată cu alegerea ca mitroplit a lui Veniamin Costachi.

Viitorul ierarh şi cărturar s-a născut la 20 decembrie 1768 în satul Roşieşti din ţinutul Fălciului, (azi judeţul Vaslui), primind la botez numele de Vasile. Mitropolitul Veniamin Costachi era dintr-o familie de boieri moldoveni, un strămoş al său fiind vornicul Boldur, unul din sfetnicii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Tatăl său se numea Grigori Costachi, zis Negel, iar mama sa, Maria, era din familia Cantacuzinilor, care a dat oameni de seamă în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Fraţii viitorului mitroplit earu: Matei, ajuns mare postelnic; Constantin, călugărit sub numele de Chesarie din Episcopia Romanului şi Elena, călugărită sub numele de Ecaterina- a fost stareţă la Mănăstirea Socola, apoi timp de 30 de ani, stareţă la Agapia ( 1804-1834).

Veniamin Costachi a început învăţătura cu un dascăl grec în casa părintească de la Iaşi, unde se stabilise famila sa, apoi a fost dat la şcoala grecească de la Mănăstirea Trei Ierarhi. Nefiind mulţumit de învăţătura de acolo, se retrage la Mănăstirea Neamţ, atras de faima stareţului Paisie .

Văzând dragostea sa pentru viaţa călugărească, tatăl său l-a dat în grija episcopului Iacob Stamate de la Huşi, care l-a tuns în monahism sub numele de Veniamin, în anul1873, la vârsta de 15 ani. Trei ani mai târziu, după moartea tatălui său, este hirotonit ierodiacon, iar în 1788, mitropolitul Leon Gheucă l-a chemat în slujba Mitropoliei din Iaşi, unde l-a hirotonit ieromonah şi hirotesit arhimandrit şi rânduit ca mare eclesiarh al catedralei din Iaşi.

În martie 1789 a fost numit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, deţinând această slujbă timp de trei ani. La 26 iunie 1792 a fost ales episcop de Huşi în locul lui Iacob Stamate, trecut în scaunul mitropolitan de la Iaşi. Realizările în această eparhie, învăţătura, blândeţea, evlavia şi dragostea faţă de păstoriţii săi au dus la alegerea lui Veniamin Costachi în scaunul vlădicesc de la Roman, la 1 iunie 1796, după moartea episcopului Antonie. La 18 martie 1803 a fost ales în scaunul vacant al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, păstorind aproape 40 de ani, cu două întreruperi: prima între 1808-1812 şi a doua între 1821-1823.

În anii 1806-1812 are loc un nou război între ruşi şi turci. Ţările Române sunt ocupate de ruşi şi mitropolitul Veniamin Cstachi a devenit locţiitor de domn ( caimacam). Dar la scurt timp a ajuns la neînţelegeri cu noua stăpânire şi s-a retras la Mănăstirea Neamţ, conducând de aici treburile mitropoliei. În timpul şederii lui aici, a înfiinţat o tipografie, aducând câţiva meşteri de la tipografia mitropolitană din Iaşi. Prin tratatul de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812, Imperiul Rus răpeşte Moldovei Basarabia şi noul domn al ţării, Scarlat Calimachi, l-a rechemat în scaunul mitroplitan pe Veniamin Costachi, la 6 octombrie 1812.

A doua retragere a mitropolitului Veniamin a avut loc în anii 1821-1823, cu prilejul Eteriei, când mitopolitul a făcut tot ce a putut pentru apărarea poporului. În 1823 şi-a reocupat scaunul arhieresc sub domnia lui lui Ioniţă Sandu Sturdza, păstorind încă două decenii până la la 18 ianuarie 1842, când s-a retras definitiv din această demnitate, din cauza amestecului guvernului în treburile bisericeşti.

Bogata activitate a mitropolitului Veniamin Costachi cuprinde variate domenii ale vieţii culturale şi spirituale. A fost ctitor şi îndrumător al şcolilor naţionale, înfiinţând la 1 septembrie1803 un seminar la Socola, iar mai târziu Academia Mihăileană de la Iaşi.

Pentru maicile mutate de la Socola la Agapia, înfiinţează la 26 iulie 1803, o şcoală de fete în limbile greacă şi română. Reuşeşte să-l convingă pe domnitorul fanariot Alexandru Moruzi să emită faimosul hrisov din 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispoziţii:
1. Se instituia pentru conducerea şcolilor o eforie compusă din mitropolit şi doi boieri mari;
2. Se înfiinţau şase şcoli româneşti judeţene în principalele oraşe ale Moldovei;
3. Şcolile erau deschise pământenilor şi străinilor, bogaţilor şi săracilor, iar pentru copiii lipsiţi de mijloace se instituia un număr de burse;
4. Pe lângă taxa de patru lei, percepută de la preoţi pentru întreţinerea şcolilor, se va lua din visteria ţării o sumă însemnată.

Aşadar, mitropolitul Veniamin Costachi urmărea cu ardoare introducerea limbii române în învăţământul din Moldova şi în toamna anului 1824 deschide la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi o şcoală începătoare ( elementară) în limba naţională.

În calitatea sa de prim epitrop şi conducător al învăţământului public din Moldova a fost călăuzit de un înalt patriotism, aducând o contri¬buţie însemnată la organizarea şcolilor şi la renaşterea culturii naţionale în Moldova. Opera de pionierat a mitropolitului Veniamin şi a marelui cărturar Gheorghe Asachi a însemnat începutul unei noi epoci în istoria culturii româneşti.

Mitropolitul Veniamin a sprijinit şi activitatea editiorială. A refăcut vechea tipografie de la Iaşi şi a înfiinţat una nouă la Mănăstirea Neamţ în 1807, unde au apărut numeroase cărţi religioase, dintre care amintim: Istoria Scripturii Vechiului Testament, Iaşi, 1824, Istoria Scripturii celei noi, Iaşi, 1824, Iubitorul de înţelepciune, Iaşi, 1831, Pidalionul, Neamţ, 1844. Consemnăm şi faptul că la 27 decembrie 1816, cu binecuvântarea şi în pre¬zenţa sa, a avut loc prima reprezentaţie teatrală cultă la Iaşi. A sprijinit şi încurajat apariţia primei gazete din Moldova, Albina românească (1829-1858), condusă de Gheorghe Asachi.

Frumoasa operă de luminare a poporului era însoţită de o credinţă puternică în Dumnezeu şi de o nemărginită dragoste de oameni. Încă din tinereţe, de când era egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon, s-a dedicat ajutorării bolnavilor, mănăstirea având şi un spital. Când era episcop la Roman, a ajutat farmacia din oraş cu 80 de pungi de bani, iar la Iaşi plătea medicii să trateze pe cei săraci.

După o activitate de aproape şase decenii în slujba bisericii şi a ţării, mitropolitul V. Costachi s-a văzut nevoit să se retragă din scaun la 18 ianuarie 1842, la mănăstirea Slatina. Simţindu-şi sfârşitul aproape, la 8 ianuarie 1844 şi-a scris testamentul, în care amintea de activităţile săvârşite în timpul vieţii şi lăsa bunurile pe care le mai avea Mitropoliei Moldovei, mănăstirilor Slatina şi Agapia.

Şi-a dat obştescul sfârşit la 18 decembrie 1846, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat lângă biserica mănăstirii Slatina. La 30 decembrie 1886, rămăşiţele sale pământeşti au fost aşezate în noua catedrală mitropolitană din Iaşi, prin grija mitropolitului din acea vreme, Iosif Naniescu, recent canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu ziua de comemorare la 26 ianuarie, sub numele de Sfântul ierarh, Iosif cel Milostiv.

Studiind viaţa şi strădaniile mitropolitului Veniamin Costachi, ne dăm seama cât de îndreptăţite sunt cuvintele scrise în testamentul său: „ tot ce mi-a stat în putinţă am făcut, cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc sufleteşte şi materialiceşte înflorirea Sfintei Biserici şi a Patriei”. Viitorul arhiereu Filaret Scriban scria despre marele ierarh şi cărturar: „ Moldova a avut în cele politice un domn mare, pe Ştefan–Vodă, iar în cele bisericeşti un mitropolit mare, pe Veniamin Costachi.”

În semn de recunoştinţă, astăzi Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi Şcoala Gimnazială din satul natal, Roşieşti, judeţul Vaslui, îi poartă numele. De asemenea, imaginea sa este prezentă în lucrările artiştilor plastici contemporani, iar numeroase mănăstiri şi schituri din Moldova, între care Agapia, Durău, Sihăstria, Neamţ sau Slatina îl consideră mare ctitor.

Desigur, demersul nostru este perfectibil şi reprezintă un pas pe calea cunoaşterii unei personalităţi marcante care s-a pus în slujba propăşirii neamului românesc, în lupta pentru unitate naţională şi spirituală.

Bibliografie selectivă:
-Ciudin, Nicolae, Personalităţi istorice, Iaşi, 2017.
-Iorga, Nicolae, Viaţa şi faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costache, Bucureşti, 1907.
-Păcurariu, Mircea, Dicţionarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, Ediţia I, Bucureşti, 1996.
– Porcescu , Scarlat, Episcopia Huşilor, pagini de istorie,Roman, 1990.

Prof. dr. N. Ionescu

Sursa: Te Salut Vaslui

by -
0 3180

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Este mai greu dențeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției S.U.A. (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția S.U.A. (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul S.U.A. și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor  acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar „Gone with the Wind”, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă.

Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul. Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne. În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației. Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.

Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către O.N.U., iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui?

Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa? Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă.

Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană. Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia. Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze  premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății. În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni! Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

Autor: Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române