duminică 9 februarie 2025
Blog Page 2

by -
0 995

Beneficiile scrisului de mână

Societatea modernă beneficiază de avantajele tehnologiei, care ne ajută să comunicăm mult mai rapid și mai ușor cu ajutorul telefonului, calculatorului și a altor mijloace digitale, dar uită de beneficiile scrisului de mână. Cercetările indică importanța scrisului de mână pentru dezvoltarea de abilități cruciale, cum ar fi dezvoltarea cognitivă, atât în rândul copiilor, aflați în plin proces de creștere, cât și al adulților, cărora scrisul de mână le menține active procesele de gândire. Procesul de vorbire, dar și cel de scriere de mână duce la formarea unor conexiuni neuronale care stimulează dezvoltarea armonioasă a creierului.

Beneficiile scrisului de mână pentru copii și adulți

Mai multe studii ale experților grafologi arată că învățarea scrisului de mână în primii ani de viață activează cele trei zone ale creierului responsabile pentru abilitățile de citit și scris. Copiii învață să recunoască literele prin încercare și eroare repetată a scrisului de mână. Acest lucru contribuie decisiv la dezvoltarea competențelor de citire mai târziu. Cercetările arată și că scrisul de mână este benefic pentru elevii și studenții care suferă de dislexie, deși aparent nu ar trebui să existe o legătură între cele două.

Beneficiile dovedite ale scrisului de mână, mai ales pentru ciclul primar de învățământ, au condus la reintroducerea acestei materii în programa școlară, în mai multe țări care inițial renunțaseră la scrierea cursivă.

Scrisul de mână dezvolta beneficii pentru baza învățării în special în cazul copiilor de până la 12 ani, dar studiile ulterioare arată că și tinerii studenți și chiar și persoanele adulte își pot consolida anumite competențe atunci când folosesc scrisul de mână. S-a observat că elevii si studenții învață mai bine atunci când își iau notițe de mână, în loc să își scrie pe calculator. Explicația constă în repetarea și refrazarea conținutului lecției pe măsură ce scriu. În plus, scrisul de mână îi obligă practic să revadă și să organizeze din mers materialul, proces care favorizează înțelegerea și capacitatea de memorare.

Mai multe pe: Simplisio

 

by -
0 1292
SONY DSC

Lumea măștii 

Mai frumoasă ori mai urâtă (din perspectiva sincronică a unei estetici în multe privințe proprii), mai veche ori mai nouă (în diacronia manifestărilor sale), masca exercită asupra noastră o forță și o seducție aparte, sinonime cu bântuirea spiritului „strămoșului”, a unei puteri primitiv-magice greu de explicat. Aspectul, simbolul, semnificația la care este „împinsă” de cel ce o ia în stăpânire, toate aceste fac din mască un „obiect-ființă” desprins de lumea realului.

Pentru că nu are o viață activă continuă, ea trăiește intens, tumultuos, toate zilele de sărbătoare din an care i-au fost hărăzite. De aceea, în lumea ei, imposibilul devine posibil, legea nu mai are canoane, sublimul devine grotesc, cel bun se transformă în cel rău, animalele cântă și dansează alături de oameni, dracul „își vâră coada” printre popă și credincioși, moartea sfidează viața, copiii îmblânzesc căiuții în dansuri pline de ritm și melodie, împărații și ofițerii de tot felul vor să restabilească o nouă ordine a lumii, baba se crede frumoasă, iar moșul, tânăr și viteaz. Ce mai, viața măștii e o lume în care răsturnările de tot felul reprezintă litera legii marelui spectacol, marcată de reguli și „nereguli”.

Masca populară românească este o istorie vie, o cultură grăitoare, o lume neobișnuită, ale cărei sensuri se dezvăluie cu greu doritorilor de a cunoaște „fața” sa adevărată.

Cu decenii în urmă, în anul 1975, la Binche, în Franța, a fost organizată, la Muzeul Internațional al Carnavalului și al Măștii, de către Ministerul Francez al Culturii și Administrația Provinciei Hinaut, o mare expoziție europeană, un adevărat reper pentru cultura măștii, intitulată Masca în tradiția europeană. În catalogul-album al acestei expoziții, care oferă cu generozitate atât informații teoretice, cât și imagini fotografice despre tradiția măștii în țările participante, România ocupă un loc remarcabil. Această lucrare a devenit un instrument valoros de lucru pentru noi, cei de astăzi, care privim tradiția măștii și din perspectiva analogiilor, a interdependențelor ce se pot stabili între realitățile românești și cele din alte țări europene.

La noi, „practica măștii” este demonstrată atât în obiceiurile de Crăciun și Anul Nou, cât și în datinile strâns legate de cele mai importante momente ale vieții omului (nuntă – moarte), de anumite zile din an, de cele legate de trecerea de la un anotimp la altul (echinocțiu, solstițiu) sau de cele privind muncile agricole și practicile gospodărești. De asemenea, masca este considerată o forță protectoare în celelalte momente nemarcate simbolic: chiar agățată în cui, în pod, se crede că masca apără casa.

Măști reprezentative pentru obiceiurile tradiționale încă vii întâlnim în foarte multe zone de la noi din țară: urși și ursari în Botoșani și Suceava, cu costumație pitorească, capre în toate zonele țării, de o varietate deosebită, moși și babe cu mascatură specifică, îmbrăcați în costume populare moldovenești, căiuți în Botoșani sau în Galați, lole din Brașov sau Sibiu (obicei care are loc la sfârșitul lunii ianuarie sau începutul lunii februarie, coincizând cu alegerile din cadrul breslelor), mire și mireasă din Făgăraș, metehăi din Maramureș, irodari din teatrul popular din Giurgiu, draci din Viflaiemul maramureșean, bungheri de la Vama (Suceava), mutul din Călușul oltenesc, pălărierul din Plăvălari (Suceava).

Mut, Izvoarele Olt, 1995. Foto: Dănuț Dumitrașcu

Mut, Izvoarele Olt, 1995. Foto: Dănuț Dumitrașcu

În prezent, deși masca mai păstrează în elementele sale reminiscențe de cultură arhaică și de magie, ea este totuși într-o continuă devenire, relevând-și din ce în ce mai mult „fața” de piesă de recuzită în numeroase manifestări de divertisment. Pentru omul de la oraș în special, masca pare să se fi metamorfozat radical – ea s-a desprins din mijlocul obiceiului în care trăia și a ajuns cel mult un obiect decorativ. Astfel, împărțirea în două mari categorii importante, măști populare tradiționale și măști decorative, este mai mult decât justificată. Însă, din orice categorie ar face parte, masca este mereu inedită, unică și originală.

„La nuntă apar și doi mascați (moș și babă) care amuză lumea și fac gesturi care imită împerecherea.” (Inf. Costel Boacă, sat Bila, com. Schitu, jud. Giurgiu)

„În Galați, a doua zi de dimineață după nuntă, există obiceiul Ariciului, în care doi mascați fac gesturi obscene.” (Inf. Paul Buța, Galați)

„Tot la nuntă socrii se deghizează și fac un spectacol ad-hoc, spre uimirea și încântarea nuntașilor.” (Inf. Ion Geambașu, sat Bila, com. Schitu, jud. Giurgiu)

Masca se folosește și la înmormântare, în obiceiul Chipărușului din Vrancea, un joc de priveghi cu mascați numiți uncheși, amintind poate și de atitudinea dacilor în fața morții sau de ritualul vechilor greci și etrusci.

În cadrul practicilor de magie, a celor apotropaice, un rol important revine măștii mutului din Căluș, care se caracterizează prin însemne ce țin de reliefarea simbolurilor virilității, ca și a Drăgaicelor, un fel de căluș feminin, cum a fost numit acest rit agrar „de etapă”. Paparudele (fetele care își îmbracă întregul corp în materiale vegetale, dansând și invocând ploaia în perioadele secetoase) se înscriu în aceleași categorii mai sus-amintite.

Teatrul popular, jucat mai ales de Crăciun, cu „piese” având teme sacre, ceremoniale (Vicleimul, Irozii) sau profane, din ciclul Haiducilor, „introduce” în scenă personaje-măști importante: sfinți, îngeri, magi, diavoli, ciobani, haiduci, plugari etc.

Înfruntarea dintre Anul Vechi și Anul Nou (personaje principale din teatrul popular în Moldova) nu mai are nimic de-a face cu vechiul cult al străbunilor, ci devine un mijloc de refulare al tensiunilor și temerilor de peste an. Este momentul eliberării, al purificării, al intrării demne în timpul ce vine.

Fără îndoială că grupurile și cortegiile de mascați, legate de obiceiurile ciclului anual, sunt cele mai spectaculoase, implicând o dezlănțuire totală de sentimente și atitudini.

Jocul caprei, al turcii și al brezaiei, jocul ursului sau al căiuților, cu toată suita de nenumărate alte personaje încântă, fascinează, sperie și uimesc deopotrivă.

Purtătorii măștilor își pierd pentru un timp adevărata identitate, intrând într-un rol care-i eliberează de tensiuni, care le permite să facă gesturi și să spună vorbe pe care colectivitatea, în alte situații, le-ar sancționa. Ei devin liberi sau devin alții, eliberați de reguli și legi stricte și, prin ceea ce fac, creează pentru un timp o altă lume.

În câteva zone din țară, în ziua de Lăsata Secului, în special la catolici, întâlnim sărbătoarea Fărșangului (Fasching), obicei popular vechi de sute de ani care marchează sfârșitul iernii și ajungerea la hotarul care separă perioada de frupt de cea de post alimentar. Alaiul se compune din oameni îmbrăcați în port tradițional local, dar și din mascați – haiduci, draci, mire, mireasă, pețitori – care se dezlănțuie frenetic într-un spectacol marcând intrarea oficială în post, dar și în noul an agrar.

Asemănător în caracteristicile sale de manifestare carnavalescă, în funcțiile ritualice și în perioada de manifestare, legată de prinderea Postului Mare, dar cu o origine mult mai veche, plasată în spațiul tracic, prin răspândirea sa actuală în Peninsula Balcanică, cu deosebire în Bulgaria, este Obiceiul Cucilor. Tradiția aparținând ciclului agro-pastoral se mai practică astăzi la Brănești, în județul Ilfov, unde, în fiecare an, Cucii și Cucoaicele – mascați în costume antropomorfe sau zoomorfe – performează un ceremonial de purificare și fertilizare prin bătaie rituală.

Ca și în cazul altor obiceiuri tradiționale de la noi, se marchează necesitatea purificării timpului vechi, prin înnoirea sa, și comunității îi sunt criticate și sancționate viciile identificate de tinerii performeri participanți la alaiul pestriț care străbate localitatea, promițând celor „atinși” de cuci, beneficiarii ritualului, sănătate și prosperitate.

Din punct de vedere tipologic, personajele cele mai frecvente în obiceiurile amintite sunt moșii, babele, dracii, frumoșii, urâții, Anul Nou, Anul Vechi, ursarii, calangii, doctorul, preotul, turcul, țiganul, bețivanul, păstorul, haiducul, vânătorul etc. În ordinea frecvenței măștilor zoomorfe, capra, prin variațiile ei regionale, ocupă primul loc, urmată fiind de urs, de cal, de bou, de iapă etc.

Mască de drac. Foto - Anamaria Stănescu

Mască de drac. Foto – Anamaria Stănescu

Din punctul de vedere al structuri morfologice, conform clasificării structurale a lui Romulus Vulcănescu (Măștile populare, București, 1970), măștile sunt: integrale (costume complete care îmbracă tot corpul, pentru ca purtătorul or să nu poată să fie recunoscut), reductive (sub formă de caschete, glugi, obrăzare), mascoide (obiecte cu semnificații specifice care se poartă atârnate de corp – de exemplu, căiuții din Vorona) și mascaroane (înfățișate prin sculpturi umane sau animaliere).

Măștile populare: analiză și tipologie

Meșteșugurile, definite în general ca îndeletniciri speciale, au suscitat atât interesul cercetătorilor din domeniul complex al culturii și civilizației tradiționale, cât și al istoricilor și criticilor de artă, al sociologilor și chiar al filosofilor. Acestea sunt dovada unei etape din istoria și civilizația umanității, a unui popor, comunități, etnii.

Termenul de meșteșug artistic relevă interdependența dintre rezultatul activității practice, generat de răspunsul la satisfacerea necesităților zilnice, și rezultatul unei gândiri creatoare, inventive, cu disponibilitate către estetic.

Analiza aprofundată a obiectelor considerate ca relevante pentru practicarea meșteșugurilor artistice ne dă posibilitatea de a decodifica relațiile ce ne permit să abordăm acest domeniu al civilizației tradiționale în cadrul problematicii Patrimoniului Cultural Imaterial:

  • Relația forma obiectului – unealtă – funcția/finalitatea obiectului;
  • Relația dintre obiect și tehnica de execuție;
  • Relația dintre tehnică și reprezentarea/performarea artistică.

Cea de-a treia relație implică, în mod deosebit, gândirea speculativă.

Sistemul de ornamentare, maniera de reprezentare a motivelor, care deseori se conturează din tehnică și capătă expresivitate datorită materiei prime folosite. Semantica acestora demonstrează elementul decorativ al unuia sau altuia dintre obiecte, care nu era executat întâmplător. Decodificăm în multitudinea de ornamente transfigurarea artistică a realității, într-o manieră proprie mentalității arhaice și tradiționale, diverse relații cu societatea, religia și magia.

Mască decorativă Stela Costoache. Foto - Anamaria Stănescu

Mască decorativă Stela Costoache. Foto – Anamaria Stănescu

Având în vedere aceste aspecte, am considerat că se impune ca în alcătuirea oricărei liste ce cuprinde măștile tradiționale, ca elemente reprezentative pentru patrimoniul cultural imaterial, să menționăm și să selectăm piese, forme, dar și materiale utilizate, unelte, structuri ornamentale și motive, valori și funcții.

Numai în urma unei analize complexe, care evident este redată sintetic, se poate surprinde actul de creație care a generat, în cele din urmă, obiectul în sine.

Ca urmare, am avut în vedere următoarele criterii:

  • Funcția, necesitatea creării și folosirii obiectului respectiv;
  • Materia primă folosită;
  • Tehnica de prelucrare artistică;
  • Structura și compoziția artistică a unui ansamblu;
  • Valorile și funcțiile obiectului (de la cea utilitară, în activitățile zilnice, la cea ceremonială/ritualică).

     Prilejul/contextul folosirii măștilor

Cea mai impresionantă prezență a măștilor, împreună cu alte accesorii, este prilejuită de: desfășurarea obiceiurilor de Anul Nou; anumite sărbători calendaristice; datini și obiceiuri familiale; perioada solstițiului de vară; priveghiul (Vrancea); anumite sărbători calendaristice de primăvară.

Materiale folosite pentru confecționarea măștilor: boabe de fasole, de porumb, coajă de copac, coarne de animale, coji de nucă, fuior sau câlți de cânepă, hârtie și carton colorat, lemn cioplit, lut ars, mărgele, monede vechi, nasturi, pănuși de porumb, păr de cal, de porc, pene de păsări, piele și blană de animale, plăci de cupru, postav, resturi de obiecte: doage, cofe, funduri de putini, sfoară groasă, sticlă, stuf, țesături de pânză, vase uzate ș.a.

Tehnici de lucru, procedee: croit, tăiat, lipit, cusut, asamblat.

Unelte întrebuințate la confecționarea măștilor: ciocan, clește, cuțit, foarfecă, scoabă, sfredel, teslă.

Categorii de măști popularemăști integrale (măștile-costume fitomorfe, masca de bozi, masca de câlți, masca de frunze, masca de paie, masca de stuf); măști-costume zoomorfe (boriță, bour, brezaie, cal, capră, cămilă, cerb, girafă, lup, oaie, pasăre, urs, vier, masca turcii); măști-costume antropomorfe; măști ale ciclului familial (măștile de bocitoare, măștile de corni, măștile de fărșang, unchieș, masca morții, măștile de înmormântare, măștile de moașe, măștile de naștere, măștile de nuntă); măștile epocii mitice (cușmele de draci, măști de călușari, măști de cuci și cucoaice, măști de demoni, măști de moși și babe, măști de păcălici, măști de Sântoaderi, măști de sfinți și sfinte, măști de urâți și frumoși); măștile ciclului profesional (arnăuți, ciobani, dascăli doftori, doftoroaie, împărați, jandarmi, meșteșugari –  fierari, căldărari, spoitori, olari –, negustori, ostași, popi, primari, regi, ursari, vraci, măști etnice – greci, turci, evrei); măști reductivemăști de cap (măștile-tigve crestate, măștile-tigve împănate, măștile-tigve zugrăvite, sluga strigoiului, tigvele de bostan, traistele de ca); măști de față sau obrăzare (măști simple, măști complexe – duble/triple); obrăzarele care figurează categoriile profesionale sătești (boierul, cărturarul, ciobanul și ciobănița, haiducul, jandarmul, medicul, mirele și mireasa, negustorul, oșteanul, plugarul și plugărița, popa, primarul, vraciul); maschete (de mădular, de mână, de picior, de mireasă, de ursar); măști extracorporale; mascoidele (capră, căiuți, lup, vier, mascoidă sexuală, mascoidele de bătut, mascoidele de cai ale călușarilor, mascoidele de pasăre, mascoidele umane); mascaroanele (ornamente arhitectonice de interior sau exterior în construcțiile sătești, mascaroane de animale – măști de capete de animale – cai, mascaroane de oameni – măști de capete de oameni).

     Un rit funerar: Jocul cu măști la priveghi

Ce este o mască? Dincolo de interpretarea, în special, din punct de vedere istoric sau al filosofiei culturii, masca poate fi considerată fie ca instrument al activității, fie ca element al ritualului, al magiei, al zoolatriei, dendrolatriei, fitolatriei. De asemenea, așa cum dovedesc descoperirile legate de rituri ale fertilității, masca era o definiție a concepției asupra vieții și morții, a cunoașterii în general.

Masca reprezintă un mijloc de a fi sau de a părea altcineva sau altceva decât în realitate. Masca este un procedeu de a modifica fizionomia umană, o formă de transfigurare magică, ludică sau teatrală, care antrenează schimbarea aspectului fizic al celui care o poartă.

În prezent, masca reprezintă însăși esența multor obiceiuri tradiționale care încă se mai practică, chiar dacă deseori este lipsită de semnificațiile inițiale.

Pentru cultura populară tradițională, masca rămâne totuși un element ale cărui caracteristici – funcționalitate, limbaj, formă artistică – definesc specificul etnic.

Numărul mare de forme al măștilor și cel al evenimentelor în care prezența acestora este determinantă au permis cercetătorilor să realizeze tipologii, axate nu numai pe aspectele privind varietatea formei, dar și categorii, teme, semnificații, simboluri și mijloace de exprimare artistică, toate acestea desprinse din scenariile obiceiurilor performate.

Multe dintre studiile dedicate măștii și contextelor folosirii ei pornesc de la originea și evoluția istorică a sistemelor de mascare bazându-se pe descoperirile care atestă existența și folosirea măștilor încă din perioada neolitică.

În spațiul nostru cultural și etnic, măștile au fost și sunt încă utilizate într-o serie variată de obiceiuri și practici tradiționale, multe dintre acestea datorându-și continuitatea tocmai acestui context ceremonial. Fără pretenția de a fi exhaustivă, clasificarea următoare ne oferă o imagine sintetică asupra rolului jucat de măști:

    Rituri de trecere:

– naștere: deghizarea moașei și, uneori, a finilor în timpul vizitelor reciproce;

– nuntă: prezentarea unei fetițe sau a unei femei bătrâne în locul viitoarei mirese pe parcursul ceremonialului pețitului; folosirea măștilor în scopul de a-și ascunde identitatea, de către bărbații tineri, sau chiar de către socri, în diverse momente ale ceremonialului nupțial etc.;

– înmormântare: masca – cămașă a mortului sau „pânza ochilor”, batistă folosită pentru acoperirea feței (acest obicei poate fi pus în relație cu mahrama hristică, fiind datorat influenței creștine); măștile purtate de participanții la priveghi (obicei tributar mentalităților precreștine, deosebit de activ în zona Vrancei) etc.

     Practici sociale:

– măștile cu rol de divertisment, purtate la clăci, în timpul muncilor desfășurate în comun, sau la șezători: în timp ce tinerele fete cos sau torc, flăcăii prezenți cântă, glumesc, fac diverse jocuri și chiar dansează pentru a le distrage atenția și a crea o atmosferă de bună dispoziție;

– masca blojului (mutului) din ceata călușarilor; mutul are un rol specific în jocul călușarilor și în ritualul de vindecare a bolilor performat de aceștia;

– masca paparudelor – tinere fete care joacă purtând măști în perioadele secetoase; ritualul cuprinde declamarea unor versuri și stropirea paparudelor de către participanți;

– măștile folosite în Plugușor, obicei prin care sunt transmise urări de prosperitate, de fertilitate, centrat pe ciclul muncilor agricole și performat în sunet de clopoței și cu acompaniament de buhai (instrument membranofon, cu conotații zoomorfe).

     Obiceiuri performate de-a lungul anului:

– măștile, de toate categoriile, aspectele și funcționalitățile, folosite în alaiurile de colindători și urători în perioada Ajunului Crăciunui (24 decembrie) – Sfântul Ion (7 ianuarie) – ciclul sărbătorilor de iarnă;

– măști utilizate în cortegiul măștilor din perioada Carnavalului, foarte puțin cunoscute în România și localizate doar în câteva zone, cu populație preponderent catolică;

– măștile utilizate în cadrul diferitelor sărbători cu dată fixă: Sfântul Gheorghe – Sângiorzul – 23 aprilie, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Drăgaica/Sânzienele) – 24 iunie etc.

Mut, Giurgiu, 2009. Foto: Anamaria Stănescu

Mut, Giurgiu, 2009. Foto: Anamaria Stănescu

Varietatea structurală a obiceiurilor care se bazează pe folosirea măștilor conferă acestora o mare diversitate. Aceste categorii de măști au teme, semnificații și simboluri diferite, având o tipologie morfologică proprie, mijloace de exprimare artistică corespondente și un limbaj corelat. [Le masque dans la tradion européenne1975 – Tancred Bănățeanu, pp. 239-260]

Riturile funerare fac parte din obiceiurile ciclului familial, încadrându-se în riturile de trecere. Moartea, înmormântarea și toate practicile legate de aceste evenimente cunosc o multitudine de obiceiuri care au conservat în structura lor concepții arhaice privind relația corp-suflet sau decedat-persoană în viață.

Misterul Marii Treceri și teama resimțită în fața acestui eveniment care se conturează au favorizat perpetuarea a numeroase credințe și practici primitive, în încercarea de a proteja viața în fața necunoscutului potențial periculos.

Studiile monografice dedicate cutumelor funerare prezintă și analizează cele mai importante practici rituale, precum și credințele alături de care formează contextul etnografic al cântului și jocului funerar. Clasificarea practicilor funerare – de separare, de trecere, de integrare – este tributară teoriei riturilor de trecere a lui Arnold van Gennep.

Pregătirea defunctului pentru Marea Trecere implică o serie de practici și acte ritual-ceremoniale, cu finalitate purificatoare și apotropaică. Un astfel de exemplu este Chipărușul, obicei răspândit în trecut în multe zone ale României (Moldova, Oltenia, Maramureș). Acest obicei al jocului cu măști în timpul priveghiului este cunoscut până în zilele noastre, chiar dacă în prezent se practică doar ca reconstituire a unui ritual numai în localitatea vrânceană Nereju.

Chipărușul, cunoscut și sub numele de Chiper, așa cum a fost el păstrat în contemporaneitate constituie o probă care confirmă substratul mitic și cultic al riturilor funerare. În prezent, acest joc funerar, ale cărui conotații ludice, ca și semnificațiile sale inițiale, au dispărut de zeci de ani din repertoriul activ al comunității.

Chipărușul (Chiperiul) este un joc cu măști practicat cu ocazia priveghiului, numărul de actanți putând ajunge până la 10. Personajele principale sunt bătrâni care poartă măști – costume antropomorfe de tip funerar, în convoiul funebru al măștilor care imaginează jocul mortului la priveghi, în curtea casei, măștile respective simbolizând întreaga linie genealogică – strămoșii cu figuri transfigurate de moarte.

Măștile acestea de bătrâni sunt făcute din lemn de esență „sfântă” (stejar, brad sau fag), sculptate grosier, într-un anumit context: în anumite zile ale săptămânii, în stare de puritate fizică. Ele mai pot fi confecționate și din blană, având trăsături simple, grotești. Pielea care imaginează fața personajului poate fi vopsită într-o cromatică ternă. Oricare ar fi materialul din care sunt confecționate, măștile sunt de o simplitate uimitoare, chiar rudimentară, neavând nici relief, nici monumentalitate. Actanții poartă nume specifice, în funcție de rolul pe care îl joacă în cadrul obiceiului: Uncheșul, Baba, Omul tânăr, Drăcoaica, Dracul, Uriașul, Popa pustnic, Ursul, Țiganca, Ursarul, Capra, Barza etc.

Fără a avea implicații mistice, religioase, acest joc cu măști cuprinde dansuri, refrene, pantomimă, însoțite de râsete, toate reflectând o concepție filosofică optimistă a oamenilor asupra vieții și morții. În trecut, preoții aveau interdicția de a oficia ceremonia religioasă pentru mort în casa în care intrase grupul de mascați.

Sursele documentare indică faptul că strămoșii românilor credeau că în momentul nașterii sale omul vine dintr-un loc fericit, din lumină, iar murind se reintegrează acesteia. De aceea înmormântările erau privite ca o sărbătoare și celebrate prin cânt și joc. Prin aceste cântece, mortul primea mesajul că se va integra într-o lume fără durere și grijă.

Sensul ritual al Chipărușului este acela al separării de lumea celor în viață și a intrării simbolice, prin intermediul jocului, în rândul morților, ceea ce explică, o dată în plus, cultul strămoșilor, manifestare profund înrădăcinată în mentalitatea românească.

Actanții mascați merg unul în spatele celuilalt, înlănțuiți, ținându-se unul de centura celuilalt. În această formație intră în curtea și apoi în casa defunctului, dansând și intonând un soi de cântec funebru: Omule, pomule,/ Nu plânge,/ Nu te jelui,/ Bucură-te/ Că rădăcina ta/ Murind în pământ/ A prins în cer./ Și lutul tău/ S-a încurat/ De unde a venit/ În vis liniștit./ Bucurați-vă, bucurați/ Și voi ceilalți,/ Oamenilor, pomilor,/ Femei și bărbați,/ Beți și mâncați,/ Cântați și jucați,/ Că nu a răpus,/ E numai dus,/ E numai întors/ În lume ce-o fost!

Obiceiul Chipărușului, mască. Foto: Anamaria Stănescu

Obiceiul Chipărușului, mască. Foto: Anamaria Stănescu

În prezent, în reconstituirile Chipărușului de la Nereju sunt cântate versurile: Omule, pomule (bis),/ Unde-i soarele?/ Răsare și apune./ Zăbala (n.n. – râu) e printre maluri/ Și are păsări de aur./ Pământul ne rabdă (bis)./ Cine pleacă?/ Cine trece?/ Om tânăr (bis)./ Cine-l izgonește?/ Omule, pomule (bis)./ Chip, chip, Chipăruș./ Chip, chip, Chipăruș./ Chip, chip, Chipăruș. [a se vedea și varianta în Romulus Vulcănescu, op.cit.]

Acest bocet care precede dansul funerar are o evidentă valoare expresivă și cuprinde în structura sa stilistică o funcționalitate rituală și emoțională, având de obicei o formulă introductivă și o formulă finală, care o reia pe cea inițială. Creațiile (de multe ori versificate) sunt cântece rituale și ceremoniale cu motive arhaice specifice: identitatea om-pom, plecarea către o altă lume.

Remarcăm în acest scenariu mitic și ritualic două momente semnificative: primul, solemn, grav, cel de-al doilea, vesel, amuzant, corespunzând simbolic trecerii sufletului mortului printre umbrele strămoșilor săi. Ceea ce uimește la primul dintre aceste momente este ținuta rigidă a convoiului format din bătrâni purtând măști înspăimântătoare, cu bărbi și plete, cu ochi holbați și guri crispate. Cel de-al doilea moment este reprezentat de jocul propriu-zis al bătrânilor, care simbolizează bucuria orgiastică a triumfului vieții asupra morții. Aici întâlnim reminiscența vechii concepții și a cultului morții, în jocurile și bucuria cu care este însoțit mortul.

Jocul cu măști este acompaniat de asemenea de reunirea ritualică a grupului în jurul unui foc aprins în curtea casei mortului, amintind de dansurile macabre ale Evului Mediu.

Dacă în formele primitive ale obiceiului grupul de bătrâni îi reprezenta pe strămoșii către care se îndrepta mortul-călătorul, în timp de capra, calul și barza erau animalele care conduceau sufletul mortului în lumea de dincolo, astăzi nu mai întâlnim aceste credințe, variantele din prezent fiind doar o manifestare explozivă a vieții, vitalității și fertilității.

Chiar dacă jocul Chipărușului a dispărut, oamenii încă și-l mai amintesc și chiar îl mai practică din rațiuni artistice, și nu rituale sau ceremoniale.

În urma acestui obicei au rămas totuși, fără modificări esențiale, măștile cu trăsături primitive, grotești, exotice, înspăimântătoare pe care le confecționează încă meșterii din această regiune a Vrancei, care conservă prin simpla lor existență semnele materiale ale Chipărușului – pe vremuri, un rit funerar practicat la priveghi și joc cu măști plin de semnificații.

Masca – sub semnul decorativului

Dincolo de vechile sale sensuri de purificare, de comunicare cu spiritele strămoșilor, de întruchipare a unor vechi animale totemice, de invocare a duhurilor rodniciei și fertilității, de magie imitativă, dincolo de calitatea sa de a cuprinde numeroase detalii din istoria societății căreia îi aparține, masca ni se înfățișează astăzi în două ipostaze diferite: pe de-o parte, reprezintă simbolul metamorfozei, al dedublării și al mimetismului, cuprinzând laolaltă dansuri rituale, jocuri, gestică, monolog, dialog, spectacularul în general, pe de altă parte, se află din ce în ce mai mult sub semnul decorativului.

În această ultimă ipostază, ea sfârșește prin a nu mai da socoteală tradiției, adoptând practic o infinitate de fețe, a căror finalitate ține numai de sfera esteticului. De la restricțiile la care era supusă înainte (folosirea doar a anumitor materiale, puritatea celui care o lucra, păstrarea secretului în privința identității sale, interdicția femeilor de „a o săvârși” și de a participa la procesiunile care o cuprindeau), ajunge în acest caz la o libertate deplină. Funcția sa inițială, care cuprindea valori mitice, sociale, apotropaice, tinde să fie din ce în ce mai mult înlocuită de funcția ludică, estetică.

Elementele de magie, de mit, de filosofie și de religie își pierd la rândul lor valoarea simbolică inițială „în favoarea” interpretării subiective a individului sau a colectivității, care a desacralizat masca, decodificându-i mesajul.

Rătăcite în interioarele moderne, vechile măști de obiceiuri, sunt ca „leii în cușcă”; zâmbesc sau se strâmbă dintr-un colț al casei, mereu același, fără a putea vreodată să-și dovedească puterea magică, sincretică.

Din ce în ce mai mult, astăzi, masca reprezintă un obiect frumos, urât (uneori în sens paradoxal, sublim), grotesc sau terifiant, rupt din contextul inițial, mărturisind doar talentul și personalitatea artistului.

Față de măștile rituale, ceremoniale și de divertisment, a căror „construcție” presupune respectarea unor canoane de ordin funcțional sau zonal, cele decorative nu se supun nici unei reguli.

Masca decorativă prezintă astăzi o varietate impresionantă de măști, dovedind o nestăvilită imaginație și inventivitate a autorilor lor, ce tind să dobândească titlul de meșteri populari și nu de mascagii, ca odinioară.

Confecționarea lor permite o desfășurare liberă a talentului și creativității, iar „produsul finit” dovedește aproape fără excepție bunul gust, precum și armonizarea perfectă a tuturor elementelor ce le compun.

Cu instrumente simple de lucru și la îndemâna oricui, folosind materiale care, privite separat și „rupte” din context, nu ar crea niciun fior artistic, autorii de măști sunt într-o continuă căutare de noi modalități de expresie.

De la materiale comune măștilor tradiționale (blană, lână, țesături, coarne, oase, pene, coajă de copac, boabe de fasole, stuf), la cele specifice meșteșugurilor specializate (lemn, lut, metal), până la cele neconvenționale (cocă, sâmburi de fructe, scobitori, dopuri, diferite ambalaje), totul este acceptat în realizarea acestor obiecte decorative.

Iată, de exemplu, o parte din materialele de bază care se folosesc în prezent la confecționarea măștilor: fire și spice de grâu și de orz, stuf, papură, cânepă, in, borangic, lână, mătase, ouă, flori ce câmp, semințe, sâmburi, dovleci, tiugi, tărtăcuțe, castane, ghinde, salcie, nuiele, ramuri și conuri de brad, porumb.

autor: Corina Mihăescu

sursa: Revista Clipa

Bibliografie:

*** Le masque dans la tradion européenne. Exposition organisée, du 13 juin au 6 octobre 1975, au Musée international du Carnaval et du Masque, à Binche, Catalogur rédigé sous la direction de Samuël Glotz, Ministère de la Culture française et Ministère de la Culture néerlandaise, Province de Hainaut et Ville de Binche, 1975.

*** Măștile populare din România, volum editat de Centrul Național de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare, București, 2001.

*** Repertoriul Național de Patrimoniu Cultural Imaterial, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, București, CIMEC, 2009.

Gennep, Arnold van, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași, 1996.

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundației Culturale Române, 1997.

Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, Editura Paideia, București, 2002.

Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., 1997.

Vulcănescu, Romulus, Măștile populare, Editura Științifică, București, 1970.

by -
0 733

La Dealul Ţarinei din Bădăcin“… daruri îmbelşugate ale naturii alternează norocos cu hărnicia … o grădină fermecată cu mari teritorii de pomi roditori şi podgorii extinse, cu belşug de lanuri, grupuri de flori alese, cu bogată variaţie de culori şi miresme, arbuste şi tufe decorative, cu adieri îmbălsămate de mireasma brazilor trufaşi, cu tainicele şoapte ale plopilor … şi toate, toate produsul muncii devotate cultului naturii”, astfel caracteriza acest loc scriitoarea Elena dr. Aciu n. Fabian în monografia Clarei Maniu.

Ioan Maniu a moştenit, Dealul Ţarinei de la părinţii lui. În 1879, a fost construită  o casă de vară. Aceasta avea numai două camere, după o verandă mică şi deschisă, în faţă. O cameră mai îngustă în faţă, una mai mare alăturată acesteia. Aveau tavanul cu bârne, şi cu bârne au rămas până azi. Ioan Maniu, după pensionare, a fost multă vreme bolnav şi nu putea să se ocupe prea mult de treburile gospodăreşti. Numărul mare de copii şi nepoţi pe care îi intreţinea la şcoală, la care    s-au mai adăugat şi alţi copii pe care îi întreţinea la şcoală din bunătate, l-au oprit să facă mari investiţii la Bădăcin.

  Prin 1900, Clara Maniu, rămasă văduvă, a mai adăugat două camere, în şir, simetric cu cele două vechi. A închis cu sticlă veranda veche, a făcut veranda cea mare şi încă una, mică şi deschisă înspre sat. La spatele casei, între cele două verande mici se întindea un coridor îngust, deschis, cu stâlpi din lemn sculptaţi frumos. Târziu, prin 1930 s-a adăugat construcţia înaltă din faţă, oarecum alăturată casei vechi, cu două camere. S-a mai adăugat o bucătărie, baie, iar înspre sat încă două camere.

În veranda închisă cu sticlă, existau trei tablouri atârnate pe peretele din faţă. Într-unul era reprezentat Simion Bărnuţiu, “Unchiul cel mare”, după o fotografie făcută la Iaşi, când deja era grav bolnav. Lângă el, într-un alt cadru se afla Nicolae Bălcescu. În cel de al treilea era înfăţişat Avram Iancu, în cap cu căciulă moţească, cu năfrămuţa fluturând la gât. Pe mijlocul trupului era încins cu un şerpar îngust de după care se iveau mânerele a două pistoale. Mâna stângă i se odihnea pe sabie, cea dreaptă pe ţeava de tun, ferecată în chingi.

Mai exista un tablou care odinioară împodobea cele mai multe case ale intelectualilor români ardeleni: Andrei Mureşanu, în togă lungă, declarând “Deşteaptă-te române”, lângă el ţăranul român trezit din somn, cu cătuşele sfărâmate de pe mâini. Lângă el se mai afla o fotografie a Memorandiştilor, între ei şi Iuliu Coroianu, fratele Clarei Maniu. Deasupra uşii care ducea în prima cameră se afla un crucifix de la care nu lipsea niciodată bucheţelul de flori. În dreapta uşii se găsea o masă, din lemn de brad, vopsită în alb, pe ea cu faţă de masă ţesută în casă, pe ea se găsea o vază cu florile anotimpului. O bancă vopsită şi ea în alb pusă dealungul peretelui cu câteva scaune, iar în stânga lângă geam, o masă mare, veche, de pe care rar lipseau bunătăţile pământului: mere, pere, struguri, caise şi piersici, nuci şi castane.

În camera mică, prima, era o mobilă veche. Masa de scris a lui Ioan Maniu, cu tăblia care ridicată închidea sertarele şi ustensilele pentru scris, iar coborâtă era sprijin hărtiei şi mâinilor, mai era un pat din lemn de nuc şi două dulapuri care aparţineau Clarei Maniu. În apropierea ferestrei un divan, patru scaune tapiţate cu mătase vişinie.  Pe măsuţa ovală lucru de mână, deasupra albumul cu fotografii vechi şi noi ale familiei. Soba era de tuci, vopsită argintiu, care avea la mijloc o uşiţă de gratii, care deschidea o nişă mărişoară. Acolo era un ceainic, care era menit să facă la repezeală o cafea neagră. Pe perete era o icoană care-l reprezenta pe Sfântul Iosif cu pruncul în braţe, iar deasupra divanului o oglindă mare, în ramă de lemn, sculptată şi aurită.

Camera următoare, sufrageria, avea două paturi şi o sofa mare. Într-unul din acele paturi a închis ochii Clara Maniu şi tot acolo s-a stins şi Ioan Maniu, în 1895. În mijlocul camerei se găsea o masă mare, în patru colţuri, din lemn de nuc masiv, cu două tăblii se lungea făcându-se de două ori mai lungă. Deasupra, atârnată de grindă, lampa de petrol, mare, cu glob de sticlă cât o căldare ce cobora o lumină blândă. În capul mesei era un fotoliu pe care sta numai Clara Maniu, şi acesta vechi, comod, larg, cu fundul şi cu spatele din împletitură, ce se ridica în şurub şi se balansa uşor înainte şi înapoi. În camera aceasta se găsea şi pianul vechi al Corneliei (Sora Cecilia), care cuprindea aproape tot peretele. Deasupra celor două paturi atârnau două tablouri cu vederi din Egipt, cu palmieri, cămile şi beduini. Dincolo pe alt perete, alăturea, portretele în ulei ale lui Ioan şi Clara Maniu, înfăţişându-i în floarea vârstei,  pictate de profesorul Flaviu Domşa din Blaj.

Cealaltă cameră, salonul, era destul de întunecoasă, o fereastră dădea spre veranda mare, prin cealaltă se strecura puţină lumină din cauza castanilor din faţa casei. În jurul mesei ovale, erau înşiruite fotoliile, iar lângă perete o canapea, toate vechi de peste 100 de ani. Pe perete două tablouri în ulei, care-i reprezenta pe bunicii lui Iuliu Maniu pe linie maternă: Demetriu Coroianu şi Iuliana. În partea stângă era etajera cu trei poliţe în scară, rezemate pe picioare sculptate cu artă. Pe perete, sus, deasupra etajerei era orologiul ce semăna cu un tablou mărişor, în faţă cu un geam cuprins în ramă aurită şi înflorită frumos. Cadranul alb, cu cifre fine, cu cele două arătătoare cizelate subţiri. Sub cadran o fierăstruie ovală cu marginile dantelate, în care apărea capul pendulei: un soare de aur, în chipul feţei unui copil cu obrajii bucălaţi, cuprins de un cerc de flăcări. De la spatele orologiului, atârna de perete, o sforicică roşie. Dacă se trăgea uşurel îndată se auzea un şuşuit de rotiţe puse în mişcare, apoi se umplea camera de valurile unei arii bătrâneşti şi triste.

Camera mică ce se deschidea din salon, era capela. Era acolo un altar frumos, din lemn sculptat, erau icoane, îngenuncher, odăjdii, potir, sfeşnice – tot ce se cuvenea într-un loc de rugăciune. O candelă ardea  mereu, semn că acolo se găsea Sfântul Sacrament. În duminici şi sărbători, dacă nu se nimerea să fie vreun preot din familie, preotul din sat celebra acolo Sfânta Litrughie. La slujbă participau toţi ai casei de la servitori la ultimul nepoţel prezent acolo, de multe ori participau şi oameni din sat, fiindu-le mai aproape aici decât bisericuţa din celălalt capăt al satului, sau poate pentru că le era mai drag să se închine aici, alături de “Preacuvioasa Soră”.

Cele două camere din capătul casei dinspre sat au fost adăugate târziu. În camera dinspre livada de jos şi-a închis ochii Elena, sora lui Iuliu Maniu.

Tot mai târziu au fost clădite şi cele două camere suprapuse. Camera de jos era camera de lucru a lui Iuliu Maniu: rafturi de cărţi, birou larg, garnitură de piele. Pe podea se întindea o piele de urs dăruită de Leonida Pop. Aproape de tavan îşi întindea aripile o acvilă de piatră, cadou de la un alt vânător mare, Ieronim Stoichiţia. Pe un piedestal, într-un colţ al camerei, o frumoasă statuie de bronz, mare: Hercule. Acest dar l-a primit Iuliu Maniu, de la regele Ferdinand, fiind trecut în testamentul acestuia. Pe masa de scris era o călimară de argint pe postamentul larg al căreia erau gravate mulţime de semnături sub textul “Luptător neîntrecut –iubitor de pace” , acesta era un dar primit din partea Comitetului naţional din 1912, după ce, la Arad, reuşise să împace cele două grupări  Comitetul şi Grupul Goga cu “Tribuna” . Semnăturile erau ale membrilor Comitetului.  Pe o etajeră atârnată într-un colţ al camerei era o colecţie de pipe vechi. Toate din spumă de mare, fiecare lucrată în forme artistice, cu reliefuri – scene de vânătoare, scene de petrecere, încâlcituri de arabescuri.  Unele mai aveau înfipte ţevi lungi cu vârf de chihlimbar – unele aveau capace de argint lucrate în filigran. Pe pereţi erau atârnate fotografii ale celor trecuţi din acestă viaţă, dar şi ale celor care nu trecuseră încă.

O scară internă, îngustă urca spre cămăruţa de sus. Pe un perete al scării erau două portrete pictate de Ionel Pop pe când era student. Era un portret a lui Simion Bărnuţiu şi altul al lui Cassiu Maniu. Sus era dormitorul lui Iuliu Maniu: patul simplu de aramă, un dulap, o noptieră, măsuţă şi câteva scaune.

BIBLIOTECĂ

Dealungul pereţilor erau etajere cu rafturi de cărţi vechi, importante, cărţi de istorie care povesteau despre trecutul glorios al neamului nostru. Pe un alt perete erau cărţi de literatură. Fiecare ungher al bibliotecii bătrânului conac de la Dealul Ţarinii revărsa în tainice şoapte fluxul povestitor de fapte eroice, de luptă şi de izbândă.

“Biblioteca” era camera din clădirea din curte, mai departe de casa mare. Forma braţul mai scurt al unui “L”, în faţă cu o mică terasă înaltă, după ea era o cămară mare, apoi bucătăria de vară, apoi camera servitorilor. Două ferestre dădeau spre terasă şi una spre livadă. Numai destinaţia acelei camera era să fie bibliotecă. Cărţile erau în biblioteca de lângă salon, prin dulapuri, lăzi, iar cele mai importante în camera lui Iuliu Maniu. Era o cămăruţă izolată, plină de soare şi de aerul proaspăt al livezii. Nepoţii Ionel şi Matei Pop, au aranjat-o “vânătoreşte”. Puşca şi flobertul erau atârnate deasupra celor două paturi. Atârna de cui şi un corn de vânătoare mare, din corn de bou. Era atârnată şi tolba. Pe masă uneltele de umplut cartuşe, în sertar tuburi, capse şi pulbere, alice toate aflate la îndemână. Două piei de bursuc erau covoraşe în faţa paturilor. Erau şi două tablouri vechi. Într-unul dintre tablouri era înfăţişată “Nunta vânătorului”, cu toate lighionele în veselie mare. Celălalt trist, arăta “Înmormântarea vânătorului”. Sicriul era dus pe spate de patru cerbi, iar ursul era preot.  Ridicat în două picioare citea dintr-o carte veche, lângă el era vulpea-ţârcovnic cu cădelniţa în labă şi privea tot şiret prin ochelarii călare pe nasul ascuţit, iar mistreţul ducea în gură sapa. Plângeau iepurii cu labele la ochi, trist păşea viezurele, păsările cântau prin tufele de lângă drum, iar în aer, deasupra convoiului, zburau două gâşte sălbatice, alăturea, purtând în pliscuri o pancartă scrisă în nemţeşte cu litere gotice “Eterne regrete”. Pe sicriu erau însemnele vânătoreşti: puşca, jungherul, cornul şi pălăria cu pană.

Podoaba principală a camerei o formau “trofeele” vânătoreşti, cozile şi aripile păsărilor prinse de nepoţi.

O alee şerpuieşte de la casă spre vârful dealului, alături de tufe decorative, de flori alese cu o bogată varietate de culori şi miresme, arborii seculari, plantaţi cu chibzuială la distanţă simetrică. Drumul duce spre Cavoul familial, unde sub crengile “Părului lui Bărnuţiu” îşi dorm somnul de veci cei “repausaţi”. Aici, Clara Maniu, singură sau însoţită de nepoţi, adesea sta pe banca de la marginea mormintelor, pierdută în amintiri sau cufundată în rugăciune. Până când s-a alăturat şi ea celor adormiţi, aşteptându-l şi azi pe fiul Iuliu, care doar în mod simbolic este alături de familia sa, el aşteptând învierea morţilor în Cimitirul Săracilor de la Sighet.

IULIU MANIU LA DEALUL ŢARINEI

Iuliu Maniu iubea foarte mult casa din Dealul Ţarinei, nu pentru “veniturile” lui de acolo ci pentru că era legat sufleteşte de locurile, de oamenii pe care îi avea acolo, cei vii şi cei ce s-au dus, “La Bădăcin, spunea el, parcă şi aerul este mai proaspăt. În liniştea grădinii lui uit greutăţile zilnice, pentru că aici sunt cu adevărat acasă.” Se bucura de coşurile de struguri sau mere pe care le primea la Bucureşti, din care cu mândrie îi servea pe invitaţi spunându-le că sunt din ograda de la Bădăcin.    Când era la Bădăcin, în duminici şi sărbători era vizitat de către rudele din sat şi nu numai. Maniu îi primea cu mult drag, se interesa de treburile lor, de copii, voia să-i cunoască pe toţi, şi îi cunoştea. Se dezlegau barierele pungii (care nu era prea doldora) atunci când aveau nevoie de ajutor. În buzunarul hainei “de Bădăcin” se găsea întotdeauna bomboane pentru cei mici. Ţinea ca de la Dealul Ţarinei să nu plece nimeni fără să fi fost servit cu ceva, reţinut la masă, apoi să plece ducând ceva din bunătăţile de acolo: damigeană cu vin, minunata “pălincă de casă”, coş cu struguri, cu mere, cu alte fructe.

Lui Maniu îi plăcea să facă excursii lungi. Nu era o problemă să meargă peste Măgură la Dealul Corbului sau la Vereşed, la Hărăşti. Să urce Dealul Ţarinei, să treacă la Ierdănele şoseaua, să păşească dealungul coamei Cornetului, să coboare în Valea Breabănului, să urce dealul Roşiilor şi să ajungă la via din Vereşed. Mergea adesea până la “Ogradă”, grădina din sat, unde odinioară a fost casa străbunilor săi. Bucuros mergea pe jos la Şimleu şi tot pe jos se întorcea urcând sprinten Dealul Corbului. Urca coasta Dealului Ţarinei până deasupra viei. În partea de sus a viei era un stejar mândru, cu o băncuţă sub el, iar de acolo putea să vadă casa, satul şi Munţii Meseşului.

Intrând în conflict cu regele Carol al II-lea, au fost perioade lungi de timp când s-a retras la Bădăcin, dar nici acasă nu avea linişte şi pace, pentru că era vizitat de către personalităţi din împrejurimi şi din ţară. Cu fiecare stătea de vorbă, cu multă răbdare şi-i ajuta în măsura posibilităţilor.

În 1940, odată cu cedarea Ardealului, Maniu vedea pentru ultima dată Dealul Ţarinii, satul şi mormintele părinţilor săi.Între anii 1940-1944, de casă s-a îngrijit, aşa cum a putut, un prieten al familiei, Ionaş Deleu.

DUPĂ ARESTAREA LUI IULIU MANIU

După arestarea lui Iuliu Maniu, în 1947, casa a fost transformată pe rând în depozit de îngrăşăminte chimice, în 1960 era sediu de “gospodărie mixtă” brigadierul “Sabo baci” întreţinea bine casa, dar şi toată gospodăria: culturile de păiose, livada, via, prisaca, animalele;  apoi a devenit “tabără pentru pionieri”, cei născuţi în anii ’60-’70 mai spun şi astăzi în loc de Dealul Ţarinei “La tabără”. În anul 1982 se înfiinţează “Căminul pentru copii cu handicap sever”, unde sunt aduşi copii din tot judeţul şi nu numai, vor locui chiar în casă pană în 1994 când li se vor construi căsuţe speciale de către o Fundaţie din Gemania. „Statul, vrând să-i batjocorească memoria, a aşezat acolo, chiar în clădirea casei vechi, chiar în casa lui Maniu, un cămin de copii cu handicap major. Erau întinşi pe pat, acolo îşi făceau  necesităţile. Eu aveam ocazia să mă duc… Mai murea câte un copil din acela şi îi făceam slujba… Abia rezistam să trec prin acele saloane. Şi acum se simte mirosul pereţilor. Deci, a fost pur şi simplu batjocorită memoria lui de către autorităţile comuniste din vremea aceea. Şi acum este tot o batjocorire.” (Gheorghe Ţurcas, fost preot-paroh în Bădăcin)

Sora Cecilia, rămasă să administreze casa, a fost forţată să părăsească Dealul Ţarinii, nu înainte de a fi semnat “de bună voie”, un document prin care “dona” totul Statului Român. O parte din mobila care exista în casă a fost confiscată, ajungând în sediile mai multor instituţii din Şimleu, iar o altă parte a fost luată de către săteni.

MONUMENT ISTORIC

În anul 1994, în plină democraţie, i se mai confiscă lui Iuliu Maniu, încă o dată vatra de la Dealul Ţarinii, atât de dragă lui. Consiliu Local Pericei prin Hotărârea nr. 12,  trecea în proprietatea privată a statului, o suprafaţă 44 470 mp, terenuri “neatribuite, rămase la dispoziţia comisiei locale” şi concesiona pe 99 de ani “Inspectoratului de stat teritorial pentru handicapaţi Sălaj”.

Deşi, Testamentul lui Iuliu Maniu, a fost făcut public încă din 1990 şi au fost începute demersurile pentru punerea lui în aplicare, iar din 1991, conacul intra în lista monumentelor istorice având codul SJ-II-m-B-05012 şi denumirea de Casă memorială “Iuliu Maniu”, nu s-a luat în considerare nimic şi sub masca unei “fapte bune”, practic se hotăra lăsarea în uitare şi ruină. „Ce s-a întâmplat cu casa a fost o mojicie! S-au adus aceşti copii cu handicap sever, în loc să facem ceea ce ar trebui să facem: o casă memorială! Sunt atâtea personalităţi care nu sunt de acelaşi rang cu Iuliu Maniu şi care au casă memorială. Asta e o mare durere a noastră, o neîmplinire… Am simţit chiar şi după revoluţie că este marginalizat numele acesta pentru că doare! Cineva lucrează împotriva acestui om în continuare. E ceva morbid care lucrează în ţara asta în continuare şi acela se numeşte: comunism!” (Ioan Pop, autorul imnului lui Iuliu Maniu)

Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr 40/12 octombrie 1998 anula efectele Sentinţei nr. 1988 din 11 noiembrie 1947 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militară, Secţia I, prin care Iuliu Maniu a fost condamnat. Era un fel de reabilitare, deşi Iuliu Maniu nu avea nevoie de aşa ceva.

Din 1999, odată cu reînfiinţarea parohiei greco-catolice, s-au făcut multe demersuri pentru ca terenul şi casa să intre în proprietatea moştenitorului testamentar: Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea. Au fost întâmpinate foarte multe obstacole în obţinerea documentaţiei: Testamentul olograf de la Braşov, investirea cu formulă executorie a sentinţei dată de Curtea Supremă la Bucureşti; obţinerea Certificatului de deces de la Sighetul Marmaţiei, unde s-a refuzat eliberarea certificatului, deoarece spuneau ei “Maniu are regim special, şi trebuie să faceti o cerere la Ministerul de Interne”. Acest lucru se întâmpla în anul 2000. În anul 2004, a fost emis Certificatul de Moştenitor în Bucureşti, deoarece, Maniu a avut ultimul domiciliu în capitală. Prin acesta Episcopia Greco-Catolică din Oradea, devenea proprietara întregii averi lăsată de Iuliu Maniu.

În 2008, Consiliul Judeţean Sălaj, prin Hotărârea nr. 59/19 mai 2008, în loc să predea Conacul moştenitorului de drept (casa fiind în proprietatea C.J.S.) au preferat să o concesioneze pentru 50 de ani şi asta pentru că, aşa cum au recunoscut şi ei, nu aveau fonduri ca să o restaureze. “Este o clădire de patrimoniu, noi nu o mai folosim; trebuie investit foarte mult acolo, trebuie făcută o expertizare pe care noi nu ne-o putem permite”

Primele discuţii în vederea reabilitării Conacului lui Iuliu Maniu au avut loc în data de 5 iulie 2008. La întâlnirea desfăşurată în incinta conacului au mai participat alături de mine Valeria Lehene, referent de specialitate în cadrul DJCCPCN Sălaj, Marin Pop din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. În urma întâlnirii s-a luat hotărârea de comun acord ca destinaţia conacului în urma reabilitării să fie de Centru Cultural, în care, pe lângă vizitarea  Casei Memoriale „Iuliu Maniu” să se poată desfăşura, aşa cum şi-a dorit şi a menţionat în testament marele politician, activităţi culturale destinate tinerilor  „pe imobilul de la Bădăcin, să se ocrotească şi să se instruiască tineri…..” Astfel centrul va fi amenajat în aşa fel încât să permită desfăşurarea unor conferinţe şi să poată asigura cazare unui grup, mai restrâns. Au urmat alte întâlniri la Zalău şi Bădăcin, în care s-au stabilit paşii care urmează să fie făcuţi.

Astăzi, bătrânul conac, leagănul atâtor idei mântuitoare, vatră de armonie unde îşi aflau alinarea sufletele lovite de dureri, locul în care înaintaşii noştri se întâlneau şi hotărau soarta acestui neam, aşteaptă să-şi recapete strălucirea de odinioară.

(extras din Cristian Borz, Monografia Satului Bădăcin și a Familiei Maniu, editura Caiete Silvane, ed. II, Zalău, 2016)

Sursa: https://iuliumaniu.com/povestea-casei-memoriale-iuliu-maniu/

by -
0 819

Personalitate emblematică a Războiului de Întregire și a istoriei militare românești, cel care va fi mareșalul Constantin Prezan   s-a născut la 27 ianuarie 1861 în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, județul Ilfov.

A urmat școala primară în satul natal, după care a fost înscris la Școala Fiilor de Militari de la Iași, alegându-și de la vârstă fragedă cariera de militar de profesie. A urmat parcursul obișnuit al unui tânăr pornit pe acest drum. După absolvirea școlii în 1878, a urmat cursurile școlii de ofițeri de infanterie, fiind repartizat la 1 iulie 1880 sublocotenent la Regimentul 7 de linie. La 16 noiembrie același an, împreună cu alți aproape 20 de ofițeri a fost repartizat la Batalionul 2 de geniu din București. Arma geniului cerea calități speciale din partea tinerilor ofițeri, așa că pregătirea sa a continuat încă doi ani la școala specială a acestei arme (1881 – 1883) și la 11 iulie același an a fost avansat locotenent. Calitățile cu totul speciale au determinat trimiterea sa la studii în Franța, pentru a urma cursurile Școlii de aplicație de artilerie și geniu de la Fontainebleau, de lângă Paris. În capitala de pe Sena, Prezan a făcut cunoștință cu fiul marelui lider liberal Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu, aflat la și el la studii la Școala Politehnică din Paris. Prezan a absolvit școala de la Fontainebleau în august 1886 cu mențiunea ”prea bine”, obținând și brevetul de ofițer de stat-major.

Ulterior tânărul căpitan Prezan și-a legat numele de una din cele mai importante construcții militare din istoria armatei române, fortificațiile din jurul Bucureștilor care formau ”cetatea București”. În anul 1896, vreme de câteva luni, aprilie – noiembrie 1896, Constantin Prezan, acum locotenent-colonel, a exercitat funcția de comandant al acestui important obiectiv militar.

Momentul care a marcat definitiv cariera lui Prezan a avut loc la 16 noiembrie 1896 când a fost numit adjutant regal, expresie a prețuirii de care se bucura acest ”eminent militar” cum îl numește unul dintre apropiații familiei regale, Eugeniu Buhman. Prezan a fost atașat ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand. Concomitent, soția lui, Olga (1877 – 1943), a fost numită doamnă de onoare a principesei Maria, dar fără ca acest lucru să devină vreodată o cutumă. În această funcție Prezan l-a însoțit pe tânărul principe, un militar foarte preocupat de destinul armatei române, în tot ce însemna obligațiile sale de viitor comandant suprem al armatei, la deplasări în străinătate, cum a fost cea de la Moscova din mai 1896, la încoronarea țarului Nicolae al II-lea, și la ceremoniile care impuneau prezența perechii moștenitoare. Anii petrecuți în serviciul Casei Regale au avut o importanță decisivă pentru Prezan, deoarece prin modul în care își îndeplinea datoria a câștigat definitiv încrederea viitorului rege.

Ulterior, Prezan a  îndeplinit funcția de comandant de regiment și apoi cea de comandant de divizie. S-a remarcat în campania armatei române la sud de Dunăre din vara anului 1913, ceea ce i-a permis ca la 10 mai 1914 să avanseze la gradul de general de divizie și să fie numit la comanda Corpului 4 de armată cu reședința la Iași, funcție în care Prezan s-a ilustrat ca un admirabil comandant.

Izbucnirea Marelui Război în august 1914 a însemnat pentru România adoptarea deciziei de expectativă armată, ulterior de neutralitate armată. La 27 septembrie/10 octombrie 1914 regele Carol I a încetat din viață și i-a succedat nepotul său Ferdinand, care l-a păstrat în funcția de premier pe sfetnicul unchiului său, Ionel Brătianu. Atât regele cât și premierul înțelegeau că România, prin poziția ei geopolitică și prin importanța ei economică de furnizoare de materii prime vitale, nu-și va putea păstra la nesfârșit neutralitatea. Din acest motiv în octombrie acel an i s-a cerut lui Prezan să preia cea mai înaltă funcție militară: acea de șef al Marelui Stat Major cu misiunea de a pregăti armata română pentru confruntarea care va decide soarta țării. Prezan a refuzat oferta afirmând că vrea să rămână la comanda Corpului 4. Funcția respectivă a fost încredințată generalului Dumitru Iliescu, prieten cu Brătianu, o alegere deloc fericită față de evenimentele care au urmat.

Până la urmă România a intrat în război la 14/27 august 1916 pentru realizarea idealului ei național: unirea cu frații de peste Carpați, asupriți de veacuri de monarhia habsburgică. Pentru ducerea războiului s-au format patru armate: Armatele 1 și 2 trebuiau să treacă peste Carpații Meridionali, Armata a 3-a trebuia să apere linia Dunării, iar Armata a 4 comandată de generalul Prezan trebuia să treacă peste Carpații Orientali. Prezan s-a achitat admirabil de această misiune înaintând 130 de kilometri în teritoriul apărat de forțele inamicului până la finele lunii septembrie. Schimbarea dramatică a situației prin ofensiva germano-austro-ungară și bulgară de la începutul lunii octombrie a determinat Armata a 4-a să treacă la retragerea pe vechea frontieră, ceea ce s-a realizat în condiții optime de disciplină până la jumătatea lunii octombrie. Armata a 4 a apărat aprig atât trecătorile Carpaților Orientali cât mai ales trecătoarea Oituz, de la curbura Carpaților, teatrul a două aprige bătălii în octombrie și noiembrie, în care Divizia 15 condusă de generalul Eremia Grigorescu a respins încercările inamicului de a trece la ofensivă separând Moldova de Muntenia și de a rupe în două dispozitivul armatei române.

În schimb celelalte armate române au trebuit să cedeze în fața superiorității inamicului așa încât la sfârșitul lui noiembrie Capitala era amenințată de ofensiva concentrică a armatelor germane, austro-ungare și bulgare. Comandamentul armatei române a inițiat bătălia de pe Argeș și Neajlov încredințând comanda grupului armate generalului Prezan. Acesta a conceput o tactică de lichidare pe rând a trupelor ce înaintau convergent spre București, dar această îndrăzneață operațiune nu a reușit din cauza superiorității numerice și de armament a inamicului și din lipsa de cooperare a aliatului rus. La 23 noiembrie/6 decembrie Bucureștiul a trebuit abandonat inamicului.

Deși operațiunea imaginată de el nu a reușit, Prezan rămânea generalul cu cele mai bune rezultate, așa că la 1/14 decembrie a fost avansat general de corp de armată și a doua zi numit în funcția cea mai înaltă, aceea de șef al Marelui Cartier General cu misiunea de a asigura retragerea armatei române pe linia Siretului și ulterior operațiunea de refacere a armatei pentru anul 1917. În această ultimă misiune armata română a fost ajutată de misiunea militară franceză comandată de generalul Berthelot. Generalul francez a avut o bună colaborare cu Prezan, iar refacerea s-a desfășurat bine în pofida problemelor grele cu care s-a confruntat armata română ajunsă în Moldova, pe o treime din teritoriul național, cu familia regală, guvernul și parlamentul în refugiu la Iași și o epidemie cumplită de tifos care a secerat zeci de mii de vieți.

Sub conducerea generalului Prezan, Marele Cartier General a organizat operațiunile militare din vara sângeroasă a lui 1917: ofensiva de la Mărăști, condusă de generalul Averescu, eșuată din cauza bolșevizării armatei ruse, și bătăliile de apărare simultane de la Mărășești și Oituz în care s-au ilustrat generalii Eremia Grigorescu, respectiv Alexandru Averescu, victorii defensive care au permis păstrarea ființei statale a României.

Sub presiunea loviturii de stat bolșevice de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, situația s-a schimbat dramatic: Rusia Sovietică a decis să facă pace cu Puterile Centrale, conform înțelegerii dintre V. I. Lenin și liderii armatei germane. În decembrie 1917 s-a încheiat armistițiul la care a trebuit să alăture și România. În schimb, la începutul anului următor românii din Basarabia au proclamat independența țării și au cerut intervenția armatei române pentru a putea realiza unirea cu țara, la 27 martie/9 aprilie 1918. Trupele române trecute peste Prut au fost factorul care a permis afirmarea voinței liber exprimate a românilor din Basarabia realizând primul pas al Marii Unirii.

În aprilie 1918 la presiunea Puterilor Centrale, generalul Prezan a plecat din fruntea Marelui Cartier General și a trecut în rezervă după ce obținuse rezultate militare de mare însemnătate. România condusă acum de guvernul Marghiloman a fost silită și ea să încheie pace separată la București, la 24 aprilie/7 mai 1918, dar regele Ferdinand nu a ratificat niciodată acest tratat.

În luna noiembrie 1918 situația s-a schimbat radical în favoarea aliaților României: Franța și Marea Britanie la care s-au adăugat și Statele Unite. La 28 octombrie/10 noiembrie, la cererea aliaților ei, România a intrat din nou în război și în fruntea Marelui Cartier General a trecut din nou generalul Prezan. Prin conducerea lui s-a asigurat angajarea armatei române în apărarea României Mari întemeiată prin voința liber exprimată a bucovinenilor, la Cernăuți, la 15/28 noiembrie, și a transilvănenilor care la 1 decembrie 1918 au decis unirea tuturor teritoriilor locuite de români din monarhia austro-ungară cu România. Idealul național se împlinise.

În primăvara și vara lui 1919 a urmat riposta armatei ungare bolșevizate. În aprilie-mai 1919 armata română a respins trupele ungare pe Tisa, iar în iulie, după ce a respins o nouă ofensivă ungară, armata română a trecut acest rău la 31 iulie, iar la 4 august trupele române au intrat în Budapesta.

Merită consemnat faptul că artizanul celei mai strălucitoare fapte de arme din istoria militară românească, generalul Constantin Prezan a refuzat să intre în fruntea trupelor în capitala ungară, lăsând această onoare mai tânărului general Gh. Mărdărescu, spunând simplu: Nu vreau să umbresc nici gloria Coroanei, nici să iau aureola lui Mărdărescu. Eu mă duc, el rămâne.

Tratatele de pace din anii 1919 – 1920 au recunoscut faptul împlinit realizat prin voința românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină și România Marea a devenit o realitate cu un rol major în geopolitica Europei centrale și de est.

Noul guvern condus de generalul Al. Averescu, instaurat la 13 martie 1920, a desființat câteva zile mai târziu Marele Cartier General, iar generalul Prezan a trecut definitiv în retragere.

Cu toate acestea, faptele de arme ale acestui glorios general al Războiului de Întregire i-au adus ulterior noi onoruri, pe deplin meritate: la 7 iunie 1923, generalul Prezan a fost numit la propunerea marelui jurist Andrei Rădulescu, membru de onoare al Academiei Române, onoare ulterior oferită și altor generali. În octombrie același an, parlamentul cu majoritate liberală sub auspiciile guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, a votat pentru generalul Prezan dreptul acestuia de a purta uniforma militară pentru totdeauna și de a se bucura de toate onorurile din vremea războiului.

Cea mai frumoasă recunoaștere a meritelor lui Prezan și ale generalului Averescu le-a fost oferită de regele Carol al II-lea, desigur din dorința suveranului de a se bucura de aceeași onoare: la 14 iunie 1930 Parlamentul a votat instituirea gradului de mareșal al României, iar la manevrele din toamna acelui an, la Sighișoara, cei doi foști comandanți din Războiul de Întregire au primit însemnele acestui grad, la fel ca și suveranul.

Merită menționat faptul că prin calitățile sale diplomatice, Constantin Prezan s-a aflat de mai multe ori în atenția suveranilor Ferdinand și Carol al II-lea pentru formarea unor guverne de uniune națională sub conducerea sa, dar de fiecare dată Prezan a refuzat.

Soarta l-a făcut pe Prezan să trăiască și tragedia României Mari din vara anului 1940 când a ajuns să garanteze loialitatea față de Germania a fostului său subaltern de la secția de operații a Marelui Cartier General, generalul Ion Antonescu.

Mareșalul Constantin Prezan a trecut în eternitate la 27 august 1943, la doar două luni după decesul soției sale, la conacul său de la Schinetea, județul Vaslui. I s-au organizat funeralii naționale la care au participat regele Mihai și mareșalul Antonescu, omagiind în felul acesta pe unul dintre cei mai mari comandați militari din istoria românilor.

Mareșalul Prezan rămâne o personalitate de prim rang a epocii care a realizat idealul național românesc, un model pentru toate generațiile de tineri care pornesc pe drumul carierei militare.

Sursa: https://armataromaniei.ro/blog/articles/view/815

by -
0 4406

Competența este criteriul numărul 1 pentru a ne reveni ca țară. Învățământul românesc are nevoie de oameni competenți începând de la cei care conduc ministerul respectiv până la ultimul învățător din cel mai sărac sat din România. Rezultatele elevilor români la olimpiadele inter­naționale sunt foarte bune, dar, conform curbei lui Gauss, am avea nevoie ca media școlarilor să depă­șească nivelul satisfăcător. Învățătura înseamnă lumină și neputința de a fi manipulat înseamnă libertate și cunoaștere. Cine știe carte are parte. Interviul cu acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne descoperă cum și ce ar trebui să facem pentru a fi reprezentativi în Europa și în lume privind educația școlară.

Datele unui sondaj făcut la tinerii cu vârsta între 16 și 25 de ani din lumea întreagă (10.000 de res­pon­denți) au înregistrat un răspuns îngrijorător la întrebarea: Cum vedeți viitorul vostru? Răspunsul a fost în proporție de 75% același: Înfricoșător. Ce îi înfri­coșează pe tineri atât de tare în zilele noastre? Sunt ei pregătiți să înfrunte provocările societății în care vor trăi?

Da, pentru mine este „înfri­coșător” rezultatul sondajului, nu neapărat viitorul tinerilor. Tinerii sunt influențați de mai mulți factori negativi. În primul rând, mulți dintre ei sunt neglijați de familii, care au încetat să mai fie un cadru de educație preșcolară, de echilibru, de dialog, de basme minunate, de leagăn al credinței. În al doilea rând, școala nu mai face educație temeinică, ci face, în schimb, una superficială, formală, la nivelul minimei re­zistențe. Familia și școala deopotrivă îi îndrumă pe elevi să se realizeze în alte părți, să-și ia lumea în cap. „Educația” prin mijloace digitale – atât de la modă azi – prezintă „catastrofele” trecutului românesc și „nimicnicia” prezentului. Dacă așa este lumea noastră trecută și prezentă, cum să fie cea viitoare altminteri decât „întunecată”?

Dar încă nu este totul pierdut. Eu cred că ne putem reveni și să impunem în societate ceea ce se cuvine, adică echilibrul sau cumpătarea vieții trăite întru bine și adevăr, sub semnul credinței. Este de ajuns să ne uităm în trecut și să vedem cum am ajuns până aici, într-o lume frământată în care multe nea­muri s-au stins, s-au topit în altele, au dispărut. Românii, totuși, există încă și asta nu datorită nouă, epigonilor, ci părinților, moșilor și stră­moșilor noștri.

Se discută despre elita intelectuală care ar trebui să conducă țara noastră. Cum ar putea această elită să intre în viața politică, să obțină poziții decizionale când vedem că sita este atât de deasă? Adică dacă nu execuți ordinele, dacă știi să-ți faci meseria, dacă ești patriot, nu ai cum să te califici.

Societății românești i-a mers bine și foarte bine, în acord cu modelul avansat de dezvoltare a lumii, atunci când meritul a început să fie criteriul fundamental de promovare, inclusiv în politică. Înaintașii au fost capabili să făurească România unită fiindcă au ridicat în fruntea lor lideri în care națiunea avea supremă încredere. Actualmente se pun miniștri ne­cunoscuți, care nu au fost capabili să conducă o echipă de lucrători, un grup de elevi ori de studenți, care nu au făcut un drum, un pod, o casă, care nu au sădit un pom. Or, ca să fii un bun politician, trebuie să ai o „istorie” în spate, să fi dobândit încrederea comu­nității, să te cunoască lumea de bine. Este suficient să schimbăm elita aceasta falsă și să impunem elita cea bună. De spus este ușor, dar practic este foarte greu, fiindcă răul cel mare este făcut. Cei buni nu mai îndrăznesc, ci stau ­deoparte și se crucesc (iată că îmi ies și versuri!). Asta nu înseamnă că nu putem face schimbarea.

Vă rog să vorbiți despre proiectul burselor acordate tinerilor de către Academia Română. Câți tineri vor beneficia de aceste burse, care este cuantumul sumelor, cine se poate califica la aceste burse etc.?

Academia are – dincolo de scopurile sale de consacrare a valorilor intelectuale și de cercetare – și menirea de a promova valorile tinere și de a face bine. Ba, unii donatori și mecenați ai Academiei ne-au chiar impus prin testamentele lăsate să facem acest lucru. Este cazul lui Jacques Elias, din banii căruia Academia a creat Fundația „Elias”, spre propășirea culturii româ­nești, inclusiv prin burse. Dar bursele recente, la care vă refe­riți, sunt de alt gen. Am acordat recent 21 de burse pentru elevi foarte buni la învățătură, dornici de carte înaltă, dar cu posibilități materiale limitate. A fost un concurs, în urma căruia s-au calificat la burse cei mai buni. Cuantumul unei burse este de 1.000 de lei pe lună, acordați pe durata școlarizării, cu revizuiri anuale, spre a stimula perfor­manța. Am fost foarte mulțumit să-i văd pe unii dintre acești adolescenți la așezământul Academiei de la General Berthelot (un sat frumos de lângă Hațeg), în tabăra de vară gândită pentru a-i îndemna la odihnă și la cunoașterea istoriei locurilor.

Să abordăm puțin și problema studiilor universitare. A fost o mișcare bună reducerea anilor de studiu de la 4 la 3 ani în cadrul multor facultăți? Majoritatea studenților nu mai fac studii de master fiindcă ele durează 2 ani, iar masterul nu îți aduce nici un leu în plus la salariu.

Masteratul le dă, însă, anumite drepturi profesionale tinerilor și nu se face degeaba. De exemplu, fără masterat, un absolvent de istorie nu poate preda decât la gimnaziu, pe când cu masterat are dreptul să predea și la liceu. Păcat că ne-am obișnuit cu doctoratul plătit care ne dă și drepturi de avansare în meserie. Dar societatea noastră nu este pregătită pentru așa ceva, adică nu poate asigura onestitatea în dobândirea acestor titluri și nici prețuirea lor deplină.

Dacă mă întrebați de durata studiilor la nivel de licență, eu, fiind de modă veche, nu am fost de acord cu reducerea anilor de studiu la nivel de licență. În trei ani nu se poate face o specializare și nici un modul pedagogic cum se cade. După trei ani de studii universitare, nu ești capabil să predai – dacă ­vorbim de dascăli – nici la nivel de gimnaziu. Iar masteratul, chiar dacă ar veni cât mai mulți să-l facă, nu este eficient, pentru că nu este o specializare superioară în com­parație cu licența. Nici nu are cum să fie, din moment ce un absolvent de agronomie poate să facă masterat în filosofie! Cu acești nou-veniți la masteratul de un anumit fel trebuie să o iei de la capăt și nu-i poți perfecționa pe ceilalți.

Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0

În general, credeți că preocuparea pentru studiu, pentru lectură mai este aceeași ca acum 35-40 de ani? Dacă nu, de ce? S-ar putea schimba această situație?

Preocuparea pentru studiu este mult scăzută față de trecut, din mai multe motive. Unul este ideea greșită că poți avansa bine în viață fără școală serioasă. Or, acest lucru înseamnă moartea civilizației și culturii. Trebuie reinstaurată încrederea în carte, în școală, în educație. Școala serioasă nu înseamnă dobândirea deprinderilor practice pentru viață – acestea se asigură altfel -, ci o cultură generală serioasă. Iar cultura generală se face prin lecturi extinse. Mai există prejudecata că nu avem ­nevoie de literatură beletristică, de poezie, de romane, de nuvele, de dramaturgie, fiindcă toate se găsesc pe Google! Ce absurd! Dacă ele nu se află în capul nostru, este ca și cum nu ar fi. Situația s-ar schimba abandonând preju­de­cățile, limitând accesul la „memoria digitală” și la apelul permanent la cunoștințele altora.

Cu referire la școala generală, s-a zis: nu trebuie văzută ca o corvoadă, ca o competiție, ci ca o distrac­ție, o joacă, ceva plăcut și recreativ. Dacă la școală copiii se joacă, atunci când trebuie să se joace, oare ce vor mai face?, se întreba Andrei Pleșu, într-o con­fe­rință. Este această viziune una care ne duce în direcția cea dorită, cea bună?

Viziunea aceasta este greșită. Firește, „înțelepciunea și iubirea” copilului – cum ar fi spus Lucian Blaga – înseamnă jocul, dar doar până la vârsta școlară. Jocul copilului nu poate să fie infinit, fiindcă, după împlinirea celor șapte sau șase ani, urmează jocul cel cumpătat, jocul din timpul liber. Școala este muncă și nu joc, evident muncă adecvată vârstelor copiilor. Dacă facem din școală distracție, dacă transferăm ­memoria din capul elevilor în ­computere, laptopuri, tablete, dacă îi învățăm pe copii numai „sfaturi practice” (igienă, sex, nutriție, circulație publică, pro­tecția mediului, antreprenoriat, digitalizare, sport etc.), în loc de limba și literatura română și universală, religie, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, muzică, desen, educație fizică, atunci ne asigurăm decăderea, afundarea în neant, barbarizarea.

Problema digitalizării învățământului

Statele scandinave, la care ne uităm cu admirație tâmpă, deși rezultatele copiilor lor la olimpiadele interna­ționale sunt cvasinule, au descoperit că tabletele, device-urile duc la analfabetism. Adică dacă tu, elev, scrii lecția pe laptop, nu mai știi să scrii de mână. Și nici de citit nu prea mai știi bine. Ideea că trebuie să imităm pe alții fiindcă noi suntem proști și înapoiați ar trebui părăsită. Ce părere aveți?

Noi suntem, între popoarele europene, aceia care ne turnăm cea mai multă cenușă în cap. Eu nu am întâlnit în drumurile mele vreun popor care să se nimicnicească singur în felul în care o facem noi. Nici la imitație nu ne întrece nimeni și nici la lipsa de demnitate. Ne ploconim în fața celor care ne înjură, care ne tratează cu insulte, îi ridicăm în slăvi pe cei care ne falsifică istoria, care ne stâlcesc limba, care ne dis­prețuiesc credința. Este frumos că, din secolul al XVIII-lea încoace, am făcut mari eforturi ca să ne adecvăm Occidentului avansat, ca să fim ca ei, deși asta nu se putea decât cu renunțări dureroase pentru noi, cei dăruiți de Dumnezeu cu altă zestre spirituală decât catolicii și protestanții. Noi nu am trăit neapărat pe lumea asta prin spiritul concurențial-individualist și nici prin competiții înver­șunate care să meargă până la eliminarea fizică a celui care nu era ca noi. Nici nu am fost intole­ranți și nici cei mai rasiști, cum insinuează unii interesați să semene vânt. Noi am trăit cu „veșnicia” de la sat, cu pacea și liniștea munților, văilor și câmpiilor, cu biserici și case de lemn, cu turme mutătoare în locuri de vărat și de iernat, cu buciume sunătoare „sara pe deal”. Ne-am făcut viața după ritmurile și rânduielile noastre și am luat Occidentul ca model la momentul potrivit, numai că Occidentul era cam ostenit. Azi, când îi vedem bine „osteneala”, nu ar mai trebui să ne ploconim inclusiv în fața erorilor lui, ci să păstrăm ceea ce este bine de la acea mare civili­zație și să ne prețuim binele nostru. Dacă eram doar proști și înapoiați, nu ajungeam ca popor până în secolul al XXI-lea, ci ne risipeam în neant, ne topeam în alte neamuri. Faptul că am rămas este un semn că putem birui răul. Dacă vom reveni la virtuțile și la valorile verificate prin credință, atunci vom putea semăna în sufletele tinerilor încredere și speranță în viitorul Țării Ro­mânești și al lumii.

Sursa: Ziarul Lumina

by -
0 959

„In 1990 eram cu doar cateva luni mai tanar decat Cristian Pațurcă si m-am intalnit nas in nas cu minerii cand au venit chemati de Iliescu sa ne tunda [ eu veneam din Militari in Baneasa la munca ]. Imi dau seama de ce se speriase FSN-ul de bucuresteni, pentru ca in fiecare zi se strangeau in jur de 50 de mii sa protesteze, pentru ca nu puteai sa nu observi ca in fruntea tarii erau de fapt aceleasi cadre ale PCR-ului, trase pe dreapta  ( azi stim ca au fost devarcati pentru ca erau documentati ca „spioni” rusi! ). Ne-au trebuit inca 10 ani ca sa ne dam seama cine este Iliescu si ce vrea el, dar hidra construita de el dainuie si azi, sub numele de PSD. Alti oameni, aceleasi idealuri.

Din pacate azi Cristian Pațurcă nu mai este printre noi, sa ne cante Imnul golanilor, dar cine mai are azi timp sa se gandeasca la trecut sau viitor, cand prezentul ne ocupa tot timpul? mai tineti minte primul discurs a lui Ion Iliescu? Cand ne explica ce este de fapt socialismul si comunismul ( adevarat ). Asta dupa ce lumea strigase „jos comunismul” ca sa-l alunge pe Ceausescu. Dar ce le pasa lor? Petre Roman se face ca nu stia ce va urma, dar eu sunt sigur ca stia ca a participat la o lovitura de stat si nu la o revolutie. Anul acesta vin alegerile peste noi, ne vom alege de la presedinte si pana la europarlamentari. Cine stie cum se va termina 2024, poate va fi mai bine, sau poate o sa-i avem pe Sosoaca si Simion in guvern. Nimeni nu stie, e mizez insa pe mostenirea lui Cristian Pațurcă, pe mintea romanului de pe urma.

O avea Cristian Pațurcă o strada, un monument in Bucuresti? Ma gandesc ca NU, pentru ca asa suntem noi, uitam repede dupa ce ne-am emotionat la fel de repede. In 1989 ne-a furat Iliescu idealurile, sper sa nu ni le mai ia azi azi cineva, pentru ca nu poti tine istoria pe loc, mai trebuie sa platesti cumva pentru ca nu stii ce ai de facut ( ma refer la vot, evident ).”

Autor: George Micu, Sursa: https://bucuresti.info.ro/cristian-paturca/

by -
0 826

Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este, spre petrecerea lor.

Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei, pentru a le lăuda şi a cere de la dânsele iarbă şi turme de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias ş-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, şi ascultăm muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încât simţim şi azi plăcere citind ce vrednic şi cu virtute român a fost Măria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile cari ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi petrecerea lor unul lângă altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că- întorcându-ne la cărarea noastră bătută- orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice e organic se naşte, creşte se poate îmbolnăvi, se însănătoşează, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi, pe când Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău. Cum numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge şi tot c-un praf te îndoapă? Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan.

Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun? Da’-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se îmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da’-i şcoala rea, da’nu ştiu profesorii carte, da’ ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da’-i boală de vite? … Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune. Am arătat, într-un rând, că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău. Or fi bune ele buruienele acestea pentru ceva, dar se vede ea nu pentru ceea ce ne lipseşte tocmai nouă.

Mihai EminscuIcoane vechi şi icoane nouă, Revista Timpul, 14 decembrie 1877, fragment din Bătrânii şi tinerii

by -
0 1024

A fost deţinut politic între 1952 şi 1964. După studiile liceale efectuate la Brad şi Deva, în 1952, pe când era student la „Filosofie”, este arestat pentru prima oară.

Era acuzat că îi împrumutase cartela sa de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş – nepotul poetului Aron Cotruş, pe care regimul comunist îl socotea „duşman al poporului”.

Smuls peste noapte din Clujul visurilor juvenile, Marcel Petrişor este târât prin mai multe închisori şi centre de detenţie: Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud.

Prozatorul şi eseistul Marcel Petrişor s-a născut la 13 aprilie 1930, în localitatea Ocişor din judeţul Hunedoara. Provine dintr-o familie de învăţători.

LOTUL CONDAMNAȚILOR LA MOARTE

În 1956 are parte doar de câteva luni de libertate chinuită, după care este arestat, din nou, sub acuzaţia de a fi participat la un „complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. Încadrat într-un lot de potenţiali condamnaţi la moarte, Marcel Petrişor a stat sub teroarea sentinţei mereu amânate până în august 1957.

Va fi eliberat abia în 1964, după un nou periplu al groazei – Malmaison, Uranus, Jilava, Aiud (amănunte ale biografiei sale de deţinut politic se află în volumele de memorii, unde autorul „s-a ascuns” iniţial sub numele personajului Mircea Petre).

După ieşirea definitivă din închisoare, Marcel Petrişor va urma „Literele” (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, unde se va şi stabili. În 1970, renunţând la un post universitar la Iaşi – ce i se cuvenea prin repartiţie, conform mediei de absolvire -, rămâne profesor de liceu în Capitală la „Iulia Hasdeu” (unde a ţinut ani de-a rândul şi un minunat cenaclu literar), apoi la „Spiru Haret”, de unde s-a pensionat.

Din 1991, a fost redactor al revistei „Puncte cardinale” din Sibiu. Membru al Uniunii Scriitorilor şi lider Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Preşedinte al Senatului Asociaţiei „Rost” , pe care a susţinut-o încă de la înfiinţare, alături de marele său prieten de o viaţă, regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

OPERA

Publică mai ales în „România literară”, „Luceafărul”, „Familia”, „Cronica”, „Contemporanul”, „Transilvania”, „Revista de filosofie”, dar şi în „Voprosî filosofii” (URSS) şi „Revue d’Esthetique” (Franţa).

A scris proză – „Serile-n sat la Ocişor” (povestiri), 1968; „Măreasa”, 1975; „Crişan”, 1977, toate la Ed. Albatros; un jurnal de călătorie în Extremul Orient – „Călătorie spre Soare-Răsare”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976; patru volume de eseuri pe teme de estetică, literatură şi istoria artei – „Curente estetice contemporane”, Ed. Univers, Bucureşti, 1972; „La Rochefoucauld. Aventura orgoliului”, Ed. Albatros (Col. „Contemporanul nostru”), Bucureşti, 1973; „Grünewald”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed. a II-a: 1985).; „Vitralii” (eseuri), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978.

ALTE VOLUME PUBLICATE:

„Temeri” (roman), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985 (reed. 2016); „Căruţa cu scânduri” (roman), Ed. Eminescu, 1990; „Fortul 13. Convorbiri din detenţie”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991; „Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii”, Ed. Timpul, Iaşi, 1995; „N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne”, Institutul European (Col. „Eseuri de ieri şi de azi”), Iaşi, 1996; „La capăt de drum”, Institutul European, Iaşi, 1997; „Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord”, Ed. Junimea, Iaşi, 2001; „Cei din Aciua” (roman), Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004; „Strigoii Ocişorului. Povestiri”, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005; „Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”, Ed. Vremea, 2009; „Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011 (reed. 2017); „Quelque part a l’Est”, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2011; „Păţanii vrute şi nevrute”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2015; „Cumplite încercări, Doamne! Din Casimca Jilavei în Zarca Aiudului”, Ed. Manuscris, Piteşti, 2017.

Sursa: Agerpres

by -
0 970

Observatorul atent al culturilor tradiţionale ajunge repede la concluzia că toate manifestările exprimate, în plan spiritual sau în plan material, se subordonează unor coduri aproape imuabile, respectate cu sfinţenie de către toţi componenţii unui grup etnic. Libertăţile pe care şi le iau unii lideri de opinie se produc numai în momentele în care codul înregistrează o eventuală fisură, fie prin pierderea unor elemente ale bazei motivaţionale sau explicative proprii, fie prin importuri de realităţi ale căror baze motivaţionale sunt mai active şi, din acest punct de vedere, servesc mai eficient diverselor nevoi în contextul desfăşurării diurne a vieţii şi, în consecinţă, sunt mai credibile. Oricum, aceste libertăţi sunt asimilate greu, după lungi perioade de tatonare şi numai în urma înregistrării unei frecvenţe mari şi circulaţii majore în rândul indivizilor unui grup etnic, ceea ce duce la concluzia că tradiţia reprezintă un complex de încatenări de cutume deosebit de rezistente. Se poate afirma chiar, cu îndreptăţit temei, că nu există cenzură mai aprigă decât aceea care se manifestă la nivelul bogatului evantai de exprimări pe care îl pun în evidenţă culturile tradiţionale, acestea exercitând o enormă şi permanentă presiune asupra propriilor indivizi. În fond, o realitate produsă de oameni pentru propria lor orientare în contextul valorilor propuse de lumea înconjurătoare, având ca justificare şi unic scop perpetuarea identităţii lor etnice.

Simpla recunoaştere a existenţei codurilor comportamentale care funcţionează în cadrul unui grup uman, tradiţional structurat, nu este însă suficientă, atâta timp cât nu sunt puse în evidenţă şi mecanismele care fac posibilă acroşarea elementelor componente în lanţuri simbolice, apte să dezvolte şi să comunice mesaje, înţelese şi acceptate de către comunitatea umană căreia îi sunt adresate. Practic, mesajele joacă acelaşi rol pe care îl are orice limbă vorbită de un număr mai mare sau mai mic de oameni, aceasta fiind una dintre caracteristice definitorii ale unei etnii. Un exemplu concludent în acest sens, dar nu singurul, îl constituie manifestările cu personaje mascate, care se desfăşoară la diferitele date ale calendarului tradiţional. Cercetările mai consistente asupra acestor fenomene, în majoritatea cazurilor, au luat în considerare şi au analizat, cu precădere, realizarea plastică a măştilor şi cât din suprafaţa corpului uman este mascată. Nu s-a ţinut seama, decât în mică măsură, de mecanismele care stau la baza alcătuirii cetei de mascaţi, ce rol îndeplinesc personajele în cadrul grupului, care sunt raporturile dintre ceată şi colectivitatea umană căreia i se adresează, ce crede sau cum sunt apreciate aceste manifestări. Aceleaşi întrebări le ridică şi secvenţele ornamentale amplasate pe unele componente ale arhitecturii tradiţionale, pe piesele de port popular, pe textile, pe mobilier, pe unelte şi obiectele de uz casnic. Simpla afirmaţie conform căreia aceste obiecte sunt frumos ornamentate nu justifică în nici un fel prezenţa lor şi nici felul cum sunt acroşate elementele componente al unei secvenţe ornamentale. Este adevărat că se susţine, în unele studii de specialitate, că, la nivelul culturii tradiţionale, există o „gramatică” ornamentală şi una cromatică. Dar cum funcţionează acestea, care le sunt canoanele şi ce mesaje transmit nu ni se spune. Şi asta pentru că nici generaţiile actuale din cadrul colectivităţilor tradiţionale nu le mai cunosc şi deci nu pot explica de ce se procedează într-un anumit fel şi nu altfel. În acest context, baza explicativă se depărtează de configurarea ei simbolică, credinţele nu mai sunt susţinute ca o necesitate absolută, respectul faţă de tradiţie, luată ca element definitoriu al identităţii de grup, se diluează şi astfel apar, pe de o parte superstiţiile, iar, pe de altă parte, speculaţiile în interpretare la care recurg din ce în ce mai des unii specialişti, fără ca aceştia din urmă să-şi aşeze argumentaţia pe canavaua gândirii tradiţionale, să se conformeze logicii acesteia. Din această pricină, unele explicaţii date de specialişti nu pot fi susţinute nu numai în planul general al manifestărilor de orice fel, materiale sau spirituale, dar nu pot fi susţinute nici în contexte reduse la un singur domeniu de exprimare artistică.

Intenţia de a clarifica, măcar şi în parte, aceste insuficienţe de ordin explicativ şi dorinţa de a oferi tuturor celor interesaţi o bază de date care să le poată înlesni „citirea” secvenţelor decorative sau rituale au condus, în urmă cu aproape două decenii, la iniţierea acestei lucrări deosebit de complexe. De la început, ne-am propus ca toate informaţiile culese din diferitele lucrări de specialitate să fie structurate în jurul unei singure realităţi, fie că aceasta era un obiect, un gest, o profesiune sau ocupaţie, un personaj anume, o etnie etc. , limitându-ne, din raţiuni lesne de înţeles, numai la zonele etno-folclorice ale arealului românesc contemporan. Am eliminat, cu bună ştiinţă, informaţiile referitoare la credinţele provenind din Basarabia şi din grupurile etnice macedo-române, nu pentru că ele nu ar fi fost interesante, ci pentru faptul că ele sunt, de cele mai multe ori, contaminate de obiceiurile şi credinţele colectivităţilor umane străine în vecinătatea sau în mijlocul cărora au trăit etnicii români. Acest fel de a structura materialul cules, folosind metoda termenilor „cheie”, a condus la configurarea unor „aureole” care gravitează în jurul fiecărei realităţi, din care se poate degaja potenţialul de acroşare pe care îl generează în interiorul secvenţelor, arealul zonal în care funcţionează cu aceleaşi virtuţi, precum şi frecvenţa de întrebuinţare a acestora.

Cercetarea astfel concepută a fost acceptată, pentru finanţare, de către fostul Minister al Cercetării şi Tehnologiei, în perioada 1994-1995, contractul fiind încheiat cu Institutul de Memorie Culturală (CIMEC), grupul de lucru fiind format, numai pentru această perioadă, din Iuliana Băncescu, Alexandru Duma, Cătălina-Luminiţa Marin şi Anişoara Burlacu şi Daniela Daneliuc (din partea CIMEC, pentru realizarea unei baze de date), sub îndrumarea şi cu aportul efectiv al autorului, căruia i-au revenit finalmente clasificarea şi indexarea informaţiilor culese, stabilirea sferelor semantice a termenilor în accepţiunea pe care o evidenţiază gândirea tradiţională, eliminarea redundanţelor, menţionările corecte ale surselor bibliografice, stabilirea corespondenţelor ştiinţifice pentru animalele şi plantele regăsibile în dicţionar, stabilirea seriilor simbolice la unele articole. Tuturor celor enumeraţi mai sus le mulţumesc pentru interesul manifestat în timpul colaborării noastre, cât şi după aceea.

În ceea ce priveşte modul de redactare, autorul a respectat în general textele de bază ale autorilor consultaţi, intervenind numai acolo unde modul de exprimare utilizat în diverse perioade ale dezvoltării limbii române impunea un asemenea demers. Este locul aici să precizez câteva aspecte pentru o mai lesnicioasă orientare a cititorului. După fiecare paragraf, este menţionată sursa informaţiei, adică numele autorului sau titlul succint al lucrării colective, eventual numărul volumului şi pagina. Atunci când bibliografia menţionează mai multe materiale ale aceluiaşi autor, acestea sunt numerotate în ordinea alfabetică a primului cuvânt din titlu, acelaşi număr fiind regăsibil şi în menţionările din textele dicţionarului. Informaţiile preluate din periodice şi alte publicaţii sunt evidenţiate sub titlul generic PRESA. Cele preluate din cercetările de teren, dar care nu au văzut lumina tiparului din diferite motive, sunt menţionate sub titlul NOTE, la care este adăugat numele cercetătorului. Când la finele unui paragraf nu se menţionează arealul în care a fost atestată o anumită realitate, înseamnă că nici autorul din care a fost preluată informaţia nu a făcut-o. Cât priveşte abrevierile folosite, subliniem că ele sunt cele uzuale, fără ca prezenţa acestora să fie excesivă. În general, efortul redacţional a fost orientat spre obţinerea unor texte cursive, uşor lizibile, în care cuvântul „cheie” să fie cel care dictează aspectele de conjunctură şi asupra căruia converg semnificaţiile, constituindu-se într-o adevărată aureolă simbolică. Acest fel de a concepe lucrarea îi conferă acesteia caracteristica de „operă deschisă”, în sensul că lectorul avizat poate adăuga şi alte semnificaţii la cele deja atestate, sau poate aduce precizări asupra zonelor de manifestare a unei realităţi date.

Desigur că parcurgerea materialelor cuprinse în dicţionar poate sta la baza elaborării unor studii de specialitate pertinente, în care să se avanseze concluzii utile pentru stabilirea caracteristicilor definitorii ale culturii tradiţionale româneşti şi pentru delimitarea arealului lor de manifestare. Dar, dincolo de toate acestea, putem să facem o enumerare, fără alte comentarii, a ceea ce noi putem numi „Panteonul simbolic al civilizaţiei tradiţionale româneşti”, bazându-ne numai pe prezenţa elementelor componente în cadrul seriilor simbolice, la care trebuie să adăugăm frecvenţa şi aria de circulaţie a unor termeni menţionaţi în dicţionar:

Apă – element de bază al cosmogoniei; 149 menţionări în serii simbolice; agheasmă – 15; apă neîncepută – 6; fântână – 6; rouă – 3; apă sfinţită – 2; apă descântată; apă vie, abur, gheaţă, brumă, promoroacă – câte o singură menţiune pentru fiecare;
Sare – 95;
Monedă – 83; argint – 5; aur – 1;
Pâine – 63; grâu – 40; colac – 38; făină – 19; turtă – 6; aluat – 2; tărâţe – 2; anafură – 1;
Busuioc – 53;
Usturoi – 44;
Trei (număr) – 40;
Ou – 38; cocoş – 9; găină – 8;
Tămâie – 37;
Descântec – 31;
Lumânare – 31; miere – 13ceară – 5; fagure – 2; albină – 1;
Floare – 30;
Vin – 30; rachiu – 10; ţuică – 4; alcool – 4;
Prag – 26; horn – 12; uşă – 6; vatră – 5; grindă – 4; poartă – 3; gard – 2; fereastră – 2; casăstreaşinăprispă – câte o singură menţiune pentru fiecare;
Cânepă – 25;
Cuţit – 25; fier – 21; ac – 13; topor – 11; foarfecă – 5; lacăt – 2; lanţ – 1;
Foc – element de bază al cosmogoniei; 24 menţionări;
Cărbune – 23; cenuşă – 9; lemn – 8; funingine – 1;
Pământ – element de bază al cosmogoniei; 21; piatră– 11; marmură, cremene – câte o singură menţiune pentru fiecare;
Pelin – 20;
Salcie – 20;
Pânză – 20;
Cămaşă – 19; maramă (năframă, basma) – 11; brâu – 8; bete – 7; opinci (pantofi, papuci, încălţăminte) – 5; batistă – 4; haine (pantaloni, veşminte) – 4; căciulă – 1;
Leuştean – 17;
Oglindă – 17;
Roşu – 16;
Porumb – 16; mămăligă – 6; mălai – 3;
Măr – 16;
Nouă (număr) -16;
Untură – 15; porc – 1;
Păr – 14; lână – 4; seu – 4; os – 4; animal – 2; oaie – 2;
Fir (textil) – 13;
Cruce – 12; rugăciune – 6;
Brad – 12;
Zahăr – 12;
Duminică – 11;
Lapte – 12; unt – 11; brânză (caş) – 3;
Piper – 11;
Iarbă– 10;
Pieptene – 10.

Acestei liste i se pot adăuga realităţi ale lumii înconjurătoare care nu intră decât foarte rar sau deloc, alături de alte obiecte, în serii simbolice, deoarece, după cum lesne se poate deduce, parametrii lor existenţiali nu le permit acroşaje de tipul celor enumerate mai sus. Este vorba în special de animale, indivizi sau grupuri umane, precum şi determinările temporale. Aceasta nu înseamnă că ele nu aglutinează semnificaţii şi contexte caracteristice pentru gândirea tradiţională românească.

În ordine descrescătoare, acestea sunt: factorul uman: femeia în toate ipostazele sale existenţiale (copil, fată, mireasă, gravidă, lehuză, mamă, bătrână); ceata de flăcăi, colindă, dansanimale sălbatice şi domestice: cal (şi, în legătură directă cu această vieţuitoare, căluşarii), lup, şarpe, câine, cerb, broască, barză, bour, boudeterminări temporale: săptămână, duminică, joi, sâmbătă, luni (celelalte zile ale săptămânii nu întrunesc semnificaţii deosebite decât în contexte speciale, de pildă atunci când gravitează sub determinarea Paştelui, sau când evidenţiază personaje fantastice: Joimăriţa, Marţolea), ianuarie, martie, aprilie, decembrie (evident, lunile din an care marchează începutul şi sfârşitul anului calendaristic şi începutul anului agricol şi pastoral); alte realităţi: albie, comoară.

Desigur că dicţionarul cuprinde şi alte componente ale universului material sau spiritual aşa cum sunt ele oglindite de gândirea tradiţională românească, intenţia noastră fiind aceea de a le descifra şi a le pune în evidenţă valenţele, adevărata bogăţie a ţăranului nostru de oriunde şi din totdeauna. Lui îi închinăm şi această lucrare ca un modest omagiu pentru strădania sa de a ne naşte, a ne creşte şi a ne purta identitatea peste noianul de timp care ne-a răbdat cu seninătate şi uneori chiar cu bucurie. (autor: Romulus Bogdan Antonescu, Cuvânt Înainte în Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti)

Vezi Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti în format digital AICI…

by -
0 1564
Copii deportați în Siberia (ACIMS)

La 6-7 iulie 1949 a avut loc al doilea val de deportări din Basarabia.

Ştiţi probabil că operaţiunea s-a numit „Iug” (Sud) şi s-a desfăşurat pe baza unei hotărâri a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 6 aprilie 1949, care prevedea deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a „chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele Miliţiei germane şi româneşti, membrilor partidelor politice, gardiştilor rurali, membrilor sectelor religioase, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus.”

În Kazahstan, în Asia Centrală şi în Siberia au fost deportate 11.280 de familii, însumând 40.850 de suflete. Spre deosebire de alte deportări, aceasta s-a efectuat pe baza unei hotărâri însoţite de un act adiţional care prevedea că deportarea se face „pentru totdeauna”. A fost o mare tragedie, care a zdrobit sufleteşte zeci de mii de oameni. Operaţiunea de ridicare a acestor persoane de la casele lor a început la 6 iulie 1949, la ora 2 noaptea şi s-a încheiat a doua zi la ora 20.

Conform datelor oficiale, au fost ridicate 35.796 de persoane, organizate în 30 de eşaloane transportate cu 1.573 de vagoane de vite în Siberia – în ţinutul Altai, în regiunile Kurgan, Tiumen, Tomsk şi în R.S.S.Kazahă. Trebuie însă cunoscut faptul că la ieşirea din Basarabia vagoanele acestea erau oprite, iar pe o linie paralelă erau trase alte vagoane. Familiile erau despărţite, bărbaţii fiind duşi în vagoanele trase pe linia paralelă, iar femeile, copiii şi bătrânii erau urcaţi în alte vagoane, având o altă destinaţie decât cea a vagoanelor în care se aflau bărbaţii. Foarte puţini şi-au regăsit familiile, foarte puţine familii s-au reunit după ani de detenţie, de deportare. Majoritatea şi-au luat rămas-bun pentru totdeauna. Bărbaţii erau duşi în Siberia la munci grele: în mine, în cariere de piatră, la defrişări de păduri, la construcţii de drumuri şi poduri etc. Acolo munceau şi prizonieri de război. Femeile, copiii şi bătrânii au ajuns, în cea mai mare parte, în Kazahstan şi în sudul Siberiei (Kurgan, Tomsk), în zonele cât de cât fertile, la munca câmpului.

În Kazahstan am mers în toate regiunile în care am aflat că există aceste familii de deportaţi: Aktiubinsk, Kazahstanul de sud, Jambul. O să vă arăt o hartă a lagărelor din Kazahstan, a locurilor în care au fost aduşi primii strămutaţi, apoi cei deportaţi; în unele dintre acestea au ajuns şi prizonieri de război. Practic, aici s-au suprapus tot felul de populaţii, aduse din diverse motive. Este foarte greu să faci lumină în acest sistem al Gulagului sovietic. Există astfel de încercări din partea multor istorici ruşi care, de fiecare dată, vin cu noi şi noi mărturii. Unii cercetători au încercat să pătrundă în arhivele ruseşti. Să ştiţi că nici în ziua de astăzi nu ţi se pun întotdeauna la dispoziţie documentele pe care le soliciţi.

Din Vasile Soare, Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi. Valurile de deportări staliniste din Basarabia şi Bucovina în Şcoala Memoriei 2010, editor Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2011

Sursa: https://www.memorialsighet.ro/6-7-iulie-1949-deportarile-din-basarabia/

by -
0 1064

În toată legislația Republicii Moldova, sintagma „limba română” va lua locul „limbii moldovenești”. Un proiect care prevede acest lucru a fost votat în prima lectură, în ședința plenare de astăzi a Parlamentului, comunică MOLDPRES.

De asemenea, vor fi înlocuite sintagmele „limba oficială”, „limba de stat” și „limba maternă”. Parlamentarii mai propun să fie considerată desuetudinea textului „funcționând pe baza grafiei latine” din articolul 13 din Constituție.

De asemenea, în termen de 30 de zile de la intrarea legii în vigoare, autoritățile publice cu competență de adoptare, aprobare sau emitere a actelor normative inferioare legii vor opera modificările ce se impun. Proiectul mai prevedere ca Sărbătoarea Națională „Limba noastră”, așa cum este denumită în prezent în Hotărârea Parlamentului cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare și cele de odihnă și în Codul muncii, să se numească „Limba română”.

Potrivit autorilor, condițiile ce au impus elaborarea prezentului proiect de lege rezultă din necesitatea și obligativitatea implementării unor considerente cu valoare constituțională, conținute în actele Înaltei Curți de Jurisdicție Constituțională și care statuează un postulat incontestabil, și anume că limba de stat a Republicii Moldova este româna.

Sursa: moldpres.md

by -
0 1009

De ziua Națională a României, în satul Horodiște, raionul Călărași a fost inaugurat bustul lui Vasile Țanțu, membru al Sfatului Țării.

Inițiativa edificării acestui bust îi aparține lui Oleg Chicu, tânăr unionist cu rădăcini din satul Horodiște. Proiectul-schiță a fost efectuat de către arhitectul Mihai Andrieș, iar lucrarea în bronz îi aparține sculptorului Veaceslav Jiglițchi.

Pentru acoperirea cheltuielilor a fost inițiată o campanie de colectare de fonduri la care au participat mai mulți donatori. Totuși, costurile cele mai mari au fost suportate de către inițiatorul acestui proiect, astfel încât, la 140 de ani de la naștere, memoria lui Vasile Țanțu să fie restabilită pentru vecie în localitatea de baștină.

Evenimentul s-a petrecut în curtea Muzeului de Istorie și Etnografie „Vasile Țanțu”, edificiu care a găzduit, începând cu 1896, școala din sat, unde istoricii presupun că a învățat și Vasile Țanțu o perioadă.

Manifestarea a început prin intonarea imnului României, „Deșteaptă-te, române”, secondat de dezvelirea bustului. Apoi a urmat oficierea slujbei de sfințire a monumentului de către preotul din Horodiște, Mihail Țurcan și de către preotul Bisericii Românești din Orhei, Sergiu Aga.

La inaugurare au participat mai multe personalități de vază de pe ambele maluri ale Prutului, printre care: Consulul din cadrul biroului consular al României la Ungheni – Sorin Bădulescu, o delegație de deputați din parlamentul României în frunte cu Bogdan-Ionel Rodeanu, deputatul din parlamentul R. Moldova – Lilian Carp, Colonelul parașutist și membrul Asociației Naționale a Parașutiștilor din România „Condor” – Pavel Sandu, istoricul Ion Negrei, șef-adjunct al oficiului teritorial Ungheni al Cancelarie de Stat – Tatiana Spînu Rotari, vicepreședintele Raionului Călărași – Sergiu Artene, ex-Ministra Tineretului și Sportului – Loretta Handrabura, Liga Studențilot Iași, Liga Studenților din Basarabia, AO „Faptă nu Vorbă”.

Partea organizatorică a fost asigurată de către primăria localității în frunte cu primarul Petru Ceban și custodele muzeului, Gheorghe Melega. Programul artistic, cântece și poezii, a fost prezentat de elevii gimnaziului „Constantin Ețco”, din satul Horodiște, raionul Călărași.

Invitații, în luările de cuvânt, și-au exprimat admirația și recunoștința față de inițierea și finalizarea acestui proiect de suflet, care aduce o contribuție enormă la promovarea culturii, istoriei și valorilor românești pe teritoriul Basarabiei.

Desigur, nu au lipsit nici felicitările cuvenite cu ocazia Zilei Naționale a României, ziua Marii Uniri, zi importantă pentru neamul românesc, zi care trebuie să ne trezească „din somnul cel de moarte” pentru a înfăptui dezideratul de secole al acestui popor – unirea tuturor românilor într-o singură Țară.

Evenimentul a fost încheiat cu o frumoasă Horă a Unirii în jurul bustului lui Vasile Țanțu.

Sursa: romani.md

by -
0 1260
Despre asta vorbim când ne referim la Rusia putinistă, sinistra continuatoare a Uniunii Sovietice staliniste: despre crime împotriva ucrainenilor, dar și împotriva propriilor cetățeni, despre crime contra civililor și propriilor soldați. Despre minciună, crimă, fărădelege.
Asta e claritatea morală: să numești răul – rău, crima – crimă, fărădelegea – fărădelege. Nu-ți trebuie nicio competență specială, nicio expertiză, ca să recunoști răul pur, crima.
Nu vrea nimeni să îi „canceleze”, să-i terorizeze sau să-i persecute pe cei care nu au claritatea morală necesară pentru a se cutremura de crimă, și care de când a izbucnit războiul în Ucraina se războiesc doar cu „putredul Occident”; dar putem să le batem obrazul și să nu mai dăm doi bani pe pozițiile lor publice în fața cumplitei derive morale în care se scaldă. (autor: Adrian Papahagi, sursa: FB Adrian Papahagi)

by -
0 1401

Este foarte util să înțelegem că, spre deosebire de firescul și necesarul patriotism, naționalismul guraliv e o formă gravă de egoism. Ca și individualismul feroce sau colectivismul atroce.

Miezul patriotismului este autentica, deci discreta dragoste de patrie și de tot ce o compune (pământ natal, oameni, strămoși, limbă, istorie, tradiție, cultură, credință, sfinți, eroi și tot ce e frumos la noi).

Miezul dur al naționalismului este naţia, etnia sacralizată, idolatrizată, ipocrit răsfățată, electoral adulată, tratată ca diformă entitate „folclorică”, ca indefinită ființă socială care trebuie hrănită cu povești nemuritoare rupte dintr-o vulgată a istoriei distorsionate, menită să-i exacerbeze un sentiment măgulitor de falsă excelență, o imagine de sine nerealistă, o stare vindicativă de victimă a unui mereu nefavorabil context minat de invidia și ura străinilor, ceea ce explică în plan societal  antiumana xenofobie, iar în plan religios o patologie: filetismul.

E greu să asiști tăcut la maimuțărirea patriotismului demn prin naționalism obscen și a ortodoxiei curate prin ortodoxism cu accese de bruxism, deformant spiritual, incult și, mai recent, agresiv antieuropean. Europa adevărată, nu cea mediatic livrată ca produs finit al toxicelor ideologii actuale, fiind fiica legitimă a creștinismului precedat de monoteismul ebraic al revelației supranaturale, de marile intuiții morale și intelectuale ale gândirii elenistice și de geniul sapiențial, juridic și arhitectonic roman.

Naționalismul nu este, deci, sinonim cu patriotismul. Dimpotrivă. Patriotismul nu poate fi niciodată antinațional, în timp ce naționalismul este naturalmente nepatriotic. Naționalismul, care a fost un curent politic și un sentiment justificat în perioada istorică fierbinte a formării națiunilor, a statelor-națiune, a avut atunci un sens constructiv și o rațiune literalmente și pozitiv fondatoare. Patriotismul este însă mereu actual și fertil social.

Două totalitarisme criminale, diabolice, antiumane (socialismul comunist și național-socialismul fascist) au preluat lacom naționalismul și l-au transformat într-o armă letală pentru sute de milioane de oameni. Compromițându-l radical și ireversibil. Reinventarea sa, mai ales în forme ridicole și utopic autarhice, este o eroare și o probă de gravă inadecvare la realitate. România are deja demult o națiune închegată care are nevoie urgentă, ca de o terapie intensivă, de educație reală și de pace socială fondată pe dreptate și plus de spiritualitate. Nu de populism antieuropean, nu de materii școlare ideologizate, nu de junghiul și de tusea aflării în treabă ca profesie națională. Este vorba așadar despre o uriașă, decisivă diferență între naționalismul deșănțat, obtuz, agramat, care își face selfie-uri compulsiv și patriotismul cultivat, înțelept, capabil să discearnă cu claritate între nuanțele binelui și ale răului, între realitate și utopie, între politică onestă și utopie funestă.

Naționalismul care crește parazitar ca o iederă pe trunchiul Bisericii provoacă o deformare spirituală numită filetism. Erezie condamnată lucid de Biserica însăși (în 1872), întrucât se opune caracterului universal al creștinismului și subminează persoana în favoarea colectivității. Absolutizând națiunea. Filetismul se manifestă supraliturgic, extradogmatic, patetic, nostalgic, lăcrămos, indulgent foarte cu scăderile noastre răsăritene, intransigent la culme cu cele apusene, minimalist moral cu sine, maximalist cu alții, cu oricine. Așternând peste toate panaceul tricolor, doine de jale și dor sau cântece „patriotice” înflăcărate, lansate cândva pe stadioane nu de vreun atlet al lui Hristos, ci doar de un bard pletos al comunismului „disident”. Reinterpretate azi, cu mândria de a fi români (dificilă, virtuoasă alegere), chiar în unele biserici.

Consecințe? Plângerea de propria milă, admirația sterilă, resuscitarea imaginară a virtuților strămoșești, nu a celor personale. Necreștinești bacanale. Nimic nu e mai străin creștinismului real și Bisericii decât manipularea  credinței și a simbolurilor sale în cheie naționalistă, politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea perfidă a sirenelor ei. Confundarea (ultra)naționalismului găunos și grav compromis cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, duce la confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob şi filetist de contextul spiritual al Europei. Compromițându-le.

Biserica propovăduiește îmbunătățirea și îndumnezeirea omului prin „urmarea lui Hristos” și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică, denunțată lucid de toate spiritele mari și oneste care au reflectat la acest grav fenomen din modernitatea noastră târzie, traumatizată de cele două cumplite totalitarisme mascate în soluții binefăcătoare pentru popor, în realitate adversare ale credinței și ale realei libertăți, adică ale poporului însuși.

Este mereu regretabil și moralmente perdant că poziția echilibrată, ferm orientată spre valorile reale ale creștinismului curat, necontaminat politic, ca și pledoaria pentru discernământ și igienizare socială prin educație și cultură, livrate de o şcoală prudent și inspirat reformată, nu iresponsabil ideologizată, ajunge să creeze, paradoxal, în loc de coeziune, aversiune, în loc de solidarizare, scindare, chiar și în rândurile unora care se consideră buni creștini și mari apărători ai Bisericii. Alunecând smintitor, în plin secol XXI, în naționalism steril și filetism pueril. (autor: Vasile Bănescu)

by -
0 1395

„Diva” Angela Gheorghiu recidivează. După aberațiile folosite anul trecut ca să-și vândă cartea nou lansată, aceasta revine în centrul atenției cu noi atacuri ad hominem. Mai jos publicăm scrisoarea de anul trecut a muzicologul Cătălin Sava adresată sopranei Angela Gheorghiu după ce aceasta a afirmat că George Enescu și Ciprian Porumbescu sunt false legende. Sursa scrisorii: Suplimentul de Cultură

*

Dragă Angela, trebuie să-ți spun că te admir foarte mult. Eram în anul I de Conservator la Iași când m-a fascinat vocea ta unică și prezența magnetică din extraordinarul debut în La Traviata de la Covent Garden, despre care a vorbit toată planeta. Sau, mă rog, toți iubitorii artei lirice de pe planetă. Nu sunt chiar ceea ce se cheamă un veritabil fan de operă, dar te-am urmărit în carie­ra meteorică ce ți-a așternut lu­mea la picioare.

Ți-am invidiat și steaua norocoa­să: cine a mai avut șansa ca abia ieșit de pe băncile conservatorului, care purta numele bietului Ciprian Porumbescu, să pri­meas­că un contract la un teatru liric celebru după doar o audiție? Cine a mai avut șansa ca o voce atât de frumoasă și recognoscibilă de oricine să funcționeze aproape fără breșă și prea multe gripe și guturaiuri vreme de 30 de ani, într-o meserie în care nici un solist nu e „în voce“ la spectacol?

Am adorat atât de mult vocea clară, cu inflexiuni de mătase și tornadă, încât ți-am cumpărat și CD-urile. Am acasă cam jumătate din discografia ta, recitalurile so­lo, dar și producțiile emoțio­nante filmate pe DVD la Met, Scala, Lyon, Viena sau aiurea. Mi-au plăcut chiar și înregistrările recente, single-ul din primăvară de la Warner cu Ionel, Ionelule și Sanie cu zurgălăi, mai ales pentru orches­trațiile sofisticate făcute de prietenii americani ai lui Damian Drăghici – între noi fie vorba, pe Damian îl cunosc bine, e un super muzician și un lăutar de toată cinstea care a cântat în săli mari în SUA, la Night of the Proms sau în Palace Square, dar nu s-ar rușina să-i spui că a cântat și printre me­se. Și, ultima realizare, mi-au plăcut și cele trei vocals de pe Juno to Jupiter, ultimul album Vangelis apărut în septembrie a.c., cu tot reverbul și supramodularea pe care marele experimentalist al electronicului classic-prog&ambient le bombează peste vocea ta, într-o sinestezie programat stratosferică.

Acum te rog să-mi ierți inde­licatețea de a nu folosi în adresare pronumele de politețe la persoana a II-a plural, chiar dacă nu ne cunoaștem personaliter; statutul de divă și celebritatea interna­țională te transformă într-un soi de bun planetar, chiar dacă stâr­nește și o adulație bolnavă în rândurile celor care te divinizează. Ești obișnuită ca oamenii obișnuiți să te strige pe nume pe stradă, ca fanii să izbucnească în plâns, să leșine sau să-și smulgă părul din cap la auzul vocii tale în Verdi. Ba chiar ca mari vedete de Hollywood să cadă în genunchi când te întâlnesc pentru prima oară.

Am zâmbit de fiecare dată citind despre scandalurile pe care se spune că le provocai în inflamabila lume a marilor scene, cu vanități artistice incomensurabile și culise atât de omenești: e o chestiune de temperament, iar fru­musețea naște multe invidii, bine­înțeles că erai inocentă.

Am râs când te-au poreclit Draculina, în fond veneai din România și e un nickname care ți se potrivea mai bine decât acela din duoul „Bonnie & Clyde“, cum au botezat ziariștii britanici cuplul pe care l-ai format în anii ’90 cu celebrul Roberto Alagna, care nici nu a rezistat foarte mult. Tu ești un star irepetabil!

Și ca divă unică și planetară te-ai obișnuit ca tot ce atingi să se transforme: parteneri de scenă, dirijori netalentați, ba chiar ca teatrele de tradiție să-și schimbe programe, distribuții, regii și dirijori, conform capriciilor tale, ca sub bagheta unei zâne dintr-o lu­me de poveste, cu prințese imaculate, oglinzi și vrăjitoare malefice. La urma urmei, ești o assoluta, e normal să te crezi colega Mariei Callas, atunci când gloata de adulatori își pierde mințile la Oh! Quante volte

I s-a întâmplat și lui Celibidache, cel de la care ai aflat că istoria culturală este alcătuită din false legende în România: la revenirea în țară după 1989, un grup de intelectuali exaltați i-a propus să candideze la președinția României. Însă bătrânul i-a refuzat zâm­bind amuzat și le-a povestit o parabolă zen despre un râu de munte. Era și el un fel de divă, cu ciudățenii și sensibilități de mimoză, dar el era și un muzician de geniu, și un om înțelept. Fiecare a înțeles de la el cât a putut.

Să știi că mi-am cumpărat și cartea ta de memorii pe care tocmai am început-o, sunt pe prundurile Adjudului acum. N-am pu­­tut veni la lansarea de la Odeon. În seara aceea înregistram la Sala Palatului un interviu cu un mare violonist francez invitat în festival, care mi-a povestit că știe despre George Enescu de la profesoara lui, o americancă care îl admira nespus pe român. O răsfoisem în 2018 în versiunea engleză, costa 35$, cam mult, și am presupus că va fi allegramente tradusă în română. Dar n-a fost să fie. Conaționalii tăi nu știu să aprecieze valoarea, cred că de aceea nici n-ai fost invitată să cânți pe o scenă lirică în țară, nere­cu­noș­tință crasă dublată și de invidia cu onorariul tău, unul, se zice, exorbitant, pe măsura talentului și a cantității de angelism din aură: 150.000 de euro ca să cânți în Festivalul Enescu n-are cum să fie scump la standardele tale. Iar tot țățismul declanșat cu refuzul cheii și titlul de cetățean de onoare al Bucureștiului de la fos­ta primăriță pesedistă nu cred să aibă legătură cu încasarea atunci a 144.906 lei, inclusiv TVA.

În fine, oamenii sunt răi, Angela dragă! Să știi că ultimul tău interviu despre carte a stârnit un mic uragan – nu știu cum ai ghinion numai cu intervievatori analfabeți muzical. Eu nu cred că ce ai spus acolo e o strategie pentru a-ți vinde cartea, cred că mergea bine și fără să arunci cu noroi în Enescu, oamenii te divinizează oricum. Mai degrabă e efectul adulației, ești prima divă din istoria operei care a avut online un milion de vizualizări.

Dar consecința e că uneori efectele deificării scot la iveală grave carențe de caracter, multă incultură și chiar probleme cu gramatica limbii române. Nu degeaba zic învățăturile Bisericii, care n-a vrut să bage o orchestră în biserică nici la insistențele tale de divă, să nu-ți faci chip cioplit, efectele adverse sunt supărătoare.

Nu simt nevoia să-l apăr pe Enescu, chiar n-are nevoie, cu toate enormitățile spuse despre el – chiar zilele astea o prietenă pianistă a găsit o cronică apărută în „New York Times“, în 1938, despre triumful lui de la Carnegie Hall, unde, arhivele te contrazic, a fost invitat.

Să știi că poți găsi multe ches­tii pe Google, doar la un clic dis­tanță, chiar și despre Enescu, un geniu veritabil și un om de o bunătate infinită. El nu a fost divă, nici falsă legendă. A fost compozitor, violonist, pianist și un profesor mult iubit. E mort și nu se mai poate apăra, dar faptele vorbesc pentru el: a înființat orchestre din banii lui, deși nu se prea pricepea la onorarii, a cântat gratis pentru soldații răniți în Primul Război Mondial și a fost printre puținii care l-au înfruntat pe Antonescu atunci când a vrut să-i deporteze pe muzicienii evrei și romi. Și-a slujit țara cu armele lui, cum spunea, dar înainte de toate a fost compozitor, un creator de geniu, unul dincolo de vremea sa. Muzica lui va rămâne pentru totdeauna. Tu îți vei pierde vocea, e posibil să te îngrași și să trăiești din ceea ce spui că detești acum, cursuri de canto. Iar peste 50-100 de ani, atunci când lumea îți va asculta înregistrările, nemai­știind nimic de arta înnoroirii celorlalți practicată de ființa din spatele vocii răpitoare, vei fi doar un nume de soprană în istoria artei vocale, unul mare. Dar Enescu va fi tot Enescu.

Pe post de post-scriptum, îmi amintesc un calambur al lui George Enescu, un om de un spirit extraordinar, povestit de chiar Menuhin la microfonul Radio Europa Liberă unui prieten jurnalist, Victor Eskenasy, care astăzi nu mai e printre noi: „Enescu avea un sens nemaipomenit al umorului. Și atunci când făcea o glumă era puțin – știi, un joc de cuvinte, un calambur, le făcea minunat – și era, spuneam, puțin rușinat, își acoperea fața cu mâna. Îmi amintesc că prima oară după război, când am venit la București, am mers împreună, veneam cu mașina amândoi și mi-a spus apropiindu-ne de oraș: «La-boue-qui-reste» («noroiul-care-rămâne»)“.

Cu admirație, Cătălin Sava

by -
0 1627

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editareaDicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.

Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea:

„Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:

– Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)

Sursa: Familia Ortodoxă