duminică 9 februarie 2025
Blog Page 186

by -
0 896

avramianAvram Iancu (1824 -1872), democrat revolutionar român, unul dintre conducatorii revolutiei de la 1848-1849 din Transilvania. S-a nascut la Vidra, in Muntii Apuseni, din parinti tarani. A studiat dreptul la Cluj.
In preajma izbucnirii revolutiei facea parte dintre fruntasii intelectualitatii românesti transilvanene, luptatoare pentru eliberarea sociala si nationala a românilor. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848 si conducatorul cetelor inarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni, in randurile carora si-a castigat o mare popularitate.
Taraganarea aplicarii si in Transilvania a legii privitoare la desfiintarea iobagiei, refuzul guvernului revolutionar ungar de a acorda libertati nationale românilor si votarea de catre Dieta din Cluj a unirii Transilvaniei cu Ungaria au dus la dezbinarea fortelor revolutionare române si ungare si la ridicarea taranimi la lupta pentru rezolvarea problemei sociale si a celei nationale. Iancu a devenit conducatorul ostii taranesti revolutionare. In fruntea acestei osti, Iancu a organizat temeinic apararea in Muntii Apuseni si a respins numeroasele atacuri ale ostilor, superioare ca numar si ca armament, ale nemesimii maghiare, castigandu-si renumele de „craiul muntilor”. Dezbinarea fortelor revolutionare ale românilor si ungurilor a fost folosita de Habsburgi. Iancu a fost inselat de promisiunile mincinoase ale imparatului privitoare la desfiintarea iobagiei si acordarea libertatii nationale.

by -
1 1316

92px-horea-closca-crisan Rascoala lui Horia s-a pornit in urma unei conspiratiuni si capii conspiratiei erau cei trei capitani: Horia, Closca si Crisan(foto). Asupra faptului cum s-au legat ei intre ei acesti trei capitani si ce fel de intelegere s-a stabilit intre dansii, istoria tace, precum tac si interogatoriile ce li s-au luat cu ocazia judecarii lor. Ceea ce se stie precis este ca toti taranii, cari s-au inscris sub steagul lor, au depus juramant de credinta si ca revolutia urmarea doua scopuri: unul politic si altul social. Politic,capitanii taranilor voiau sa intinda revolutia peste toata Transilvania, sa suprime pe toti nobilii si ungurii,si sa scoata poporul de sub persecutia catolicilor,primind religia romaneasca ortodoxa. Cu aceasta ei voiau sa puna capat domniei unguresti din Ardeal si tara sa ajunga sub puterea preponderenta a elementului romanesc, sub sceptrul Casei de Habsburg.
In ce priveste caracterul social al revolutiei, el rezulta din urmatoarele cereri ale taranilor: 1. Poporul roman sa fie liber de iobagie. 2. Nobilime sa nu mai fie, iar nobilii sa plateasca dari intocmai ca si poporul taran. 3. Romanii sa capete arme si sa fie militari, deci inarmare nationala. 4. Pamantul nobililor sa se imparta la tarani.
Ideile revolutiunei erau deci traditionale, pe baza dreptului istoric, adica a vechimei Romanilor in Transilvania.

by -
0 967

118px-horiasiclosca_17801 Populatia romaneasca din muntii Abrudului, compusa din minieri si castrensi, s-a bucurat inca din vechime de anumite drepturi si libertati. Pe la anul 1547 aflam aici pe un Iacob, ca voievod al Romanilor din muntii Abrudului.
In vremurile vechi castrensii din Abrud si jur erau obligati ca, pe langa serviciile militare, sa dea regilor Ungariei un anumit numar de piei de vulpe, de jder, de veverite, apoi dijme din oi si miei, venituri, cari, dupa desfacerea Transilvaniei de Ungaria (1326), trecura toate in posesia principilor transilvani. Mai tarziu pentru impozitele in natura se introdusese o taxa de rascumparare in bani.

Dar dela 1715 incoace Romanii din muntii Abrudului incepura, incetul cu incetul, sa fie considerati ca iobagi ai statului, taxa in bani fu privita ca o taxa pentru rascumpararea sarcinelor iobagesti si intreg teritoriul muntilor cu casele, gradinile si araturile muntenilor fu declarat ca domeniu al statului – si cum se afla inca din vechime instituita la Zlatan o administratie publica pentru incasarea diferitelor venituri, intreg teritoriul muntilor se numi domeniul Zlatnei.

by -
1 3836

horia,closca si crisanRăscoala din 1784, numită şi „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, a fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi etc. Răscoala a pus în discuţie statutul de toleraţi ai românilor, ceea ce i-a conferit şi un caracter naţional. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, şi s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când au fost capturaţi Horea şi Cloşca de către autorităţi.

by -
1 7725

ebensee-subcamp-5-7-45-usarchives-pdÎn perioada comunistă, în România, ca şi în celelalte state est-europene, istoria Holocaustului a fost ignorată sau distorsionată, în ciuda retoricii antifasciste din propaganda oficială. Explicaţiile pentru aceasta sunt multiple. Ne oprim asupra câtorva.
În primul rând, ideologia comunistă se afla în incapacitate structurală de a trata natura regimurilor fasciste şi evoluţia lor. Definiţia general impusă a „fascismului” a rămas până aproape de sfârşitul regimului comunist cea formulată de Gheorghi Dimitrov în 1935, în raportul său la Komintern, conform căreia regimurile „fasciste” nu erau altceva decât „dictatura făţiş teroristă a elementelor celor mai reacţionare, şovine şi imperialiste ale capitalului financiar”5. Aşa cum observa istoricul István Deák, „o ideologie care consideră problemele etnice şi religioase ca nefiind altceva decât deghizări ale conflictului de clasă nu poate trata adecvat un proces istoric care avea ca scop exterminarea tuturor membrilor unui anumit grup, fie ei progresişti sau reacţionari, fie ei exploatatori sau exploataţi”6.

by -
2 1230

seicaru011In Magazin istoric, (nr. 3 martie 2001), am semnalat interventia lui Pamfil Seicaru (foto) pe lânga generalul Corneliu Dragalina pentru salvarea supravietuitorilor evrei din Cernauti în vara anului 1944. Aceasta interventie s-a facut la cererea lui A.L. Zissu, liderul organizatiilor sioniste din România.

In interogatoriul luat de organele de securitate, la 16 februarie 1952, unui alt fruntas al miscarii sioniste din România, avocatul Jean Cohen (Arhiva S.R.I., Dosar 16 385, vol. 40), acesta marturiseste ca a existat si o a doua interventie a lui A.L. Zissu pe lânga Pamfil Seicaru, având ca subiect ordinul dat de maresalul Ion Antonescu prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru evreii din Ungaria care treceau clandestin frontiera României spre a se salva de deportarea la Auschwitz, practicata de guvernul ungar si de asemenea dispozitiile antievreiesti initiate în nordul Moldovei de unii comandanti militari locali.

Jean Cohen precizeaza ca A.L. Zissu i-a solicitat lui Pamfil Seicaru sa-i înlesneasca o audienta la Mihai Antonescu. O interventie asemanatoare a facut pe lânga Pamfil Seicaru si ziaristul Ion Vinea, directorul Evenimentului zilei, care se tiparea în acele zile în tipografia ziarului Curentul.

In textul scrisorii catre Mihai Antonescu, Pamfil Seicaru anunta scopul audientei solicitate si apela la vicepresedintele Consiliului de Ministri „sa îndrepte ce strica altii”. Scrisoarea se încheia cu urmatoarele cuvinte: „Daca masurile nu ar fi suprimate, ele ar umple paharul cu otrava pe care poporul român ar trebui sa-l bea la Conferinta Pacii”.

O fotocopie a acestei scrisori s-a gasit în posesia unui alt fruntas sionist, Leon Itzkar, pâna în anul 1950, când a fost confiscata de organele de securitate odata cu arestarea acestuia.

Interventiile lui Pamfil Seicaru la Mihai Antonescu în favoarea evreilor au avut efect. Decretul emis de conducatorul statului nu a putut fi anulat, dar Mihai Antonescu l-a facut inoperant. De asemenea, prin relatiile personale dintre Mihai Antonescu si generalul Mihai Racovita, masurile practicate în nordul Moldovei împotriva evreilor au fost stopate.

___________________________________
Teodor Wexler

by -
0 1292

ntitulescu2TITULESCU CATRE TAKE IONESCU: „Ne iubim, ne stimam, dar nu ne intelegem”

articol de Ion Calafeteanu

Stim astazi, din chiar marturisirile sale, ca Nicolae Titulescu, din punct de vedere politic, se revendica de la scoala lui Take Ionescu si a lui Vintila Bratianu. Raporturile sale cu Take Ionescu au depasit însa relatia maestru-elev, transformându-se într-o profunda si calda prietenie. In 1907, N. Titulescu s-a înscris în Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu si cu acest partid a intrat pentru prima data în Parlamentul României. Iar debutul sau ca orator parlamentar a fost salutat cu entuziasm de Take Ionescu:

„Un mare, un extraordinar talent – declara el – s-a ridicat la tribuna româneasca si acest talent este al nostru. Nu numai ca Titulescu a facut ieri începutul cel mai stralucitor în istoria elocintei parlamentare a României, dar acest început l-a clasat deopotriva gânditor si orator.”

In timpul cercetarilor pe care le-am efectuat cu câtiva ani în urma la Hoover Institutions on War, Revolution and Peace de la Standford University, California, S.U.A., am gasit o scrisoare a lui N. Titulescu catre Take Ionescu, ce arunca o noua lumina asupra raporturilor dintre cei doi mari oameni politici. Scrisoarea nu este datata. Dar dupa evenimentele la care se refera si prin corelarea ei cu alte documente, putem aprecia ca ea dateaza din jurul lui 10 decembrie, 1920. Aflat la Paris, în calitate de ministru de Finante în guvernul generalului Al. Averescu, N. Titulescu a trimis la 9 decembrie 1920 o telegrama lui Take Ionescu, ministrul de Externe în acelasi cabinet, prin care îl anunta ca, dupa încheierea misiunii sale în strainatate, va demisiona din guvern. Iata cum îsi motiva hotarârea: „Sunt profund îndurerat sa constat ca ceilalti colegi ai mei, si mai ales dumneavoastra, ati putut presupune ca voi putea sa ma acomodez cu regimul care consta în a trata chestiunile departamentului meu în strainatate peste capul meu si fara stirea mea, în timp ce eu însumi eram în strainatate”. In finalul telegramei, Titulescu îl anunta pe Take Ionescu: „Va voi scrie ca sa va spun cât am fost lovit în sentimentele mele de afectiune pentru dumneavoastra… Ma despart cu un sentiment de adânca tristete si izolare de dumneavoastra si de actiunea politica pe care o veti continua. Va urez mult noroc si va ramân, cu toate acestea, cu afectiune devotat.”

Scrisoarea pe care o publicam acum este tocmai aceea la care se refera Titulescu în telegrama sa din 9 decembrie 1920.

Iubite domnule Take Ionescu,

Sunt momente în viata în care o forta irezistibila te împinge sa-ti dezbraci sufletul pâna la goliciune si sa-l arati asa cum e – frumos sau urât – acelora pe care îi consideri capabili sa priceapa gestul, chiar daca nu-l iarta.

Esti un asemenea om; sunt într-un asemenea moment! Iti spun dar de la început fara înconjur: de azi înainte nu te mai bizui pe mine pentru a face politica.

Ma cunosti prea bine si ma stimezi prea mult pentru ca sa-mi vina gândul ca ai putea banui ca cuvintele mele înseamna: o voi face cu altii! [în realitate, în decembrie 1937, a intrat în Partidul NationalŢaranesc].

Nu! Stiu ca simti ca daca nu mai fac politica cu D-ta, aceasta înseamna ca nu mai fac cu nimeni.

Esti omul pe care îl iubesc cel mai mult în viata. Simt în schimb ca de as avea un tata sau un frate nu m-ar putea iubi mai mult ca D-ta.

Ne iubim si ne vom iubi pâna la moarte, stima profunda si reciproca ne va uni vietile si de aici înainte, peste hotarele politicii. Ne iubim, ne stimam, dar nu ne întelegem.

De mult am simtit acest lucru. De la Iasi, poate, de când ne-am cunoscut mai bine si ne-am apreciat mai mult. A fost prima mea durere serioasa. La început surda! Am crezut ca ma însel! Zi cu zi am vazut ca nu si am suferit mai mult. Nu e durere mai mare ca aceea de a te simti neînteles de acel pe care îl iubesti sau de a simti ca tu nu-l întelegi. Când D-ta în gluma spuneai ca am fluturi în cap, de fapt, inconstient, marturiseai ca e o parte din mine care îti scapa. Când eu terminam multe discutii cu îmbratisari afectuoase în loc de argumente, simteam nevoia sa fac apel la inima, ca sa construiesc pod între mintile noastre. E mirare în aceasta? Nu! Eu sunt un mistic si un instinctiv; D-ta un agnostic si un rational! De fapt, pe noi ne-a unit si ne va uni mereu cinstea noastra sufleteasca reciproca, temperamentele noastre afectuoase, care sufera daca nu-si pot da curs, si o arta comuna, aceea a cuvântului, a cuvântului care poate fi adeseori acelasi ca sunet si atâtea ori [atât] de diferit ca continut!

Când n-avem de lucrat împreuna, placerea afectiei noastre n-are cu ce fi turburata. Când intram însa în domeniul actiunii, atunci ne deosebim atât de mult, încât pentru mine este o adevarata tortura sa constat singuratatea în care ma aflu!

Ce reprezint eu în România? Nimic! Poate ca valorez ceva, dar nu reprezint nimic: nu sunt nici aristocratia, nici banul, nici multimea pe care talentul meu mi-ar îngadui sa o cuceresc, dar pe care sufletul meu ma împiedica sa o însel.

Sunt: prietenul lui Take Ionescu! Si e adevarat. Daca n-ar fi fost afectia mea pentru D-ta n-as fi intrat pentru nimic în lume în guvern, o stii. Daca ai fi murit, eu politica nu mai faceam. Am vrut sa ramân credincios imaginei ce D-ta si lumea si-a facut de mine. Dar, politica nu e pentru mine, caci simt prea tare si sufar prea mult. Or, constat ca în actualul cabinet, unde ma simt strain, strain cum nu-ti închipui, nici pe D-ta nu te am frate în gânduri.

Eu sunt mai mult din extrema stânga; D-ta din clasicii radicali. In politica externa esti geometric si crezi ca ne poate veni mult bine din afara; eu sunt un partizan convins al Intelegerii [fostei Antante], însa consider ca Intelegerea întreaga nu e azi în domeniul realitatilor, care nu îngaduie sa scoti din cadrele umanitatii 180 de milioane de suflete si care crede ca orice ajutor de peste hotare ne vine în masura în care ne vom ajuta noi însine.

In interior, sunt partizanul masurilor radicale de asanare, economii, sacrificii de interese particulare. D-ta, cu drept cuvânt poate, simt, vad ca crezi ca prea multi lezati în rândurile particulare, care au gura sa strige, e cauza de tulburare, si ca azi norma de capetenie e sa traiesti, pe urma vom vedea cum se traieste mai bine! D-ta crezi ca singur poti face mai bine multe lucruri, eu prefer sa împart munca cu altul.

Caut sa rezum care poate fi cauza pentru care în atâtea împrejurari am vazut altfel decât D-ta!

Sa luam ultimul voiaj […]

[In continuare, Titulescu îi reproseaza lui Take Ionescu faptul ca desi se aflase la Londra si Paris cu misiunea de a perfecta conditiile unui împrumut si de a pune la punct relatiile financiare ale României cu cele doua tari, ministrul de Externe Take Ionescu, prezent si el în cele doua capitale occidentale, nu ezitase sa trateze direct, peste capul ministrului de Finante, o serie de întelegeri, fara macar a-l informa pe acesta.]

Debandada optiunilor si mai ales ignorarea mea totala nu sunt lucruri care le pot accepta.

Ai vrut D-ta sa ma jignesti? Nu, de o mie de ori nu! Dar D-ta crezi ca viata e posibila în asemenea conditii, eu cred ca nu!

Nu ne întelegem!Ce ar fi daca m-as înapoia si as cerca sa realizez fructele ce am muncit singur! Ar fi infernul!N-ai nici o vina; sunt sigur ca ma iubesti, te iubesc mai mult ca oricând, dar nu mai merge.

Si dovada cea mai buna ca nu ne întelegem e ca pentru a pricepe rostul acestei scrisori te vei gândi la toate explicatiile: enervare, boala, mania persecutiei, susceptibilitate exagerata, mai stiu eu ce! Si singura explicatie ca nu ne întelegem, ca ce ti se pare D-tale normal si fara importanta mie mi se poate parea anormal si important n-ai sa vrei sa o dai […]

Ca sa curm discutia, plec din Franta. O luna nu vei sti unde ma aflu. Si când ne vom revedea si vei fi uitat neplacerea ce-ti cauzez acum si te vei convinge si prin fapte ca Titulescu poate fi neplacut, dar nu necinstit, ma vei iubi iar, si mai mult, mult de tot, cum te iubesc eu si nu te-a iubit nimeni.

by -
0 1130

Am fost influentati de occident. Din secolul trecut, nu stiu de ce, dar ne-a incintat teribil Occidentul.

Prestigiul lor ni s-a impus prin faptul culturii, pt ca ei au realizat cultura. Dar, la drept vorbind, ce cultura au ei? E de o ingustime nemaipomenita! La un nivel strict productiv, desigur ca sunt teribili. S-au impus prin tehnica, telefon, masini, cutare lucru. Acum se vede unde duce tehnica asta. La nimicirea umanitatii duce!…

Comunismul, nu uitati, tot de la ei a venit. Ei au stat linistiti, noi am avut de purtat crucea grea a turcilor, a tatarilor, din Rusia, a austriecilor… Ce-au avut englezii de suferit? Dar spaniolii, sau francezii? N-au avut mai nimic de suferit. Ei s-au putut dezvolta, dar s-au dezvoltat prost. Noi ne-am pastrat virtualitatea integrala a crestinismului de la inceput. Fireste, perspectiva din care judec Apusul crestin este exclusiv spirituala si nu priveste civilizatia materiala.

-Este crestinismul antisemit?

-Crestinismul nu are nici un fel de anti, impotriva nici unui popor, nici unei etnii. Dar crestinismul propovaduieste pe Hristos si-L apara impotriva celor care-L batjocoresc. Crestinismul are dreptul sa-L apere si sa-L propovaduiasca pe Hristos. Si sa ma apar pe mine ca neam, sa nu ma conduca nimeni in tara mea. Sa se conduca ei in tara lor. Cind vrea sa ma ‘calareasca’ in propria-mi tara, atunci il dau jos.

Ii pretuiesc pe evrei pt ca lor li s-a dat Revelatia care a pregatit venirea lui Hristos. Pacat ca nu L-au inteles la sfirsit. N-au inteles pe Moise. Pacat. Chiar Iisus o spune. Speram ca pina la urma isi vor da seama.

by -
4 1277

emil_constantinescu_president_romania_1997 România admite rolul jucat de ea în „solutia finala” a lui Hitler

– Articol aparut în ” USA Today” – din 8 Mai 1997, semnat de Katy Kelly

Pentru prima data România recunoste rolul ce l-a jucat în Holocaust.

„Orbiti de o pasiune criminala, (câtiva) români s’au angajat în a aplica infamul proiect nazist al „solutiei finale”, „, a spus Presedintele Emil Constantinescu intr’un mesaj adresat unei sinagogi din Bucuresti.

Constantinescu, participând la comemorarea Holocaustului, a remarcat Dumineca ca au fost români care au ajutat evrei, dar a remarcat si esecul altor compatrioti (de a le veni în ajutor).

Ne simtim responsabili pentru aceasta teribila lipsa de consecventa”, a spus el. „Sacrificiul a sute de mii de evrei de peste întreg întinsul României apasa greu asupra inimilor noastre. Omorîrea fiintelor omenesti nevinovate nu poate fi nici iertata, nici îndreptata, nici uitata. Este de datoria noastra sa pastram un loc în amintirile noastre pentru victimele holocaustului.”

by -
5 1286

Pozitia Miscarii Legionare fata de Monarhie a fost precizata în lucrarea lui C.Z. Codreanu de capetenie „Pentru Legionari”: „In fruntea neamurilor, deasupra elitei, se afla Monarhia. Resping republica. In istorie s’au vazut monarhi buni, foarte buni, slabi sau rai. Unii s’au bucurat de onoruri si de dragostea popoarelor pâna la sfârsitul vietii, altora li s’a taiat capul. N’au fost, deci, toti monarhii buni. Monarhia a fost însa întotdeauna buna. Nu trebue sa se confunde omul cu institutia, tragându-se concluzii false.” (p. 399).
Corneliu Codreanu a meditat si asupra naturii intrinsece a Monarhiei. Ce conditie trebue sa îndeplineasca un monarh ca sa fie socotit de posteritate „foarte bun”, sau cel putin „bun”? El descopere o lege nescrisa a Monarhiei, pe care o defineste în termenii urmatori: „Exista o linie a vietii neamului. Un monarh e mare si bun atunci când se mentine pe aceasta linie. E mic sau rau în masura în care se îndeparteaza de aceasta linie a vietii neamului sau i se opune. Iata legea monarhiei. Sunt si alte linii care pot ispiti pe monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor straine (dinauntru si dinafara hotarelor). El trebue sa le înlature pe toate si sa urmeze linia neamului.”(p. 399)

Daca încercam sa aplicam legea stabilita de Corneliu Codreanu domnitorilor care s’au perindat pe tronul României, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, iata la ce rezultat ajungem: Domnitorul Cuza merita calificativul de „foarte bun” , pentru ca atât în politica interna cât si în politica externa s’a identificat total cu linia neamului. S’a îngrijit de ridicarea taranimii si a faurit Unirea Principatelor. Regele Carol I numai cu oarecare bunavointa i se poate acorda mentiunea de „bun”. El a coborît de la linia neamului în linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei taranesti, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost parasit sub Regele Carol. Regele Carol I a acceptat sa devina patronul clasei care l-a adus pe tron. El si-a cheltuit în buna parte autoritatea regala ca sa înabuse legitimele revendicari ale poporului nostru. Prin transactia la care a ajuns cu clasa suprapusa a întârziat cu o jumatate de veac evolutia politica si sociala a poporului român. Aceasta clasa nu merita sa se bucure de favoarea Regelui, fiind o „oligarhie de strânsura”, cum o numeste Caragiale. „Nu este o oligarhie macar statornica, de traditie istorica, de bravura, de obligatiuni morale, de nobilitate ori de merite” (din studiul lui Caragiale asupra Rascoalei din 1907). Pe plan extern, lunga lui domnie a avut efecte binefacatoare: statul român si-a recâstigat independeta si si-a consolidat existenta în raport cu vecinii si marile puteri europene. Totusi, în momentul decisiv, când s’au aruncat sortii unitatii nationale, orientarea Regelui Carol I nu s’a potrivit cu linia neamului. Originea lui etnica s’a dovedit mai tare decât obligatiile ce le contractase fata de noua lui Patrie.
„Regele Ferdinand, împotriva oricaror legaturi si interese, s’a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a facut jertfa alaturi de el. Prin aceasta el este mare si nemuritor.” (Pentru Legionari, p. 399).Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand si în tratarea problemelor interne: domnia lui coincide cu momentul în care taranii au fost înzestrati cu pamânt si cu dreptul de a participa la viata politica a tarii (votul universal). Cu aceste reforme natiunea, descatusata de servitutile sociale si politice ale trecutului, avea calea libera sa-si cladeasca un viitor stralucit. Pentru ce a urmat, „România Mare cu picioarele de lut”, faptura deformata a falnicului vis de maretie româneasca ce si l-au faurit luptatorii din transee, Regele Ferdinand este mai putin vinovat. Politicienii vechiului regat au continuat si sub cerul României întregite practicele lor corupte de guvernare, asimilând geniului lor rau si pe reprezentantii politici ai noilor provincii.
Pentru Regele Carol al II-lea, chiar si calificativul de „foarte rau” nu e destul de aspru ca sa redea toata întinderea dezastrului ce l-a provocat: partidele sfarâmate, tara sfarâmata si mândria unui neam, tineretul tarii, ucis ca vitele la abator. Regele Carol s’a coborît pe ultima treapta de degradare a demnitatii de Rege: s’a înfeudat intereselor straine si a devenit exponentul acestor interese pe tronul României.
Dupa alungarea Regelui Carol II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am conformat învataturii lasate de Capitan: „N’au fost deci toti monarhii buni. Monarhia a fost însa întotdeauna buna. Nu trebue sa se confunde omul cu institutia, tragându-se concluzii false.” Am facut distinctie între institutie si om si l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat vreodata în România. Este drept ca si Regele s’a purtat leal fata de noi în evenimentele din Ianuarie. A venit de la Sinaia ca sa arbitreze conflictul cu Antonescu, dar Rioseanu, Subsecretarul de Stat de la Interne si omul de încredere al lui Antonescu, i-a taiat calea la Ploiesti si l-a oprit sa mearga mai departe sub pretextul ca îi este viata în pericol.
In tot decursul regimului antonescian, sentimentele legionarilor fata de Rege au ramas neschimbate. Regele nu avea nicio putere si deci nici o raspundere în deslântuirea prigoanei. De altfel si Regele Mihai se gasea într’o situatie precara. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul Antonescu nu numai ca l-a despuiat de prerogative, dar s’a si purtat fata de el si fata de Regina-Mama Elena cu o rara mojicie. Umilintele ce le-a îndurat Regele Mihai de la Conducatorul Statului au constituit substratul psihologic al desnodamântului de la 23 August.
Justificari istorice sunt greu de gasit pentru gestul Regelui. O pozitie de prim rang pentru soarta Europei rasaritene, cum este acea a României, nu se abandoneaza fara nicio garantie sau perspectiva. Ea trebuia tinuta pâna s’ar fi ivit un aranjament favorabil, sau cedata numai prin lupta. Se poate invoca în apararea Regelui doar lipsa lui de experienta politica. Regele era prea tânar ca sa îsi fi dat seama ca amaraciunile lui personale sau adulatiile la care era expus zilnic din partea unui anturaj dubios nu pot intra în judecata unui Rege când soarta tarii sta în mâinile lui. Cu toate ca Regele si-a asumat formal toate responsabilitatile actului de la 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins si manevrat de altii. Autorii complotului s’au servit de nestiinta lui si de ura care mocnea în sufletul sau împotriva lui Antonescu, pentru a-si realiza planurile lor.
Dupa ce Regele Mihai a fost izgonit din tara de catre comunisti si s’a aliniat fara sa vrea pozitiei guvernului de la Viena, Miscarea Legionara nu a stat nicio clipa la îndoiala ca sa îsi exprime din nou atasamentul sau fata de Regele pribeag într’o forma care nu mai lasa niciun dubiu. Prelungita colaborare dintre Rege si comunisti noi am interpretat-o într’un sens cum nu se poate mai favorabil pentru intentiile Majestatii Sale în Memoriul ce i l-am înaintat în 1949: o desperata încercare de a salva Statul român de la lichidare totala, institutia monarhica servind în ultimii ei ani de existenta ca ariergarda a rezistentei românesti. De alta parte, aparitia Regelui în exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va da un nou impuls acestei lupte, ridicându-o la o constiinta maxima. In jurul numelui sau prevedeam ca se va organiza o conducere coherenta si eficienta în acelas timp, care sa crute exilul de lupte sterile.
Asteptarile nu numai ale noastre, dar ale marei majoritati a Românilor din exil, s’au soldat cu deceptii continue. Mai întâi, Regele Mihai s’a lasat ispitit de anturajul sau sa se proclame un mandatar al poporului român în exil. Cum celalalt factor constitutional, Natiunea, nu se poate manifesta fiind încatusata, Regele ar fi singurul îndreptatit sa asigure functiunile politice ale exilului. Consecintele acestei teorii constitutionale, destul de subrede, sunt extrem de grave: Regele face politica exilului. El nu arbitreaza, nu se orienteaza dupa dialogul dintre partide, el decreteaza. Orice drept de opozitie e suprimat. Discutiile dintre partide sunt irelevante pentruca Regele nu ia în considerare decât propria sa parere.
Regele Mihai a cazut exact în culpa Regelui Carol al II-lea: si-a însusit conceptia dictatoriala a Monarhiei. Ca atare, în exilul actual nu-i posibil sa fii de alta parere decât Regele, sa respingi formula impusa de el ca nevalabila, necorespunzatoare momentului si intereselor românesti decât trecând peste persoana lui. Considerându-se în exil exact ceeace a fost în tara si abuzând de prerogativele ce le detinea alta data. Regele a fixat componenta politica a comitetului din exil, numarul de membri ce trebue sa îi aiba, a impus anumite persoane si a respins pe altele – chestiuni care sunt de resortul partidelor si trebue lamurite în tratativele dintre ele.
Daca cercetam mai departe ce calcule l-au determinat pe Rege sa-si asume raspunderi atât de întinse si atât de nefiresti în raport cu rolul unui monarh în exil, rezultatul e si mai dezastruos: exclusiv pentru a impune si în politica exilului grupul de la 23 August. In vreme ce înafara de câteva exceptii, Românii din exil au facut eforturi ca sa separe responsabilitatile formale ale Regelui în savârsirea actului de la 23 August de responsabilitatile reale ale adevaratilor lui autori, Regele actioneaza în sens invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanta de grupul 23 August. Generalul Radescu, desi se bucura de quasi-unanima încredere a exilului, a trebuit sa cedeze locul lui Visoianu pentru ca nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l disloca. Era o pozitie care trebuia consumata înainte de a face loc lui Visoianu.
Acestea sunt lucruri mai vechi si mai cunoscute. Ele se refera la pozitiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit daca în ultimul timp însasi pozitiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de consecventa cu care Regele sustine grupul de la 23 August.
Visoianu e fixat pe o pozitie opusa actiunii de eliberare. El joaca pe cartea coexistentei, care este cartea sovietica si care înseamna, într’un limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere Visoianu îl expune fara rezerve cui vrea sa îi auda parerea despre eliberare. Politica lui Visoianu în exil este un 23 August prelungit, o continua sacrificare a poporului român.
Visoianu si tovarasii lui intimi sunt obligati prin trecutul lor sa fie partizanii coexistentei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nicio perspectiva. In actuala situatie, cu toata opozitia înversunata a exilului, mai joaca un rol. Ei sunt puternic sustinuti în America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta si Potsdam. E o retea de complicitati care continua sa ramâna în vigoare si care nu se va spulbera decât odata cu desavârsirea procesului de clarificare al opiniei publice americane asupra pericolului comunist.
Regele, angajându-se pâna în pânzele albe cu Visoianu, implicit adera la politica de coexistenta. De aceea, mesagiile Regelui catre Tara sunt lipsite de orice semnificatie morala si nu fac decât sa induca lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajeaza acea directie care tinde sa înmormânteze în statu-quo-ul european toate nadejdile de eliberare ale popoarelor din rasarit. Intre Visoianu, tovarasii acestuia si Rege exista o împletire de interese care vine în conflict acut cu interesele poporului românesc.
In împrejurarile tragice prin care trece neamul nostru astazi, atitudinea Regelui în exil consitue o adevarata calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înradacinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câstig de cauza oamenilor catastrofei de la 23 August. In loc de a îndura cu neamul, a face jertfa alaturi de el si a izbândi cu el, cum a facut Regele Ferdinand „cel mare si nemuritor”, (CZC), Regele Mihai prefera sa se orienteze dupa celalalt exemplu monarhic, al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor streine. In loc de a-si cuceri tronul prin lupta, alaturi de toata suflarea româneasca, se gândeste la o revenire – daca coexistenta va lua totusi cândva sfârsit – prin bruscarea vointei nationale, eventual cu ajutorul unei puteri streine, pentru ca odata cu el sa se strecoare în tara, la locuri de conducere, figurile catastrofei nationale.
Am, tinut de datoria noastra sa dam acest semnal de alarma, cu riscul de a ne ridica împotriva un nou val de dusmanii, pentru ca fiecare român din exil sa-si poata asuma partea lui de raspundere în desbaterea destinului românesc în lume. Sunt forte care lucreaza si în exil la perpetuarea sclaviei poporului român, iar Regele nu e strain de ele sau nu se poate elibera de ele. Cât priveste linia monarhica a Miscarii, ea nu are nevoie de nicio pledoarie. Dar linia monarhica e tot atât de obligatorie si pentru monarh. Un neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizeaza pozitia ce o are pentru a tine în loc aspiratiile lui de viata libera. Intre Rege si lupta de eliberare nicio constiinta româneasca nu poate sovai sa se pronunte pentru eliberarea neamului.

Horia Sima, „Vestitorii”, Aprilie 1955

by -
4 1212

drawinghandsCine studiază mai în profunzime istoria românilor constată faptul că ea conţine numeroase falsuri  şi omisiuni care mai de care mai păguboase, prejudiciind nu doar adevărul istoric privind pe români, ci impietând deopotrivă asupra istoriei universale. În consecinţă, se impune cu necesitate eliminarea lor, având în vedere şi câteva considerente de extremă importanţă: întâiul, pentru că nu se mai poate accepta ca nici în aceşti ani de culminant progres uman lumea europeană să nu-şi cunoască adevăratul trecut istoric; al doilea,  pentru că imperfecţiunile constând în falsuri şi omisiuni de toată gravitatea, nu de puţine ori strigătoare la cer, privesc istoria celui mai vechi şi mai întins popor din Europa, singurul aborigen, românii, întrucât, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii istorice, toate celelalte popoare de aici sunt alogene; al treilea, pentru că istoria românilor e total diferită de cea a oricărui alt popor european, fiind cu total singulară, chiar de aci decurgând acele falsuri şi omisiuni; al patrulea, pentru că acele corective, care se impun de urgenţă, modifică în mod esenţial istoria românilor, dar şi pe cea a Europei; al cincilea, pentru că acele corective atât de necesare reprezintă, neîndoielnic, o revoluţie în istorie.

by -
5 1950

bener-pamfil-seicaruDocumentarul „Stalingradul de la Dunare”, al realizatorului Wilfried H. Lang, pune sub semnul intrebarii provocarea presedintelui Ion Iliescu: sa reinventam sarbatoarea de la 23 august * „Nu numai ca s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostasi oteliti in trei ani si doua luni de razboi, dar s-a surpat rezistenta morala a natiei prin violenta cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea Romaniei, in speranta ca isi vor gasi titluri la recunostinta invingatorilor”, comenta marele jurnalist Pamfil Seicaru
De cativa ani il cunosc pe domnul Wilfried H. Lang. Traieste de mult in Germania, acolo unde se afla centrul istoric al Cavalerilor Teutoni. In 1995, la Cazinoul din aceasta ilustra localitate, azi un reputat centru de tratament, el a pus laolalta pe Regele Mihai si cativa dintre ofiterii superiori germani, care, la 23 august 1944, se aflau in Bucuresti. Aceasta intalnire a avut un dublu scop: reconcilierea celor implicati in acest eveniment si semnalul „motor” pentru primele cadre ale unui film documentar realizat in Romania, Basarabia si Ucraina. Ceea ce a rezultat a fost documentarul cu un titlu foarte incitant, dar meritat: „Stalingradul de la Dunare”.