Originea sportului nostru national – Oina

Originea sportului nostru national – Oina

by -
1 7119

Ca si celelalte creatii folclorice, jocurile de copii, numite odata si “jocuri de petrecere”, reflecta viata sociala care le-a generat, redand aspecte de munca sau scene de lupta.

Jocul de oina aminteste de o foarte veche indeletnicire a daco-romanilor, pastoritul. A “oina” oile inseamna a le cobori toamna de la munte la sesul verde, intr-o zona sau localitate din apropierea unui rau, fenomen numit transhumanta.

Exista si ipoteza ca ar fi un joc razboinic, cu momente de atac si de aparare, insa multe dintre denumirile si expresiile folosite in joc sunt specifice pastorilor: capitanul echipei se numeste si baci (mai marele peste ciobani), bastonul se mai numeste inca bata, intrarea in teren se numea intrare la strunga, jucatorul prins la mijloc – jucator la strunga, jucatorii de la prindere – pascari (de la pascut) sau echipa la pascare.

In ceea ce priveste zona de practicare a oinei, ea acopera aproape toate comunitatile romanesti si se intinde cu mult in afara granitelor tarii. In schimb, oina lipseste cu desavarsire din ansamblul jocurilor practicate in Imperiul Bizantin, din manifestarile traditional populare si din vocabularul slavilor, bulgarilor si al maghiarilor. Enigma originii oinei este adesea exploatata de jurnalistii superficiali in cautare de senzational sau de istoricii inregimentati politic, care au ajuns sa extrapoleze diverse coincidente de nume sau simple bizarerii pana la nivelul de ipoteze istorice. Cuvantul oina sau variante apropiate ale acestuia au fost folosite (unele inca mai sunt) pentru a identifica localitati sau rauri aflate pe tot cuprinsul tarii, insa nu se cunoaste cu precizie originea acestor toponime. Nu este exclus ca si o zona a tarii sa se fi numit odata oina. De asemeni, el se aseamana cu arhaisme din alte limbi, si il regasim, cu intelesuri incerte, la Ion Neculce si la Dimitrie Cantemir.

In mod identic, si cuvantul minge a avut multe regionalisme: “mince” si “mice” prin partile Tecuciului, “pila” si “lapta” in Transilvania, “pulma” in Banat, “suca” in Ohrida, iar in Bitolia “topa” sau “topca” (cuvant turcesc care inseamna minge). Acestea sunt considerate a fi “bazele” pe s-a incercat, fara succes deocamdata, sugerarea unor origini pecenege, cumane sau turcice pentru oina sau, abuzand de similitudinea cu cuvantul hoinar, sa se induca ipoteza ca oina ar fi fost jocul celor ce umblau hoinari, adica al populatiilor nestatornice – de fapt, interesul era sa se induca concluzia ca poporul jucator de oina era lipsit de apartenenta la un anumit teritoriu, prin urmare nu putea emite pretentii asupra spatiului unde locuia.

Valul teoriei latiniste a originii poporului roman, creatie a Imperiul Austriac si raspandit prin Scoala Ardeleana, nu a ocolit nici oina: profesorul Radu Corbu, marele animator al jocului, a fost unul dintre cei care au cazut in aceasta capcana si a sustinut in cartea sa de popularizare Oina-joc gimnastic cu mingea, din 1899, originea latina a numelui, implicit a jocului.

Chiar daca deocamdata nu stim mai multe despre originea sa, nu putem sa nu recunoastem cu surprindere ca sonoritatea acestui cuvant ascunde ceva mistic, si chiar si romanii care nu-i cunosc pe deplin semnificatia vibreaza launtric la auzul lui. Este evident ca asocierea identitara roman-oina ii deranjeaza pe unii, si nu ar fi deloc surprinzator ca cei care se joaca cu istoria sa ne anunte “descoperirea” unor documente sau dovezi arheologice dupa modelul “mormantul lui Isus”, urmata de lansarea unor ipoteze noi, halucinante, care sa fie apoi legiferate drept “finale”: sa ne amintim numai de perioada anilor 1950, cand se “demonstrase stiintific” ca limba romana este de origine slava!

Ce se stie cu certitudine este ca oina s-a transmis dintotdeauna din generatie in generatie, iar primele izvoare scrise, care se bazeaza tot pe traditia populara, apar incepand cu veacul 18, perioada in care oina a inceput sa fie practicata si la oras. Unele materiale de popularizare a oinei mentioneaza perioada domniei lui Vlaicu Voda (1370) ca prima atestare a jocului, folosind ca sursa drama istorica “Vlaicu Voda”, scrisa in 1888 de Alexandru Davila. Este o dovada de superficialitate sa se faca o asemenea confuzie intre o opera literara, care reprezinta doar o viziune poetica asupra vietii la curtea domneasca din acea perioada, si un document istoric, singurul care poate oferi oarecare certitudine.

Prima stire scrisa despre existenta jocului de oina a fost identificata de marele istoric si patriot Nicolae Iorga, care o mentioneaza in cartea “Observatii si probleme banatene”. Stirea dateazã din anul 1763 si este furnizata de preotul Nicolae Stoica din Hateg, care a consemnat, pe o Cazanie de la Ramnic, anii petrecuti la Timisoara:  juca cu copiii in curtea bisericii o varianta a jocului de oina, lopta mica. Medicul muresan Istvan Natyus, in Manualul de dietetica, tiparit in 1782, mentioneaza ca educatia fizica este absolut necesara sanatatii corpului si intelectului si descrie in amanunt foloasele mersului pe jos, ale canotajului, exercitiilor atletice, trantei si ale oinei.

In anul 1802, Consiliul profesoral al liceului din Sighetu Marmatiei aproba, prin proces verbal, exercitiile permise în scoala, printre care si cele de oina. In Muzeul Unirii din alba Iulia se afla un document care mentioneaza cum fruntasi ai miscarii nationale de la 1848, printre care si Avram Iancu, se relaxau jucand oina, sub numele de lopta-pila (lopta era termenul local pentru minge, iar pila echivalentul sau latin).

La 16 octombrie 1852, domnitorul Grigore Ghica punea piatra de temelie la scoala din Targu Neamt, eveniment la care participa si corul elevilor. Printre ei se aflau doi scolari care aveau sa devinã mandria literaturii romane – Nica al lui Stefan a Petrei din Humulesti (Ion Creanga) si Vasile Conta din Ghindaoani Neamt. Cei doi elevi au intarziat la festivitate deoarece se jucau pe toloaca cu un bat si o minge – jocul nostru national, oina.

Raspandit in toate zonele locuite de romani, oina, la fel ca si Miorita, a avut si inca mai are un numar mare de variante. Diferentierile de nume care apar, uneori, si de la un sat la altul, nu aduc si schimbari in fondul structural al jocului. In tinutul Blajului, se juca oina sub numele de “lapta-lunga” sau “de-a lunga”; in Moldova se numea “hoina” sau chiar “oina”, ca si in Muntenia; in Suceava si Botosani era cunoscuta sub numele de “apuca” sau “ogoiul”; in alte zone se mai numea: “una si fugi”, “baci”, “de-a patru sa stam”, “fuga” (Brasov), “halca”, “hopciu” (Dej), “ojerul” sau “oirul”, “matca-mare”, “pila”, “ticul” (Maramures, zona Lapusului), “ciocota” (Baia Mare), “ciurca” (Salaj), “de-a lunga” (Dobrogea) etc. In unele locuri oina se juca si de catre fete, sub numele de “oinita”.

De remarcat ca expresia “prins la mijloc”, care defineste o anumita faza a jocului, nu are o origine cunoscuta, in afara de cea folosita in jocul de oina. Similar, etimologia cuvantului “minge” este necunoscuta, ceea ce reprezinta o dovada unanim acceptata in lumea academica ca acest cuvant a fost creat de poporul roman si constituie o dovada suplimentara de autohtonism.

Peste tot pe unde locuiesc sau au locuit romani, din Grecia pana in Polonia si din campia Panonica pana dincolo de Nipru, s-au jucat diverse variante de oina. Indiferent sub ce nume, faptul ca oina are o arie foarte larga de raspandire atesta vechimea jocului, aparut in vremuri imemoriale, cand pastoritul era indeletnicirea de baza a stramosilor nostri. Pentru cei care ar argumenta ca pastoritul nu a fost o indeletnicire de baza numai pentru poporul roman, precizam ca le impartasim opinia si chiar mentionam ca element suplimentar edificator similitudinea izbitoare dintre variantele arhaice ale oinei si jocul traditional Cluiche Corr (pronuntat cli-ho-car) din Irlanda, impreuna cu variantele sale din Tara Galilor, cunoscute sub numele englez de Rounders.

Irlandezii si galezii locuiesc la mai mult de 2000 km distanta de Romania si sunt urmasii de necontestat ai vechilor celti, cu care autohtonii din spatiul romanesc s-au intalnit ultima data cu 2500 de ani in urma! Bunele relatii dintre Asociatia de Cluiche Corr din Irlanda si Federatia Romana de Oina au condus la decizia ca disputarea paternitatii jocului de oina intre urmasii celor doua popoare sa se realizeze periodic pe terenul de joc.

sursa: Asociatia Oina – Jocul care ne uneste

(Visited 531 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.