Opincile de pe Parlamentul maghiar

Opincile de pe Parlamentul maghiar

by -
15 1630

Una din paginile de glorie românească a fost anul 1919 când, într-un timp record, armata română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera. Armata bolşevică ungară a lui Bela Kun, coordonată direct de la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala aici), a fost realmente zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat. Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. A făcut-o în schimb sergentul Iordan (un oltean zănatec) care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită. Budapesta a fost eliberată de armata română pe 4 august 1919. Este o dată pe care ungurii nu o vor sărbători niciodată. Ar vrea s-o uite, deşi a fost ziua eliberării lor.

Războiul dintre România regala şi Ungaria bolşevică începea în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa. La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap–Munkacs.
Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie.
Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind s-o respingă până la Oradea. A avut loc o contraofensivă fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară. Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)

… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… „Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… „Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”… “Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:
– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

autor: Miron Manega

http://www.certitudinea.ro

(Visited 572 times, 1 visits today)

15 COMMENTS

  1. as dori exact sa stiu si data din luna august cand s-a intamplat acest exceptional fapt.si din ce cauza?fiind locuitor al targu-muresului,as dori ca anual acest fapt s-al reeditam,si asta in fata primariei,al carei primar vad ca de cativa ani s-a cam dat cu …ei pentru ,,,o caciula de voturi.oricum aflu,si o sa pun simbolic o opinca si la usa primariei…

  2. Dupa lungi cercetari fratilor am ajuns sa cunosc urmasii acelui caporal in comuna….nu o divulg ca se afla in primejdie.Iata continuarea la acel episod:Povesteste un batrin nepot ca atunci cind sergentul i-a luat opincile l-a podidit plinsul la gindul ca va ramine in picioarele goale cu toate ca nici opincile nu il prea ajutau.Cind sergentul a coborit jos i s-a facut mila de caporal si tot uitindu-se acela cind in sus cind in jos fudul nevoie mare a zarit un ungur incaltat in cizme.pe loc istetul sergent l-a deposedat pe acela de cizme si i le-a dat caporalului.acesta le-a bagat in ranita unde le-a purtat pina acaSA EL FACIND-USI ROST DE ALTE OPINCI.aJUNS ACASA in prima duminica s-a dus la biserica unde primarul l-a vazut si a doua zi l-a chemat la primarie si i-a spus ca cizmele sint prada de razboi si sint ale statului. daar gindul primarului a fost de a si le insusi.Satul aflind de veste abia abia a reusit sa stringa suma necesara pentru rascumparare.De atunci incoace numai seful familiei incalta cizmele de ziua lui cizmele fiind si acum prezente in stare exceptionala.Eu propun cheta nationala pentru ra rascumparare si plasare la muzeul national.

  3. POPORUL ROMAN IE BUN SI ANDURATOR DAR CAND AL CALCI PE PICIOR AI DAT DE DRACU ASA SE VA ANTAMLA DACA NU VA LINISTITI BOZGORILOR

  4. @Herlea…dar cand te uiti la Garda Maghiara sau la Jobbik nu vezi avantajele analfabetismului? de fapt eu zic ca ar trebui sa te uiti direct in Parlamentul de la Budapesta!

  5. Ce va mai place la toti: unguri/maghiari/bozgori/huni sa va dati mari. V-au dus austriecii secole in brate, armata romana v-a scapat de comunism in 1919, mereu va credeti superiori, fara sa fiti; sunteti o ciudatenie migratoare stabilita intr-un loc netrait ca nu aveai de nici unele : un lac si un deal e tot ce aveti. Normal ca visati la mai mult, dar niciodata ca niste barbati in lupta, Ardealul l-ati primit cadou ca femeile voastre erau in paturile care trebuie.

  6. Nu vreti sa incetati faradelegile impotriva poporului Roman,abia a-ti terminat maghiarizarea in citeva judete din Ardeal si acum a-ti ajuns in inima Moldovei sa maghiarizati,romanii numiti Ceangai din zona Jud. Iasi care de fapt,fiind iobagi,pribegi,prigoniti de ungurii din Ardeal acum citeva secole si stabiliti in zona iasului neavind nimic cu comun cu etnia maghiara,doar ca sint romano catolici,facuti fortat la acea data,dar care n-au vorbit ungureste si si-au pastrat limba si cultura Romaneasca,prin urmare domnilor unguri cititi si memorati bine una din paginile de vitejie din Istoria poporului Roman care va priveste si pe voi si nu uitati ca istoria se poate repeta si apoi sa vedeti voi Romanizare.Nürnberg.

  7. @Gyafij…Romania a infrant militar Ungaria in 1919, pt ca la data la care vb tu, adica 1917, Ungaria nu exista ca stat de sine statator, ci facea parte din Imp Austro-Ungar. La 1919, dupa ce armatele ungare au atacat granicerii romani, armata romana a invins armata ungara, a ajuns pana la budapeste, a dat jos regimul dictatorial comunist si a restabilit ordinea.
    La 1918, nu Ungaria a fost obligata sa depuna armele ci Imp Austro-ungar, Ungaria nexistand inca ca stat recunoscut de dreptul international.

  8. Mda … Va faceti din insiva niste „eroi” dar :
    1.Ungaria a fost obligata in 1918 sa depuna armele si sa retraga armata la liniile de demarcatie dictate de lasi.
    2.Puterile mari au dat frau liber minciunilor lui masarik et compani sa faca ce vor in Ungaria lasata fara armata (defapt obligata)asa ati putut intra voi in Budapesta
    3.Ungaria n-a fost infranta de romania ci acesta a dat cu sutul in tratatul pe care el a cerut in 1917 fiindca inamicul era aproape de iasi. Istoria adevarata este inca lunga pe care voi nu cunoasteti numai istoria care a fost faurita ca in ILIADA de HOMER.iN REST NUM”A bine

  9. Sergentul oltean a reusit prin acest gest memorabil sa stearga obida adunata de romanii din Ardeal in secole de oprimare si totodata sa consfinteasca deplina victorie asupra regimului banditesc al lui Bela Kun , victorie benefica inclusiv natiunii maghiare . Mai bine cateva zile cu opinca romaneasca decat cincizeci de ani sub cizma sovietica.
    O mica observatie : poza reprezinta intrarea trupelor romane in Oradea la 20 aprilie 1919 , in actuala piata Regele Ferdinand , dinspre pod catre Corso. Confuzia este explicabila deoarece stilul arhitectonic traditional al Oradiei este asemanator celui al Budapestei , fapt de care suntem mandri toti locuitorii ei.

  10. Probabil ca nenorocitii de bozgori iredentisti, visind continuu la dezmemebrarea Romaniei, trebuie sa citeasca bine si sa inteleaga ca istoria se repeta! Tokes Lazlo, aceasta jivina antiromaneasca, aceasta rusine care merita un glont intre ochi, trebuie sa-si invete auditoriul in primul rind asta: Istoria se repeta! Clasa politica actuala din Romania este una de secaturi lipsite de coerenta, improscind continuu rusinea peste imaginea acestei natii. Desigur, Romania va renaste cu tot raul facut de aceste lepre! Romanii trebuie sa redevina ce au crezut mereu ca sint! Un popor mindru si drept!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.