Nostalgia persoanei

Nostalgia persoanei

by -
2 645

Modernii s-au nutrit pe toată durata epocii lor dintr-o energie negativă, un complex de superioritate faţă de oamenii cultivării pământului numiţi ţărani. Pe aceşti oameni rurali orăşenii s-au obişnuit a-i privi cu superioritate, iar de prin anii ‘70 ai secolului al XX-lea exponenţii oraşelor au difuzat o ştire ciudată: „ţăranii mor”, secolul este al „sfârşitului ţărănimii”.

Ca să înţelegem cine „moare” şi cine „trăieşte” trebuie să schimbăm unghiul şi direcţia chestionării: nu cumva, cei care „mor” (zac în moarte) sunt tocmai modernii? Altminteri spus, nu cumva modernitatea, ca epocă a decesului, aduce pe lume progenitură moartă,       profilându-se la orizont ca o maică cernită aproape mutată într-un sinistru cimitir al istoriei? Se cere o grabnică redeschidere a dosarului, fiindcă avem bănuiala că lumea a fost ţinta unei teribile mistificări, a unei tragice minciuni cu privire la rostul şi destinul ţărănimii, pusă mereu în opoziţie cu modernii şi cu modernitatea ca malaria cu pionierii coloniilor. Schimbarea unghiului de privire ne cere să începem prin chestionarea modernităţii, nu a ţărănimii, cum ne-au obişnuit filosofiile şi ideologiile moderniste. Este drept că n-a lipsit întrebarea cu privire la conţinutul şi sensul modernităţii, doar că răspunsul a fost unul în cerc: modernitatea este opera modernilor, tot restul alunecând în minorat şi în eclipsa istoriei. Legitimismul modernist arată că partea cealaltă n-a fost niciodată chemată la bară. Arareori ţăranul a putut „vorbi” direct, însă când, totuşi, s-a exprimat la vreun prag de epocă, rezultatul a fost capodopera. Altminteri spus, răspunsul a fost unul epocal, şi de la o vreme s-ar putea vorbi de o „intrare a ruralilor în literatură”, cum ar spune G. Călinescu, la scară planetară.

În planul gândirii teoretice, întrebarea ţărănească asupra modernităţii s-a pus rar, în surdină şi numai pe culoarele „tribunalelor” chemate să judece paradigme, teorii şi doctrine. Ne vom întreba şi noi pe acelaşi culoar cu ţăranii: „ce este modernitatea”? Nu ne vom sfii să începem căutarea unui răspuns pornind chiar de la ştiinţificii oficiali, de la marii savanţi ai Europei şi ai lumii. Modernitatea, spun ei, este rezultatul la scară planetară a unui proces structural care a indus o extraordinară specializare a activităţilor şi o separare a indivizilor în funcţie de rolurile pe care le au pe scena muncii. În societăţile tradiţionale, diviziunea muncii sociale n-a fost niciodată aşa de puternică încât să determine o totală separare a indivizilor pe roluri sociale. Acest proces de segmentare a vieţii şi, deci, a întregului, în roluri, a fost denumit segmentare de rol. În jurul fiecărui rol social (profesional) astfel individualizat apar câmpuri ale jocului de rol aşa de pregnante încât alte forme de relief social sunt pur şi simplu eclipsate. Munca, familia şi credinţa nu s-au aflat niciodată separate în cuprinsul societăţilor tradiţionale. Toate compuneau o unitate pe care, la nivel individual, o numim persoană, iar la nivel colectiv o denumim comunitate, adică vieţuire comună (împreună-simţire, împreună-gândire, împreună-lucrare). Segmentarea de rol a adus după sine o separare acolo unde predomnise unitatea. Procesul acesta a adus pe urmele sale „moartea” unităţii omului în cele două expresii ale sale: persoana şi comunitatea. Jocul de rol prilejuieşte naşterea personajului, a celui care joacă feluritele roluri sociale – a căror segmentaritate eclipsează unitatea persoanei. Întrebarea „ce fel de persoană este dl cutare: un doctor, un profesor etc.” a devenit deja comună. Ea se pune ori de câte ori vrei să afli cum ar trebui să-l abordezi. Rolul în sine şi, deci, personajul care evoluează în rolul acela, nu oferă decât o vagă informaţie asupra persoanei însăşi. Segmentarea de rol este cavoul comunităţii şi ceremonialul de neîntreruptă înmormântare a persoanei în favoarea personajului. Cel ce joacă un rol este un personaj, nu persoana însăşi. Persoana este mult mai mult decât rolul şi decât jocul de rol, astfel încât pe scena muncii, în instituţii etc. evoluează personaje, nu persoane. Viaţa e jucată nu trăită, oamenii îşi joacă rolul unii faţă de alţii, dar, vai, nu mai trăiesc împreună şi, treptat, chiar uită să trăiască împreună. Vecinul care împărţea cu tine necazuri, bucurii, veşti triste sau vesele, evenimente de viaţă etc., a devenit un anonim, un loc al tăcerii, despre care nu mai ştii nimic, ca şi cum ar trăi pe un alt continent. Persoana celuilalt devine indiferentă pentru cel angajat într-un rol (profesional, ori de alt tip). Viaţa modernă este, iată, un doliu continuu, o cernită petrecere spre locul de veci al persoanei fiecăruia dintre noi. Ne înmormântăm ca persoane, ca să putem exista ca personaje. Am devenit cu toţii jucătorii propriilor noastre roluri, iar acestea nu epuizează înţelesurile persoanei umane şi nici nu-i pot recompune unitatea. Pe fondul jocurilor de rol, al evoluţiei personajelor în care ne instalăm pe scena vieţii cotidiene, persoana cu profunzimile şi tainica ei unitate intră în eclipsă. Putem spune chiar că persoana a decedat şi n-a mai rămas pe urmele ei decât polimorfia personajelor care-o evocă în felurite situaţii de rol. Noi, toţi, am murit chiar înainte de a ne naşte, iar viaţa zilnică este o perpetuă comemorare a persoanei care nu mai este decât pura ei virtualitate, actualizată de fiecare dată trunchiat prin câte un rol pe care-l jucăm în amintirea noastră. Totul seamănă unei comemorări de care nici măcar nu mai suntem conştienţi: comemorarea persoanei.

Şi totuşi, de unde ştim că suntem mai mult decât suma de roluri în care evoluăm de dimineaţa şi până seara, ba chiar şi în majoritatea viselor noastre? Cum se face că avem totuşi nostalgia unui plan de confirmare a unei întregităţi pierdute odată cu segmentarea de rol indusă la scară planetară de modernitate, de diviziunea socială a muncii? Fiindcă, iată, numai nostalgia mai depune mărturie asupra acelui plan mai adânc şi întregitor în care suntem totuşi persoane şi nu personaje, adică avem un chip al nostru inconfundabil care este cu mult mai mult decât măştile personajelor. Nostalgia persoanei, nostalgia unei unităţi pierdute, ori foarte greu de actualizat, iată piatra din vârful unghiului trăirilor noastre, a intimităţii noastre cu noi înşine, adică a momentelor în care putem retrăi în amintirea unui chip al nostru, necunoscut şi totuşi al nostru, chipul persoanei noastre. Această nostalgie a întregului, pe care nu o pierdem niciodată, provine din cadrele în care noi pre-trăim şi pregustăm întregitatea; iar acestea sunt cadrele noologice ale existenţei, acelea care transcend orice plan de manifestare de rol, cele prin care noi putem trăi aievea unitatea persoanei noastre, unitatea cu semenii noştri, unitatea pe verticală cu dătătorul a toată unitatea, cu Dumnezeu creatorul chipului nostru şi sursa unică a unităţii persoanei. Aceste cadre sunt de natură spirituală, sunt trans-naturale, transcend natura noastră spre a-i oferi un plan de împlinire înălţată, ireductibilă la vreuna dintre expresiile ei concrete, cele pe care, de cele mai multe ori, ni le mijlocesc jocurile de rol, în care nu suntem, totuşi, decât personaje pe o scenă, aflaţi sub indicaţii de regie şi de rol, pentru a căror elaborare n-am fost niciodată consultaţi; le învăţăm deodată cu rolurile. Cadrele spirituale, în frunte cu rugăciunea, în şi prin care dialogăm cu Dumnezeu spre a restaura ceea ce pierdem mereu în jocurile noastre de rol, chipul nostru divin, sunt păstrătoarele depozitului unităţii noastre din tot timpul şi de peste toată vremea. Aceste cadre îmbracă forme felurite şi ele, dar îşi păstrează natura unitară: ele sunt locuri destinate actualizării unităţii noastre. Astfel de locuri virtuale sunt, cum s-a precizat, rugăciunea, simbolurile, miturile, riturile, operele în cuprinsul cărora virtualitatea persoanei face unitate narativă cu actualitatea personajului. Într-un personaj precum Hamlet se montează tragedia imposibilităţii actualizării persoanei, căci viaţa regatului, a familiei sale, a mamei sale, au fost mutate de către regele tiran şi criminal în minciună; de unde întrebarea retorică: „a fi sau a nu fi”. A fi persoană, adică a trăi în armonie cu tine şi cu toate cele ale lumii tale, aduce după sine moartea personajului, refuzul de a fi distribuit într-un rol prin care nu se poate recompune întregul şi deci adevărul. A primi să joci un rol (aici rolul mincinos al fericitei progenituri regale) aduce după sine moartea persoanei şi triumful deplin al minciunii – iată sursa, nucleul şi esenţa tragediei shakespeariene. Aceasta este prima tâlcuire a esenţei modernităţii şi, într-un fel, a căderii în istoricitate, adică a credinţei că poţi face orice dacă ai putere, fiindcă dincolo de fapta ta nu mai este nimic. Acest prometeism al faptei şi, deci, al istoriei, este cea mai teribilă amăgire şi tragică minciună a modernităţii şi a istoricismului. Dincolo de istorie este „realitatea” neactualizată a persoanei şi triumful adevărului – care este personal, este chiar persoana Dumnezeului înomenit. Dar aceasta înseamnă că întregitatea noastră nu poate fi procurată în istorie şi pe calea istoriei, ci în trans-istorie şi pe calea mântuirii, a izbăvirii din şi de jocul măştilor noastre, adică de realitatea evoluţiilor noastre ca personaje ale unui joc pe scena istoriei. Istoria nu aduce nici împlinire, nici triumful adevărului, nici unitate, ci simpla ei despletire, o pierdere a unităţii pe care n-o putem recupera decât dincolo de istorie, în cele ce n-au istoricitate, precum credinţa, rugăciunile, tainele, simbolurile, operele, în frunte cu marea capodoperă a omenirii, cu cartea scrisă de om în colaborare cu Însuşi Dumnezeu, cu Sfânta Scriptură, în riturile restauratoare, în mituri (de ce nu?), în marile tradiţii, în marile învăţături pe care omul tradiţional le poartă cu el din imemorie şi le transmite generaţiilor succesive pe calea înţelepciunii populare, a folclorului, a paremiilor şi proverbelor populare, în unitatea sufletească şi trupească a cununiei, deci în taina şi sfinţenia căsătoriei, care face din bărbat şi femeie unitate în trup şi în suflet (încât putem spune că 1+1 = 1, şi nu 2, ca în aritmetică).

Prototipul de pe pământ al celui care a întruchipat aievea o atare unitate, actualizată în toate gesturile sale cotidiene, în toate faptele sale, evitând şi, odată cu modernitatea, refuzând căderea într-un personaj, este oferit la scara planetei de către ţăran. Între civilizaţiile ţărăneşti, aceea a sud-estului european se desprinde din serie printr-o performanţă ca cea a creştinismului cosmic. Orice ţăran sud-est european avea mai multă ştiinţă a unităţii persoanei decât toată ştiinţa modernităţilor multiple sau nemultiple. El ştia să vadă în grăunte chipul lui Hristos şi tot el ştia să o vadă în spicul de grâu pe Maica Dumnezeului Înomenit. De la ţăranul acesta ar trebui să înveţe toţi „deştepţii” pământului şi ai istoriei, căci nici unii dintre ei n-au avut şi nu vor avea atâta ştiinţă şi atâta putere precum acest ţăran. El n-a murit, cum cred „idioţii” întru ştiinţă ai veacului modern, ci noi, modernii, am murit odată cu modernitatea, am murit ca persoane purtătoare de întregitate ca să fim în toate simple personaje. Şi de-am vrea, n-am şti să redevenim persoane, adică purtătoare de întreg, decât cercetând şi retrăind cu de-amănuntul tiparele ţărăneşti de viaţă, adică redevenind ţărani ai creştinismului cosmic sud-est-european. Aceasta ar fi una dintre căile triumfului persoanei asupra personajului, a întregului asupra părţii, a veşniciei asupra morţii, a sănătăţii asupra maladiei – în frunte cu cea mai grozavă, cu maladia morţii. Din clipa în care am pierdut ştiinţa de a fi ţărani am şi murit, am devenit simple spectre, personaje pe o scenă, recapitulând tiparul omului marionetă profetizat de către Platon şi înfăţişat de filosoful grec prin mijlocirea acelei metafore a jocului de umbre pe pereţii unei peşteri. În acelaşi rând cu tiparul antropologic al omului ţărănesc mai putem aşeza sfinţii, geniile, profeţii, eroii, adică mijlocitorii lui Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, creatori ai „depozitelor” revelaţiei naturale, ca cel mai tulburător complement al revelaţiei supranaturale – dăruită omului de către Dumnezeu în chip direct prin taina kenozei, a înomenirii Fiului Său. Lupta modernilor cu ţăranii este comedia tragică a lumii şi a istoricismului. Când în lume nu vor mai fi ţărani, obişnuia să spună un mare romancier român, lumea va candida la înfrângeri definitive. Se cuvine să ne rugăm pentru toţi ţăranii planetei, deoarece, ne spune regele David, „vremea este a lucra Domnului fiindcă omul a stricat legea Sa”. O repetăm şi noi, aici şi acum.

 autor: Ilie Badescu (Revista Clipa)

(Visited 69 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. ,,Nu cunosc in Europa un alt taran mai amarit, mai pamintiu, mai coplesit.”
    Emil Cioran ,,Schimbarea la fata a Romaniei” pagina 65

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.