Nodul din papură al „moldovenismului”

Natura a creat papura fără noduri. Iar zicala a căuta nod în papură conturează indicele alarmant că cineva căuta părți negative acolo unde ele nu există. Proiectată la curentul “moldovenist” din Republica Moldova, cunoscuta zicătoare scoate la iveală grotescul acţiunilor contra moldovenilor. România, arată ei, se face vinovată în dezbinarea poporului moldovenesc, asumându-şi intervenţii peste măsură de necuviincioase  în istoria neamului. Încarcătura ticăloasă a intenţiei devine atât de evidentă, că gestul nu poate fi calificat drept o simplă aluzie la vestitul nod gordian.

Din ce în ce mai des invocă “moldoveniştii” în viaţa publică criteriul “anexării” Basarabiei de către România. Coloratura roşietico-bolşevică  îi împiedică să pronunţe cuvântul unire, descoperind impudica tendinţă de a o echivala cu raptul din 1812. Printre rânduri mai răzbate incitarea mascată la ură între ruşi şi români. Un ascultător înţelept trebuie numaidecât să înţeleagă că Basarabia – vaşu mati, de când hăul şi pârăul (cum ar fi, înainte de facerea lumii), era amar de independentă şi statalistă. Surprinzător, doar, că pe parcursul a două milenii – fără cuvenita autorizare partinică (?), se numără parte componentă ba a Daciei, ba a Moldovei.

Cu raţionamente de iz comunist se studiează anexarea ulterioară (1918) chiar de către România. Se dă de înţeles, pesemne, că gestul unui părinte, care-şi primeşte copilul răpit cândva de răufăcători, echivalează cu fapta urâtă a uzurpatorului. Prea sovietica ştiinţă în ruptul capului nu permite proporţionalitatea exact inversă a raportului: tâlhăria imperială prevalează angro simţul dreptăţii sociale.

În tractarea şovină, calvarul anexărilor Basarabiei îl curmă Rusia “eliberatoare” (umil, se trece sub tăcere erijarea “punctului” cu ţeava armei). Apare, însă, întrebarea dacă “punctul” marchează o etapă concretă a fantasmogoricei “entităţii politice basarabene”? Sau, mai degrabă, ruperea de la rădăcini. Transformarea Basarabiei de către ruşi într-un loc al exilului, stă dovadă acerbă ultimului criteriu. Cum n-ai da, nu te-ai uita, anul 1812 semnifică pentru moldovenii răsăriteni începutul instrăinării silnice, amplificate cu vaste acţiuni de deznaţionalizare. Iar sfâşierea ruşinoasă prin actul decizional al autorităţilor coloniale din noiembrie 1940, trădează ignoranţa profund dispreţuitoare a istoriei Ţinutului. Din frânturile prădate, Basarabia – mai ales centrul ei, e poate poligonul cel mai afectat de dilema artificială a agresorului, cu  născocirile lui obsesive şi distructive, gen „respublica moldovinească …rusă; moldoveni – români…”. Naraţiuni recente – executarea unui modest intermézzo  la tema ”federation maldavanscaia“; autor, interpret şi dirijare – panslavismul, vechiul nostru partener de la Luţk, 13 aprilie 1711.

Eventual, bravii “iubăreţi” dezaprobă părerea istoricului rus M. Pocrovschi, care se dădu public cu regretul:  “războiul ruso-turc din 1806-1812 s-a terminat pentru Ruşi “aproape cu nimic”[1]. Vezi bine, Basarabia reprezenta o nimica toată comparativ cu doleanţele lor ”in extenso”! Iată că nu prudenţa ortodoxă impulsiona armata rusă în direcţia balcanică; prioritate majoră avea strategia impingerii hotarului anexărilor până la apele Bosforului. Acum, de la distanţă, se vede limpede ce zadarnice speranţe legau Principatele Dunărene de puterea ruşilor, întru scăpare de păgâni.

În discuţia cu referinţă la “statalitatea celui mai statuleţ stat” din lume vreau să intervin nu din considerente super-ştiinţifice, ci din tâmpenia ordinară a amatorului. Nicicum nu-mi pot explica declaraţiile înflăcărate prin care se caută a face atmosferă favorabilă ideei de straşnică statalitate a „Noii Maldavii” –parcela de 200 m din jurul satului Băcioi, sub Chişinău. Din unghiul adevărului istoric – o politică absolut retrogradă, fundamentată pe egocentrismul de grup, ani de zile cultivat de năvălitori. Ziua – noaptea, dimineaţa – seara, la ameaza – sau chindie, mai prin zori – mai prin amurg, diferite ustensile sofisticate – presa, radio, TV, publicitatea, lume învăţată şi mai puţin învăţată, argumentează vehement că civilizaţia a început pe malurile Bîcului. Asemenea unor pânze umflate de vânt pe catargele corăbiilor, mulţime de placarde aglomerează spaţiul public cu lozinci de tipul  ”Moldova e patria mea” / “Iubesc Moldova“.

Io, de ce nu iubesc “Maldova”?

De la înălţimea celui mai modern “cal troian”, mulţi din promotorii “ismului” se autointitulează semeţ moldoivani (deşi, o lume cunoaşte că tot o oaie sunt cu noi, adică tot o mioriţă). Doar că convertirea rusofilă le asigură comfortul existenţei. Astfel, în unison cu colonialiştii, ocuparea teritorială, pe cale armată, ei o numesc “eliberare”. Nucleul în jurul căruia se adună – “a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc, aflate în componenţa României”, e proclamată “Patria-mamă – Moldova”. Deoarece Statul Moldova a fost distrus, lovitură fatidică primind-o de la Rusia Ţaristă, cu exactitate astronomică ecuaţia vizează, credem, Chişinăul. Deviza călăuzitoare încurcă însă grav iţele, căci marele păcat al satanei le aruncă în ochi nu pământurile moldovene răvăşite, ci unica bucată rămasă intactă din Ţară. Stigmatul anihilează din start valoarea mişcării.

Verificarea premisei vizavi de obiectivul “a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc”, scoate instantaneu voalul de pe “zeloşii” unirii şi relevă un adevar paradoxal. În care Românie s-a aciuat, spre exemplu, Hotinul, pe care Dimitrie Cantemir îl notifica sârguincios printre “oraşele cele mai mari ale Moldaviei.“[2] Sau, unde s-au prăpăstuit Cernăuţul, “oblăduirea lui iaste dată spătarului celui mare“; Akermanul, “ce se numeşte de lăcuitori Cetatea Albă, odinioară se numea de romani Alba-Iulia, de greci Moncastron, iară de leşi Bialogrod, pre ţărmurile Mării Negre, o cetate destul de mare şi de întărită, şi când încă era a Moldaviei, o stăpânea logofătul cel mare, iară acum iaste asupra oştilor eii un osebit enicer-aga.”; Kilia, “ce se chema odinioară Likostom, la gura Dunării despre miază-noapte…”[3]; Ismailul (Smilul), Renii şi multe alte cetăţi şi oraşe ale Moldovei continuă şirul vitregiei. Din nou, istoricul Ştefan Ciobanu face referinţă la “unul dintre cele mai plăcute oraşe din Basarabia“[4]. O fi vorba despre Nisporeni? Savantul explică: “În jurul oraşului se întind vestitele vii ale Cetăţii Albe, de-a lungul limanului până dincolo de Şaba. Iar mai departe se începe stepa Bugeacului, cântată în câteva sonete de către poetul polonez Adam Mickiewicz”.  Dar de ce străduim în zadar: vorbă lungă, sărăcia omului. Aparent nobilă la prima vedere, mult vehiculata idee a celor mai „patrioţi” dintre patrioţii interfluviului Nistru-Prut include repere, pe cât de slabe – unele, pe atât de false – altele.

1. Fac spumă protagoniştii, vociferând despre BASARABIA, dar se “uită” tranşant că mult statalista Respublica Maldavia nici măcar nu o reprezintă materialmente. În lipsa oricăror temeiuri juridice reale, acaparatorii de pământ au segmentat-o. Uluitor, dar “grija” faţă de reunificarea Basarabiei lipseşte în agenda de zi a “exclusiviştilor naţionali”.

2. Datorită ispitei de a ponegri România, declaraţiile „băieţilor deştepţi”  cu referinţă la Moldova, pe care o vor Mare, desemnează adânca lor deşărtăciune. Este cel mai notoriu motiv al reticenţei populaţiei la cauză. Apoi, stimaţi “colegi”, adjectivul mare pentru “Maldova”e unul nefiresc, nu? Mai degrabă, voi tindeţi să creaţi o ţară fără identitate – ca să lămurim niţel încotro duce „rătăcirea” voastră. Ba dacă am ignora explicit paralelismul timpului, Marele Eminescu incontinuu veghează cuminte de sus, anticipând veninul injectat de „ismul” contemporan:

„Cum nu vii tu, Ţepeş, Doamne, ca punând mâna pe ei

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni.

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Privită sub aspect istoric, România constituie forma statală aspirată de ambele Principate în ascendenţa social-politică, la nivelul a.1859. De altfel, istoria universală abundă în exemple de comasare, mecanism ce măreşte considerabil potenţialul unui stat  / grup. Vicisitudinile copleşitoare ale sec.XIX au acutizat la apogeu dezvoltarea statalităţii autohtone. Din care considerente Ţara (mai bine zis, ceea ce a mai rămas din Ea) s-a văzut constrânsă să caute noi metode de supravieţuire.

Desfăşurarea posterioară a circumstanţelor atestă Unirea Moldovei cu Ţara Românească drept unica cale de contracarare a uriaşelor pericole, emanate de Imperiile vecine pofticioase. Importanţa Actului Unirii e cu atât mai valoroasă, cu cât el se produce în condiţiile precare ale Tratatului de la Buftea-Bucureşti (7 mai 1918). Corespunzător, odată ce statalitatea moldovenească este delegată structurii nou acceptate, Unirea generează singura axiomă posibilă: Moldova de ieri este România de astăzi. De aici încolo, atribuţiile de exponent legitim al intereselor etnosului moldovenesc pe arena internaţională revin, fără pic de excepţie, statului român (cu mare regret, cum o face.).

Comentariu. Dragi „prieteni”, nu scuipaţi cavalereşte în fântâna obârşiei moldovenilor. Civilizaţia moldovenească începe nu pe şesul Bîcului, nici în oraşul Oha, insula Sahalin – cum „investighează” serios o seamă de persoane cu înalte şcoli pro-moscovite, ci e legată de Carpaţi. Descălecatul Ţării Moldovei constituie o legendă confirmată de vestigii istorice. Acestea nu pot fi ignorate. În alt mod, promovaţi minciuna, care se zice, are picioare scurte. Ca să despicăm firul în patru, amintim de frumoasa poveste a lui Adam şi Eva: un măr adesea e împărţit la doi şi fiecare mănâncă fruct identic. Procedeul analogiei notifică cu brio nulitatea falsei propagande în cazul poporului dezbinat în două: jumătăţile nu pot fi diferite. Iar timidele încercări de a chema la reunirea fragmentelor dispersate – vede bunul Dumnezeu – nu se califică cu peiorative „unionism, neo-nazism…”. Citiroul trebuie să aibă nevoie de foarte multă răbdare ca să observe dedesubturile mascate: instruirea nomenclaturistă de a denigra băştinaşii echivalează pentru învăţăceii aborigeni cu scuipatul în oglindă.

Supoziţie. Undeva departe- departe, peste 7 mări, peste 7 ţări, în locuri sălbatice şi necunoscute omenirii, se află satul Fundu Moldovei. Se presupune a fi o zonă din Suceava. De acolo pornesc izvoarele râului Moldova, de la care, mai spun cronicarii, ar veni şi numele Ţării.

Sarcina primordială a ”moldovenismului”: haraşo este să demonstrezi că râul nu are vreo legătură oarecare cu importanta moştenire sovietică – imperiul moldav de pe rămăşiţa fostei Basarabii. De altfel, graba cu care s-a lichidat / lichidează toponimica autohtonă în teritoriile cucerite, nu vi se pare cel puţin suspectă? Ori, tocmai asta îi coboară pe neo-invadatori sub nivelul hoardelor tătaro-mongole, chiar dacă ei se dau cu replica: nam tataram vseo ravno (cum nu dai, tot în picioare cad). Criteriul dat constituie cea mai concludentă dovadă că impetuoşii „fraţi” cunosc etimologia română în detalii – znaet cot ciu caşu est. Care altă pricină, dacă nu lipsa totală a legitimităţii, explică urâta faptă a expres-redenumirilor în teritoriul furat? Realmente, un instrument docil al deznaţionalizării, prin care se încearcă a muşamaliza temeiul invaziei.

3. Sloganul „Moldova Mare” etalează o vădită agresie faţă de Ucraina, ţară soră şi vecină, care din a.1991 deţine nelegitim nordul, estul şi sudul Moldovei răsăritene.

Involuntar, se impune necesitatea unei replici celor care arată cu degetul la România: dacă Kremlinul se face vinovat de împărţirea arbitrară în a.1940 a pământurilor moldoveneşti furate, din 1991 încoace, după prăbuşirea URSS, vina reţinerii patrimoniului fraudat revine deja Ucrainei.

4. Volens-nolens, “moldoveniştii” lovesc în matuşca Rusi, ţară care:

– a rupt Basarabia de la origini în blestematul an de război 1812;
– a promulgat o politică dură de rusificare a Ţinutului.

5. Făcând-o pe-a ne-znaiului, “patrioţii” atacă ex-Imperiul Sovietic, ţară care:

– jonglează (habar n-ai) cu statalitatea moldovenească (sfânta sfintelor oricărui popor, cum scrie într-o carte). La 12 octombrie 1924 înfiinţează arbitrar pe teritoriul moldovenesc de dincolo de Nistru o efemeră Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Capitala – oraşul Balta. Şi un minuscul semn de întrebare, adresat “moldoveniştilor”: contează pentru voi recunoaşterea sovieticilor că Transnistria e pământ moldovenesc?);

– a reocupat violent Basarabia, la 28 iunie 1940;
– a dezmembrat Basarabia, la 4 noiembrie 1940;

– a acaparat Insula Şerpilor (anul 1948, luna Mai, ziua 23), în temeiul grosolanei minciuni referitor la înapoiere (?): “…insula Şerpilor sau Zmeinâi… a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.”[5] (Memento mori. Insula niciodata n-a aparţinut sovieticilor, ca să fie înapoiată.)

– a instigat la fărâmiţarea continuă (1990) a micro-imperiului moldav în noi cnezate, mai „maldaveneşti” decât toată „maldavenimea”: Pridnestrovcsaia Moldavscaia Respublica, Avtonom Territorial Bölümlüü Gagauz Yeri… Se întrezărește, la rând, șirul viitoarelor „voevodate”- numite oficial “Unități Administrativ-Teritoriale”,  a tuturor etniilor cu reprezentanţi în sireaca Basarabie (nu uitați de căzăcimea “a toată Moldavia noastră rodnaia” etc. etc.).

Îndreptat eronat peste Prut, drapelul aberaţiilor revizioniste afișează un tupeu rar întâlnit, egal cu nebunia, ce ținteşte cu tot dinadinsul să compromită imaginea României. Pe când acul compasului indică reflecţia subiectului în partea estică. Vântul pribeag a spulberat temporar speranţa UNIRII de pe valurile Dunării, ducând-o pe cele ale Volgăi, iar în ultimul ceas, pe ale Niprului. Dacă şi a ripostat România contra risipirii pământurilor ce-i aparţin de jure, de fiecare dată demnitatea ei a fost umilită, patromoniul jefuit. Încurcate sunt căile Domnului, căci până la victoria celora de partea cărora stă dreptatea e o cale atât de lungă. Străină poporului moldovenesc (precum străin a fost şi comunismul), ideologia “moldovenismului” nu concurează cu idealul sfânt al acelui “rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice”, care-a împletit “Hora unirii” în nemuritoare versuri.

Poarta Creştinătăţii, care a fost cândva o ţară liberă şi măreaţă, e transformată de cotropitor în Poartă a Suferinţii. Gândul că Dumnezeu nu va tolera la infinit nedreptatea făcută moldovenilor acum 200 de ani, întăreşte spiritele naţionaliste sănătoase. Renaşterea Statului Moldova va consemna, în primul rând, reîntregirea României în granițele ei bimilenare dintre Nistru, Tisa, Dunăre și Marea Neagră. Şi nu e vorba de revizuirea istoriei, ci de întoarcerea pământului strămoşesc răpit.

Dă, Doamne, minte şi putere să refacem Patria.

Dezlegarea nodului “maldavenist” din papură. Tovarăşi. Este probat istoriceşte că nu România a dezmembrat Moldova. Reiterăm, pentru necredincioşi, discernământul sechestrării pământurilor moldovenești şi reţinem, cu deosebire, autorul faptelor:

– 16 (28) mai 1812 – Moldova e ruptă în două – de către Imperiul Rus;
– 28 iunie 1940 – Basarabia (Moldova Orientală) e reocupată forţat, pe cale armată – de către Uniunea Sovietică. Concomitent, Uniunea Sovietică – anexează nejustificat nordul Bucovinei si Ținutul Herța;

– 12 octombrie 1924, pe teritoriul moldovenesc de dincolo de Nistru, Uniunea Sovietică crează arbitrar Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Cu alte cuvinte, aprinde focul “moldovenismului”;

– 4 noiembrie 1940, se produce trunchierea de neinvidiat a Basarabiei și a pretinsei R.A.S.S. Moldovenești (Transnistria) – prin “Decretul cu privire la stabilirea graniței între R.S.S. Ucraineană si R.S.S. Moldovenească”, emis de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.;

– 23 mai 1948, Uniunea Sovietică acapară fraudulos Insula Şerpilor cu o parte a deltei Dunării;

– 2 septembrie 1990, sub umbrela militară a Federaţiei Ruse se delimitează din Republica Moldova “şi mai statalista” republică Moldovenească-Nistreană. Pe platforma plecărilor, cu acte în regulă, se agită în nelinişte încă o “statalistă“ – Găgăuzia (Mare?)…

Vai victis!

Scris de Mihai DASCĂLU / 15 martie 2012

http://juriscult.wordpress.com