Nobilimea Chioarului- file de istorie locala transilvaneana

Nobilimea Chioarului- file de istorie locala transilvaneana

by -
1 1897

Realitãtile românesti ale Transilvaniei medievale, în ciuda izvoarelor destul de numeroase, au iesit relativ greu la luminã, ceea ce le-a dat cuvânt unora sã punã sub semnul întrebãrii însãsi prezenta românilor în regiune. Valer Hossu vrea cu tot dinadinsul sã contrazicã aceastã asertiune si o face cu mult succes.

Cunoscut de multi ani între truditorii pe tãrâmul scrisului istoric, ne convinge si de aceastã datã cã existã destule documente despre Chioar, cã aceste documente sunt vechi si cã ele se referã din belsug la români, bãstinasi în zonã. O face cu mult calm si chibzuintã, fãrã sã contrazicã în chip direct pe nimeni, dar convingându-ne de temeinicia gândurilor sale. Fireste, încã din secolul al XVIII-lea au început sã iasã la luminã, prin efortul istoricilor si filologilor, temeiurile adânci ale romanitãtii transilvane, atât cele tãrãnesti (iobãgesti), cât si cele elitare. Prea multi ani la rând s-a repetat faptul cã în Transilvania noi am fost un popor modest de tãrani si de preoti supusi – Iorga vorbea atât de frumos despre „sate si preoti din Ardeal“! – încât am ajuns nici sã nu mai cãutãm si sã nu mai credem altceva. O datã cu epoca modernã, s-a mai vorbit despre o intelectualitate de extractie ruralã, cum a fost gruparea din „Scoala Ardeleanã“ – strãlucitoare în manifestãrile sale de tip iluminist si national – si cam atât. Abia târziu au fost reluate strãdaniile de început ale lui Ioan Mihaly de Apsa, Ioan Cavaler de Puscariu sau Augustin Bunea, care încercaserã sã atragã atentia cã uneori, rar si dificil, românii din Transilvania si din vecinãtate au fost si stãpâni, nu doar supusi, cã au avut o elitã nobiliarã. Valer Hossu se înscrie, aici si acum, în aceastã traditie, dând la ivealã o carte despre nobilimea Chioarului.

Ca orice popor european de la cumpãna mileniilor I si II din era crestinã, românii aveau si ei conducãtori puternici, fiindcã erau proprietari si luptãtori. Venirea valurilor de nãvãlitori dinspre rãsãrit nu a putut distruge aceastã elitã, chiar dacã i-a diminuat puterea. O loviturã grea pentru localnici (români, slavi, pecenegi etc.) a venit dupã 900, când ungurii – unul dintre valurile în migratie – stabiliti în Pannonia au început incursiuni de pradã si apoi de cucerire, înapoi, spre rãsãrit. Dupã mai bine de o sutã cincizeci de ani de astfel de atacuri si presiuni, între secolele XI si XIII, Transilvania si zonele adiacente erau încadrate în linii mari în Regatul Ungariei. Se poate aprecia cã tinutul Chioarului, situat în nord-vestul Transilvaniei voievodale, la confluenta cu Maramuresul, cu Sãtmarul si cu Crisana, a fost integrat formal în noul stat chiar mai devreme de 1200. Faptic însã, concret, la teritoriu, integrarea a început sã se producã numai în secolul al XVIII-lea, fãrã rezultate si urmãri spectaculare, deoarece marea invazie tãtarã de la 1241- 1242 a distrus aproape totul, inclusiv puterea de stat ungarã. Cu greu au revenit stãpânii unguri în regiunea intracarpaticã. Cam de aici îsi deruleazã fascinanta „poveste“ Valer Hossu si o duce, cu pricepere si farmec, pânã la Marea Unire de la Alba- Iulia, din 1918. Aflãm astfel despre fondarea Cetãtii de Piatrã (Chioar, Køvár), despre stãpânii sãi (între care cei mai prestigiosi si mai statornici au fost regii Ungariei, principii Transilvaniei Austriei) si despre supusii sãi. Acesti supusi, care pãreau închinati sau plecati pentru vecie înaintea cuceritorului, ies din nou la luminã, dupã întemeierea districtului din jurul cetãtii. Districtul de cetate, oazã de „fortã si ordine“, ar putea fi fondat, cum s-a întâmplat adesea si în alte pãrti, pe un vechi nucleu politic românesc sau româno-slav, pe o veche „vatrã de neam“, cum spune autorul. Fireste, o datã cu statul strãin au venit aici si stãpâni strãini, dar fãrã sã poatã coplesi vreodatã caracterul etnic românesc al districtului. De sub pojghita de stãpânire nouã, subtire si neclarã, au iesit repede la ivealã vechii stãpâni, cnezi si voievozi. În tãrile cu putere politicã româneascã si ortodoxã de la sud si estde Carpati, acesti cnezi si voievozi (juzi, jupani si altii) s-au adaptat în mare mãsurã exigentelor statale locale, de model feudal bizantino-slav, devenind boieri; în Transilvania situatia era cu totul alta, pentru cã puterea statalã nu era româneascã si ortodoxã si nici feudalismul de import nu era bizantino-slav, ci occidental. În aceste conditii – ne spune autorul – elita românilor din Chioar a oscilat între un statut de supunere si unul de libertate, tinzând adesea spre nobilitate si esuând nu de putine ori în rândul supusilor iobagi si jeleri. Natural, cum ne avertizeazã si titlul cãrtii, sunt urmãriti mai ales cei care au reusit sã devinã nobili, „nobili voievozi“, nobili „adevãrati“ sau conationali, adicã sã se plieze dupã regulile jocului ascendentei sociale oficiale.

Cetatea si districtul Chioar, situate la zone de confinii, n-au urmat nici destinul politic al Transilvaniei voievodale, nici al Pãrtilor Vestice, ci au avut o soartã aparte, trecând sub administratii si regimuri variate. În vremea acestor avataturi, soarta elitei românesti a fost mai bunã sau mai rea, dupã noroc. Oricum, dintre români – ne asigurã Valer Hossu – s-au ridicat „nume de prestantã“, juzi ai satelor, luptãtori la hotare, la Cãlugãreni si Giurgiu, alãturi de Mihai Viteazul, sau în Polonia, alãturi de Stefan Báthory, purtãtori de blazoane regesti, princiare si împãrãtesti, cavaleresti, puscasi, pixidari ori drabanti, cãrturari, profesori, episcopi, dregãtori, revolutionari, deputati etc. În evul mediu si în marea parte a epocii moderne, acesti oameni vajnici au tinut la rangurile lor nobiliare, desi majoritatea nu erau „nobili adevãrati“, ci aveau o nobilitate conditionatã, erau nobili „de-o serie“ ori erau un fel de libertini cu pretentii. Unii au tinut sã se numeascã, plini de mândrie, nobili chiar si atunci când luau în chirie, spre a lucra, sesii iobãgesti de la marii stãpâni feudali. Un punct de reper în viata Chioarului a rãmas domnia lui Mihai Viteazul, care si-a rezervat cetatea ca loc de adãpost si si-a numit propriul cãpitan aici, dãruindu-i pe localnici cu statutul de libertate – ceea ce în ochii lor echivala cu înnobilarea globalã – dupã modelul secuiesc. „Libertatea lui Mihai Viteazul“ a rãmas o amintire si o aspiratie, mereu invocatã apoi, chiar dacã numele eroului de la Cãlugãreni, acum prohibit, era trecut sub tãcere. Autorul a reusit sã alcãtuiascã un portret colectiv impresionant al elitei românesti din Chioar, portret prin care nobilimea aceasta se înfãtiseazã asa cum a fost: un grup de oameni din fruntea comunitãtiilor, de obârsie strãveche, cu sentimentul statorniciei, stãpâni pe sine, dar supusi de la un timp, cu armele, altor stãpâni. În ciuda supunerii – ne asigurã printre rânduri Valer Hossu – acesti cnezi si voievozi români nu s-au lãsat intimidati si dizolvati în masa strãinã, desi au trecut prin momente dificile. Supunerea lor a fost adesea aparentã si temporarã. Pentru a rãmâne în fruntea turmei lor, pentru a-si pãstra averea lor, adicã pentru a supravietui cu demnitate – omul fãrã proprietate poate ajunge usor si fãrã demnitate! – au luptat pentru noii stãpâni, ajungând rãzboinici de temut, au plãtit impozite grele, au muncit chiar cu propriile mâini pãmântul, au fost soli, dascãli, preoti, rebeli etc., cu un cuvânt, au fost de toate. Si nimic din ceea ce este omenesc nu le-a fost strãin. Multi dinte ei au dobândit titluri nobiliare si chiar blazoane, marcate în diplome scrise pe pergament, pe care le-au pretuit ca pe icoane. Aici stã secretul marii energii românesti care s-a revãrsat din Chioar atunci când a fost nevoie: elita, asa tulburatã si scãzutã cum a ajuns ea, a stat mereu în fruntea poporului rural si l-a ghidat. Iar un popor care are elitã autenticã este salvat, pentru cã existã, vietuieste si se perpetueazã.

Cartea aceasta este un exemplu grãitor al felului în care istoria localã – privitã adesea „de sus“, cu oarecare îngãduintã superioarã – poate deveni istorie mare, demnã de ochii oricãrui cititor, oricât de exigent.

 

Autor: Ioan Aurel Pop.

Revista Tribuna, 2003.

(Visited 896 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.