Naţionalismul boieresc al lui Al. Paleologu (prezentare de carte)

Naţionalismul boieresc al lui Al. Paleologu (prezentare de carte)

by -
0 780

Alexandru Paleologu are inteligenţa absolută. Aşa cum se spune ureche absolută. Gentlemanul numit de intimi „conu’ Alecu” primeşte şi emite idei cu o prospeţime mereu genuină. Numesc inteligenţă absolută capacitatea lui Alexandru Paleologu de a gîndi spontan şi liber, nedeterminat de scheme anchilozate, asupra oricărui subiect pe care-l stăpîneşte. Această carte1, pe care mi-a oferit-o acum un an, alcătuită din, cum singur spune, „interviuri, prefeţe şi articolaşe, adică din mărunţişuri”, dă la iveală o splendidă coerenţă. Coerenţa unei vivacităţi spirituale impresionante. Tocmai pentru că e un „bric-à-brac” (cuvîntul aparţine tot autorului), firul roşu e mai vizibil, iar dezinvoltura profundă a trecerilor de la una la alta, mai spectaculoasă.
Cartea începe cu un „Bildungsroman”, o autobiografie-spirituală, moşită de întrebările lui Mircea Vasilescu. „Pe la 16-17 ani, au intrat în viaţa mea, unul după altul, Baudelaire şi Nietzsche” (p.21). Au urmat „Balzac, Stendhal, Merimée, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Rabelais, Cervantes, Shakespeare, Molière, Ion Ghica, Mateiu Caragiale, Proust”, apoi Eminescu, Sadoveanu, Caragiale, Călinescu…

Cîteva interviuri, prefeţe sau postfeţe vădesc o admiraţie bine motivată pentru Soljeniţîn şi esenţa mesajului său: „Antioccidentalism? Ce înseamnă asta? (…) Cineva poate fi perfect european… fără a fi epatat şi căzut în şezut în faţa Occidentului” (p.60).

Pe Huntington şi tezele sale despre ciocnirile civilizaţiilor nu dă prea multe parale, văzînd în acestea din urmă nişte speculaţii arbitrare: „Nu pot exista linii de fractură şi şocuri de civilizaţii în lumea creştină… Aşa încît aroganţa şi privirea suficientă, superioară, ale Occidentului noi ar trebui să le privim cu oarecare indulgenţă, cu politicos dispreţ şi cu o toleranţă de profesor care îi învaţă cu duhul blîndeţii pe ignoranţi ce trebuie să afle” (pp.64,65).

Elogiază temeinic marile valori izvorîte din clasa adevăratei boierimi române (şi nu pro domo!). Ia clişeul cu păcătosul nostru balcanism şi-l scutură bine, afirmînd răspicat că noi suntem europeni, nu balcanici, dar că, oricum, nu e nimic peiorativ în a fi balcanic: Socrate, Platon şi Aristotel nu erau altceva decît nişte balcanici. „Din fericire, avem foarte puternice şi vechi inducţii balcanice care dau spiritului nostru – valah, în principal – toată sarea şi piperul, subtilitatea, vioiciunea şi toată această extraordinară putere de metabolism intelectual” şi lucrul e evident într-un şir ca: Pann, Filimon, I.Ghica, Caragiale, Mateiu, I.Barbu, Arghezi.

Îşi revede, fără larmoaianţă, anii petrecuţi „sub obroc”. Nu presimte, în deschiderea dosarelor Securităţii, o mîntuire morală: „Nu trebuie să stabilim o contraofensivă a dosarelor. Ideea de dosar, de investigaţie în părţile tăinuite, mai puţin onorabile, ale oamenilor, ideea de delaţiune trebuie să se şteargă din conştiinţa şi din reflexele oamenilor” (p.144). Priveşte cu blîndă îngrijorare superficialităţile şi împleticelile Parlamentului din care face parte; fire adînc democrată, pledează, cu citate din Churchill, pentru respectarea Opoziţiei. Filosemit declarat, este acuzat de „naţionalism vehement” pentru că subscrie la o frază a lui Sorin Dumitrescu, care spunea că, dacă în cuşca de la Tiraspol ar fi fost evrei, nu români, s-ar fi cutremurat toată planeta.

Ajunşi aici, asupra filonului naţionalist al gîndirii lui Alexandru Paleologu nu strică un bob zăbavă în plus. În 1997, socotea „problema naţională o problemă vitală pentru orice ţară europeană” (p.328) şi regreta lăsarea ei pe mîna ţrîmbiţaşilor şi a industrioşilor fanfaroni (p.331). În 1995, numeşte opinia d-lui Martinez, cum că n-ar avea rost să se pună problema alipirii Basarabiei la România, drept o „măgărie incalificabilă” (p.247), pentru că una e să vorbeşti despre agresarea frontierelor, şi alta să vorbeşti despre un teritoriu care e al tău. Despărţind ortodoxia de naţionalism, apreciază că „astăzi, naţionalismul are o motivaţie reală, pentru că timp de jumătate de secol am fost supuşi unui regim de extirpare a fiinţei naţionale – şi deci trebuie să recuperăm” (p.253), chiar dacă „naţionalismul e necesar nu ca o formulă permanentă, ci ca o formulă dictată de circumstanţe” (p.330). Alexandru Paleologu operează disocieri esenţiale şi înlăuntrul noţiunii de naţionalism: „Occidentul repudiază toate formele de naţionalism, occidentalii mergînd la o idee internaţionalistă, mă rog [de remarcat scepticismul ironic al acestui „mă rog”; n.GP] , a unei  Europe concepute după modelul Tratatului de la Maastricht, un fel de societate anonimă europeană în care naţionalismul e o piedică sau o stavilă. (…) Se confundă naţionalismul de tip pluralist cu naţionalismul demagogic, patriotard, gargaragiu, declamator şi profitabil” (p.261). Eseistul nu ezită să postuleze necesitatea şi legitimitatea naţionalismului cumpătat: „Nu este de conceput ca un cetăţean al uneia din Ţările Baltice sau un polonez, sau un ungur, sau un bulgar, sau un român, sau un ucrainean să nu fie naţionalist. (…) Nu poţi fi european fără a aparţine unei naţiuni şi istoriei ei reale ori fără sentimentul de reabilitare istorică a naţiunii” (id.). Frondeur subtil ca-ntotdeauna, Alexandru Paleologu trage o linie fermă şi conchide: „În acest sens, a nu fi naţionalist înseamnă a fi un imbecil(id.; s.AP), adică, etimologic, un neputincios, un bicisnic. Sau, în altă parte, la fel de categoric: „Acum, dacă vrem să fim europeni, trebuie să fim naţionalişti” (p.330). Discuţia intră şi în chestiuni mai concrete: „Ideea de autonomie locală, adică de regiune autonomă maghiară, care a fost ideea lui Petru Groza sau Gheorghiu-Dej, mi se pare o aberaţie” (p.327); la replica interlocutorului, care-i spune că „Acum, se vorbeşte de o separare a Transilvaniei de restul ţării pe principii economice şi de apartenenţă la spaţiul european”, Al. Paleologu răspunde casant: „Astea sunt idei emise de oameni inculţi” (p.329). Cu această ocazie, citînd şi frumosul micro-eseu al lui Paul Zarifopol, Regăţeanul (găsibil în Eseuri, Ed. Minerva, 1988, vol.II, p.83), Paleologu combate teza superiorităţii întru europenitate a Ardealului faţă de Vechiul Regat: „Regatul român a fost factorul de constituire şi integrare a Transilvaniei în spaţiul european” (id.).

Aşa gîndeşte unul dintre cei mai de bun-simţ cărturari de care ne-a fost dat să avem parte în ultima jumătate de veac. Strălucitor în cele mici ca şi-n cele mari, Al.Paleologu este, efectiv, o lumină. (autor: George Pruteanu, sursa: pruteanu.ro)
___________________________
1)
Al. Paleologu, Interlocuţiuni, Biblioteca „Viaţa Românească”, 2, Buc., 1997. 

(Visited 217 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.