Naţionalismul şi misiunea românească

Naţionalismul şi misiunea românească

by -
0 674

Nationalismul caracterizat în tãrile române a apărut sub forma istorică şi filologică. E romantismul nationalist şi viril al discuţiilor despre originile noastre, naţionalismul latin al şcolii ardelene şi curentului latinist – splendidă izbucnire gospodarească, in mijlocul unui ocean de slavism şi de grecism, a instinctului de a trăi al poporului nostru. A urmat naţionalismul cultural al lui Eliade şi Asachi, pe un plan, şi, pe altul, revolutionarismul social şi national al lui Vladimirescu. La scurt interval, a apărut naţionalismul reprezentat de Bălcescu: revolutionarism social, pe baze istorice şi umanitare, pe deoparte, ideal mistic de unitate a tuturor Românilor prin conceperea unui dinamism militar la înăltimea eroismului străbun, pe de alta. In Bălcescu, toate formele de nationalism de până la el îşi găsesc o nobilă şi neadormită sinteză, adăugând dela sine grija pentru religie, pentru o reprezentare creştină a vieţii, ideia reînfiintării armatei naţionale şi insistând vizionar asupra visului de unire a tuturor Românilor. Naţionalsmul lui Bălcescu, incă nestudiat pe larg şi nevalorificat complect pentru nevoile zilei de azi, e un model viu, filozofic, istoric şi patetic, la care trebue să ne întoarcem pentru documentarea luptei ce ne aşteaptă. Intuiţia anticipatoare a lui Nichifor Crainic a atras încă de acum aproape zece ani atenţia asupra nobletei creştine şi naţionaliste a lui Bălcescu, care azi capătă o mare actualitate. După Bălcescu, a venit Kogălniceanul cu naţionalismul sãu politic şi armonios, a venit, adică, realizatorul, in unire cu naţionalismul eroic al lui Vodã Cuza. Când a apărut Eminescu, Societatea noastră intrase pe calea constitutională şi a primelor acomodări cu burghezia. Eminescu a adus o conceptie sociologică şi de filozofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economiei clasei de mijloc dintr’o societate, o întelegere plină de pasiune a tăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a Românilor de peste granite, o desinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră, o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi in tara noastră… Nationalismul cultural şi filozofic al lui Eminescu, gândit cu maximum de stringenţă, a constituit un corp de doctrină, de la care au plecat toţi cei ce au gândit nationalist de atunci incoace. După Eminescu, apare la noi aşa numitul socialism generos, moment important fiindcă in legătură cu el începe altă serie istorică a naţionalismului in România. Societatea românească îşi destrăma compoziţia feudală. Peste clasa marilor cultivatori de părnânt, începură să apară potentatii anonimi şi întreprizi, deocamdată încă modeşti, ai capitalismului urban, sprijiniti de stat, pe care au ştiut să-l ia in exploatare încă dela început. Paralel cu acest fenomen, imigraţia evreească îşi măreşte volumul. Evreii erau atraşi atât de moşiile boierilor, unde încăpeau ca administratori, orândari şi apoi ca arendaşi, cât şi de burghezismul incipient al târgurilor. Acum îşi face apariţia criticul Dobrogeanu-Gherea, care e port-aparola ideologică a acestor fenomene. Estetismul transcendental, dispretul şi răceala lui Maiorescu, au înlesnit indirect succesul criticului evreu, căruia nu i se puteau tăgădui o mare pasiune pentru problemele lui, o firmă ştiintifică de ultima oră şi oarecare putere de atracţie a tinerelor talente, cari simţeau mai mult ca oricând nevoia unui suflu şi fără canoane rigide. Iar un Haşdeu, mare patriot şi om cu daruri zeeşti, era un singuratic şi o apariţie deconcertantă prin diversitatea preocupărilor, pentru ca să poată aduna tineretul in jurul sãu. Prin Gherea deci, legătura între socialism şi evreism s’a făcut imediat. In cultura noastră, tinerii generoşi, atraşi de noile formule, au militat o bucată de vreme, in timp ce consumau renta pământului ori subvenţiile trimise de părinti, pentru un socialism platonic, până au trecut aproape toţi in rândurile partidului liberal. Dar totul, şi ce e mai însemnat, nu s’a terminat aici. In Societatea largă, acolo unde istoria nu se scrie dar se face, ideile socialiste au început a fi asimilate in grabă, când mai rău când mai bine, de rari şi mici apostoli naivi, dintr’ai noştri, de multi şi insinuanti tineri evrei. Instinctiv, Evreii şi-au dat seama că socialismul poate deveni platforma lor de existenţã in România ca şi aiurea. Gherea a fost mai mult un semnal. Când difuzarea ideilor socialiste s’a accentuat, reacţia s’a produs şi noul nationalism a început. Cari au fost ideile ce au intrat in doctrina acestui nationalism, se vede din însuş procesul formării lui. Lupta contra socialismului şi lupta contra Evreilor, prin cari venea primejdia, erau ideile cari însufleţeau pe naţionalişti. La aceste idei, s’a adăogat idealul unirii tuturor Românilor, precum şi probleme sociale cum a fost in primul rând problema tăranilor obijduiti, revoluţia dela 1907 găsind mare ecou in sufletele nationaliştilor. Două erau însă problemele mari, ce constituiau oarecum cei doi poli ai doctrinei şi activitătii nationaliste până la marele răzoiu: antisemitismul şi unitatea natională. Niciodată cuvintele sintetice: «România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor» n’au fost mai mult invocate şi trăite ca atunci. Aceşti doi poli s’au egalat adesea. Uneori însă unul din ei cântărea mai greu: aşa, de exemplu, in preajma războiului de întregire naţională, era natural ca idealul unităţii să vrăjeasca mai mult, fără însă a se părăsi interesul pentru problema antisemitismului. Acestor doi poli ai doctrinei naţionaliste le-au corespuns din fericire şi oameni mari, in cultura română, cari i-au servit cu înaltă şi eroică pasiune şi cu talent la înălţimea problemelor: A. C. Cuza si Nicolae Iorga. Doi poli doctrinari, doi oameni, îndoită viziune şi dublă eroicitate… Naţionaliştii de ieri au cunoscut multe încercări, dar fericiţi oameni au fost, fiindcă au găsit, in galeria Românilor mari, suflete şi minti clarvăzătoare şi unite, cari să dea expresie integrală, fără rest, naţionalismului şi idealului românesc! Cei doi bărbati, cari se confundau in nationalismul românesc şi in cari se confunda nationalismul românesc, se gândeau amândoi atât la unitatea naţională, cât şi la pericolul evreesc. Totuşi unul reprezenta mai ales antisemitismul, celălalt in primul rând mistica natiunii române integrale. Această relativă şi elocventă specializare reuşea să servească mai efectiv drumurile nationalismului românesc.

In sfârşit războiul a venit. El a ridicat, pe traectoria istoriei româneşti, un monument de legitimitate, la care au colaborat eroismul popular şi eroismul intelectualilor nationalişti, într’o sinteză operată la înaltă temperatură etică. Dar după mari încercări şi mari izbânzi, vine acalmia. Primii ani de după războiu, in desfătarea lor obosită şi lăsătoare, cloroformizată, pe deasupra, de falsa prosperitate economică de atunci, au întins nationalismului românesc o dublă cursă: pe deoparte, unitatea naţională era făcută aproape aşa cum visaseră multi şi mai mult chiar de cum crezuseră unii; pe de alta, tratatele de pace dăduseră drepturi depline Evreilor. Aceasta a făcut pe multi Români, şi chiar dintre nationalişti, să creadă că nu mai avem a ne ocupa nici de problema integrităţii neamului românesc şi nici de problema evreească. Funestă greşeală. Au trecut in acest chip câtiva ani de relaxare, de oarecare suspendare a idealismului nationalist. Românii au început să se ocupe mai mult cu chestiuni sociale, economice, culturale… Funcţia naţionalistă in societatea noastră se voalase oarecum, de altfel cu cele mai bune intentii, până când într’un timp, s’a putut chiar ca vechi nationalişti să se coalizeze şi cu socialiştii pentru un program de guvernare. Aceşti câtiva ani de după războiu, pierduţi in parte pentru viata nationalismului in România, reprezentă un lapsus foarte greu de împlinit. Interventia lui, la un moment dat, a lăsat urme, cari nu s’au şters încă şi nu se vor şterge curând. In evolutia problemelor şi societăţilor sunt goluri, cari riscă să ramână constituţionale pentru toată istoria ulterioară. La neajunsul in chestiune, s’a adăugat un altul: cei doi vâslaşi prestigioşi ai nationalismului românesc de până la războiu, nu mai erau acum uniti. Frătia lor de cruce nu mai funcţiona. Ceeace fusese mai de pret, era însăsi unirea lor, iar acum această unire dispăruse. Aceste două neajunsuri au făcut ca tineretul intelectual al acestei tări să rămână mai mult singur şi, in lipsă de conducători deplini pentru sufletul lui, care acum era mai complicat decăt înainte de războiu, să se blazeze, să se pervertească, sau, in cazurile cele mai bune, să încerce să se formeze singuri; in adevăr, destinul naţionalismului a trecut de data aceasta in mâna studentilor, a minorităţii celei mai bărbate şi mai istorice dintre studenti. Seismograful spiritual al vremii functiona mai bine printre cei foarte tineri. In istorie, sunt ciudate analogii. In prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, nationalismul românesc era reprezentat mai mult de studenţi sau de oameni, cari rămăseseră studenţi in firea lor. După aproape o sută de ani, iniţiativa naţionalistă şi vestitoare de noi aşezări a trecut iarăş in mâna studentilor. Epoca ce a urmat celor dintâi ani de după război, aducea un peisagiu aproape radical schimbat, orizonturi atât de noi, încât păreau lipsite de sens, primejdii atât de mari, încât adormeau vigilenta celor mai multi din cei obosiţi de viată, diferenţieri atât de variate, încât nu mai încăpeau in registrul aperceperei traditionale… Şi atunci rămâneau studenţi, cari dacă nu întelegeau precis mai mult, dar simţeau in însăş substanta lor, fiindcă ei erau copiii timpului nou. Si astfel, nationalismul românesc de după războiu este in esenţă cel reluat de mişcările studenteşti, iar pragul lui cel mai dârz şi mai novator e aşa numita generaţie de la 1922. Astăzi mişcarea naţionalistă e bogată şi fremătătoare, ca o furtună ce vine de pe mai multe văi. Astăzi ea are doctrinari in deplin acord cu sensibilitatea spirituală a timpului nou: un Nichifor Crainic, un Nae Ionescu… şi, ceeace este demn de semnalat, caută argumente şi hrană a duhului in istoria nationalismului românesc din toată ultima sută de ani. O întoarcere la izvoare, unită cu un spirit îndrăznet de inovaţie, caracterizează nationalismul românesc de azi.

Noua luare de conştiintă naţionalistă trebue să ţină seama de situatia actuală a poporului românesc fată de cea de dinainte de răzoiu şi de acum treizeci – patruzeci de ani, trebue să tină seama de coacerea naturală a problemelor prin însăş trecerea timpului şi trebue să ţină seama de situatia in care se găseşte azi lumea de pe tot globul. Considerând aceşti trei factori şi raportând configuraţia naţionalismului de acum la doctrina nationalismului român de înaintea războiului, se poate spune că e o deasebire de cadru şi una de structură. Deosebirea de cadru e formată, pe deoparte, de complexitatea preocupărilor naţionaliste actuale, pe de alta, de amploarea mai mare a problemelor. Azi au apărut probleme cari nu erau înainte: problema stilismului, sectelor, «culturalizării», şomajului, problema «renaşterii religioase», care interesează şi nationalismul, problema filozofiei culturii române între orient şi occident, care exista şi înainte dar nu atât de adâncită ca astăzi, problema politicii internationale, care a devenit o chestiune de viată şi de grijă aproape cotidiană, etc. Atât de complex apare azi nationalismul, încât el tine să coincidă cu înseşi problemele vieţii şi să se constitue într’o filozofie generală. Pe de altă parte, amploarea problemelor şi pateticul lor se ridică până la dramă sau deschid perspective ademenitoare ori ametitoare. In acest sens, se poate spune că aproape toate problemele de mai înainte ale naţionalismului capătă un aspect nou, căci in câteva zeci de ani omenirea a mers cât in câteva secole. In doctrina nationalismului, sunt deci probleme noi, ce se adaugă, şi sunt probleme vechi cu aspect nou! Dintre cele din urmă, cine ar putea spune că fracmasoneria, de exemplu, nu are un aspect mult mai grav decât acum 20-30-40 de ani? Cine ar putea spune că diferitele doctrine sociale nu trebuesc azi cunoscute în fond de toată lumea, ceea ce nu era obligator odinioară? Cine ar putea spune că problema tarănească nu ameninţă să devină un fel de cuadraturã a cercului, prin faptul că in viitor va lipsi pământul, care să fie împărţit taranilor ce se vor înmulţi? Cine ar putea spune că socialismul nu mai e o primejdie mai mult teoretică, ci a început să vină spre noi ca pădurea din Macbeth? Cine ar putea spune că problema evreească nu e astăzi mult mai apăsătoare şi mai greu de soluţionat, azi când Evreii de pretutindeni sunt mai exasperati şi mai solidari ca oricând, azi când la Evreii vechi au căpătat şi loturile încărcate de Evrei din noile provincii, precum şi pe cei veniţi de la războiu încoace, azi când toate statele au făcut front contra Evreilor şi nu-i mai primesc, ei nemaiputând merge nici in Palestina, unde dau de Arabi?… Câte probleme, atâtea drame ideologice, cari dau situatiei actuale un patetism cumplit! Fată de acestea, sunt foarte puţine problemele naţionalismului de până la războiu, cari şi-au scăzut ceva din volumul de gravitate, cum ar fi chestiunea unităţii tuturor Românilor într’un singur stat, chestiune care nu dispare, ci, puţin diminuată, se pune altfel! – Dar nu e numai atât. Sunt împrejurări şi de altă natură, cari dau naţionalismului semnificaţii noi. In filozofia de azi, de pildă, creşte realismul metafizic, interesul pentru ideile generale, pentru tipuri esenţiale şi existenţe generice, pentru realităţi oculte, mai mult sau mai puţin transcendente, dar cu atât mai vii, şi scade interesul pentru tot ceeace este empiric, aparentă, şi pentru individualism. Aceasta înseamnă că filozofia nouă oferă naţionalismului putinţa unei fundări adânci, cum n’a avut-o niciodată până acum in istorie, fiindcă filozofia nouă proclamă, pentru toţi cei cari simt ritmul nou al spiritului, existenţa realităţilor generice, colective, ca ceva substantial şi unitar, comportându-se în foarte mare parte ca ceva aprioric, faţă de care indivizii devin existente cu totul secundare. E adevărat că această perspectivă filozofică poate fi exploatată şi de socialism, dar tocmai din acest fapt se vede ce încordată şi profundă e lupta ideologică astăzi. Esential pentru noi e că gândirea filozofică recentă oferă motivele de a considera naţiunile ca nişte fiinţe substanţiale şi până la un punct transcendente: o viziune, pe care vechiul nationalism nu şi-o putea permite decăt pe cale sentimentală, pur mistică, iar nu intelectuală, ştiinţifică. In legătură cu această revenire a realismului metafizic, e şi renaşterea religioasă actuală, existenţă cel puţin in unele cercuri. Noul nationalism trebue să se integreze in ea. Religia pentru noul nationalism e o condiţie de înalta spiritualitate, iar pentru adeptul nationalist un adevărat examen, cel mai greu, de gândire filozofică şi de consecventă şi plenitudine a vietii morale, atât intime cât şi publice. Religia – pentru noi, Românii, creştinismul ortodox – urmează să fie, nu motivul idilic şi istoric, cum era cele mai adesea pentru nationalismul de înaintea războiului; nu mai mult instrument politic bun de exploatat de interesul imperialist al acţiunii naţionaliste, cum e pentru o anume formaţie patriotică din Franţa şi chiar azi pentru unii agitatori români; nu ceva la discretia nationalismului, ci tematica metafizică ultimă, căreia să i se subordoneze şi care să-i dea sublimarea şi tăria veşnică. Tot aşa, filozofia actuală oferă ceva nou in ceeace priveşte etica. Azi nu mai e timpul atitudinilor lirice şi al măsurilor întotdeauna elegante şi academice. Morala nouă cere, pe deoparte, studiul tehnic, pozitiv şi complect al realităţii asupra căreia vrei să lucrezi, pe de altă poate cere, cel mai adesea, să treci la măsuri energice, la fapte concrete şi sustinute cu îndârjire. Toate acestea spun mult pentru metoda noului nationalism. Tehnică şi energie sunt cele două conditii imperative ale acestei metode. Să mai pomenim apoi că izbânda naţionalismului in unele tari din Occidentul Europei, a dat un nou curaj şi o nouă amploare mişcărilor nationaliste de pretutindeni, deci şi de la noi? Dacă acelaş lucru se poate spune şi despre socialişti şi comunişti, stimulaţi de ceeace se petrece in Franta şi Rusia, aceasta nu face decat să reliefeze încă odată concluzia noastră de mai sus: mişcările de ideologie sunt azi neasemănat mai intense, ele devenind o preocupare aproape ca şi hrana zilnică – iar printre ele, in chip vajnic, e şi doctrina nationalismului!

In ceeace priveşte deosebirea de structură între nationalismul anterior războiului şi cel actual, din România, sunt lucruri cari solicită şi mai mult atenţia noastră. Era fatal ca multimea şi amploarea problemelor nationaliste să aducă altă organizare interioară in doctrina şi atitudinea nationalistă şi să ceară chiar o idee supremă, in raport cu care toate celelalte să se ierarhizeze şi să-şi capete unitatea de atmosferă şi transfigurarea – aducă să aducă altă structură. Dar care e ideea supremă, conceptul august, imperativul fundamental, care comandă noua structură, îi dă sensul de ansamblu şi mersul dinamic in lume? Iată întrebarea întrebărilor, iată chestiunea cea mai obsedantă şi mai vitală a nationalismului românesc actual, de soarta căreia depinde tot viitorul poporului nostru! Inainte de războiu, nationalismul avea câteva obiective limpezi, pe cari le urmărea gospodăreşte pe rând şi după împrejurări, pe când azi multimea, patosul şi dificultatea preocupărilor nationaliste cer neapărat o idee-rege, un concept suveran. Acest concept istoric şi salvator ni se pare a fi, pentru neamul nostru, ideea de misiune a românismului. Iată polul, de data aceasta unic, al nationalismului românesc, polul magnetic, in câmpul de fortă al căreia valorile naţionaliste trebue să-şi găsească ierarhizare şi valorificare. Lăsăm pe seama filozofilor şi viitorului apropiat să arate precis in ce constă misiunea românismului. Deocamdată, luăm această idee in sensul valabilitătii ei formale şi o tratăm in consecinţă, căci mai important ni se pare acum să arătăm necesitatea ideii de misiune românească şi rolul ei in economia doctrinei nationaliste, decât in ce constă ea.

Această idee e necesară pentru organizarea nationalismului românesc, fiindcă nu poate fi o idee mai înaltă, ea fiind ideea supremă prin excelentd; e necesară, pentrucă e cea mai potrivită idee pentru a trezi energia unui neam şi a o angaja in cursa lungă a istoriei, din care nu există întoarcere, ci izbândă sau prăbuşire! Şi e, in sfârşit, necesară, pentru un motiv in legătură cu trecutul şi cu noile obişnuinte, pe cari trebue să le capete Românii in lumea nouă de azi. Până acum, idealul nationalist românesc putea avea o reprezentare oarecum corectă, spatială. Era vorba de chestiunea ţărănească? Idealul era să se împartă pământul la ţărani. Era vorba de clasa de mijloc şi de Evrei? Idealul era ca locurile să fie ocupate de Români şi străinii izgoniti. Era vorba de unitatea natională? Idealul era să se împingă granitele cât mai mult! In toate cazurile deci, idealul lua o reprezentare spaţială. Greutătile de conceptie nu erau mari. Dar azi, când nu msi e pământ de dat la ţărani, când graniţele statului sunt aproximativ fixate, când n’a mai rămas decat chestiunea clasei de mijloc, care are mult din aspectul vechiu, ar insemna ca idealul nationalist ne msi putând fi spatial, ori numai in psrte spatial, să nu mai existe sau să-şi reducă mult întinderea! Făcând ipoteza că într’o bună zi s’ar rezolva complect chestiunea clasei de mijloc, ar urma să dispară şi idealul nationalist! Se poate ceva mai absurd? De aceea idealul nostru trebue să-si schimbe caracterul şi din concret, spatial, să devină abstract şi temporal. Acesta este idealul misiunii românismului, halucinant idealism colectiv, aplicabil in misterul viitor al timpului. Dar Românii n’au această obişnuintă de a considera lucrurile pe plan abstract. Au trăit in mijlocul naturii şi toate valorile vietii le-au văzut şi le-au mângâiat in fata ochilor: casă, turme de vite, pământ, familie, obiceiuri pitoreşti. Până şi pe Dumnezeu îl vedeau, in mare parte, in natură şi chiar şi pe morti continuau să-i vadă, să-i simtă aproape, in pacea cuvioasă a tintirimului îngrijit ca o livadă domestică. Lucruri foarte frumoase, dar cari nu trebue să ne impiedice să căpătăm şi obişnuinţe noi, necesare vieţii de dialectică abstractă, ce caracterizează viaţa modernă aşa de necrutătoare pentru nimeni. Idealul de misiune e un ideal de pură abstractie, dar de densă şi dinamică aderare. A venit vremea, acum, ca noi Românii să ne îmbrăcăm cu haina de foc a acestui ideal şi să ardem împreună. Odată şi odată va rămâne după noi cenuşă, cum rămâne după orice pe lume, dar va fi rămas şi o flacără de lumină, care va fi trecut prin noaptea existentei şi pe care, in felul nostru, n’o fi mai avut nimeni… Nu cunoaştem altceva, care să dea vietii noastre ca neam un preţ mai înalt, un sens, o melodie spirituală prin veacuri, o tainică şi aspră aromă, o ridicare hotărîtă de pe planul biologic-etnografic-psihologic, pe planul spiritului, in care din când in când veşnicia vine şi-si intonează cântecul ei de deasupra veacurilor – decât ideea de misiune! In orice caz, trebue să înţelegem că aşa cum am trăit, chiar dacă era comod şi frumos, nu mai putem trăi. Nu există decât moarte sau mers înainte. Iar înainte nu putem merge decât dacă ne acordăm o misiune sau, mai bine zis, decât dacă începem să descifrăm misiunea pe care lucrurile au pus-o in noi, colaborând activ cu această misiune şi lăsându-ne modelati de ea. De aceea s’a spus la noi, in anii din urmă, că idealul românesc, spre deosebire de ce era înainte, începe să capete universalitate, ceea ce dacă este o exprimare, care aminteşte încă vechile noastre obişnuinte spatialiste, arată totuşi, in fond, că prin aceasta se urmăreşte intrarea noastră in lumea abstractă şi veşnică a duhului, idealul national fiind vehicularea creatoare a acestei intrări.

Ideea de misiune fiind ideea, in care trebue să se nască de acum încolo toti Românii ce vor veni pe lume, fiind ideea care trebue să cuprindă toată vista neamului şi atitudinea fată de viată a fiecărui Român, urmează să fie obiectul nostru intim şi organic de studiu, de familiarizare cu ea, de adâncire in ea, de bănuire a sensurilor ei, a destinului pe care-l ascunde şi mai ales de cunoaştere a comandamentelor ei imediate. In adevăr, ce decurge din ideea de misiune? Decurg un număr de norme sau de legi, menite să formeze meridianele vietii noastre de acum înainte. Intâi, norma stimulării, creşterii, fanatizării energiei etnice, crearea misticei nationale, punerea eului etnic in conditii ca să-şi acorde o înaltă demnitate, provocarea acestui eu ca să-şi dea înăltime. Izbânda in viată atât a indivizilor, cât şi a popoarelor, depinde in primul rând de înăltimea, pe care şi-o acordă singuri, de nivelul de la care privesc lumea! Eul national trebue să stea la un nivel înalt, iar nu la un nivel deprimat. Luarea de altitudine e legea leonină şi indispensabilă a misiunii românismului. Al doilea, ideea de misiune implică stringent norma autocunoaşterii etnice. E tot ce poate fi mai logic şi mai imperios. Ca să poti avea o misiune aparte, trebue să cunoşti calităţile specifice, singurele care pot da o creaţie originală. Nu e vorba însă de o cunoaştere pur istorică şi filozofică a neamului nostru. Aceasta e numai pregătitoare şi am avut-o şi până acum. Ci de o cunoaştere filozofică, a esentelor spirituale, a felului cum etnica românească organizează experienţa umană. Al treilea, conştiinta misiunii proprii in mijlocul popoarelor de azi, dintre care unele sunt foarte înaintate, cere multă subtilitate, spirit critic, ştiinţă in toate domeniile şi dibăcii multiple, fiindca numai de aci poate rezulta o conduită, care să fie luată in seamă, o metodă efectivă. Simpla încredere haotică in noi, presupunând că s’ar produce, nu poate crea nimic şi nu poate impune nimănui, dacă nu aduce această subtilitate de comportare, această metodă energică dar diferentiată. Al patrulea, şi aceasta e poate norma cea mai însemnată, ideea de misiune pretinde, ca o conditie sine qua non, iniţierea unui proces înfricoşător de profund şi de hotărît de autoeducaţie! O spunem fără ocol: cea mai însemnată condiţie şi forma cea mai proprie de acţiune nationalistă, astăzi, este autoeducaţia. Sensul fundamental al exercitiului nationalist, in această fază a istoriei româneşti, este un sens pedagogic. Fiecare pentru sine şi toţi împreună trebue să ne facem educaţia, trebue să ne pregătim pentru misiunea a cărei realizare întreagă o aşteptăm. Din nou deci ne întâlnim cu un proces abstract. Dacă ideea de misiune era o abstractie in timp, autoeducaţia e o abstractie, care se referă la interiorul persoanei noastre. Si aici apare o altă dificultate, tot in legătură cu trecutul şi psihologia românească.

Românii au suferit mult dealungul secolelor şi au creat, fără să-şi fi dat seama in chip formal, chiar valori etice şi educative de mare pret. Totuşi, putem spune că Romănul a dus o viată mai mult ornamentală, contemplativă, idilică, o viată când de suferinţă atroce dar resemnată, intrată parcă in lucruri, când de desfătare pitorească între lucruri. Deci in viata Romănului a fost un fel de exteriorism, de obiectivism, care dacă are o mare valoare morală şi religioasă nu e mai puţin adevărat că l-a făcut adesea pe Român să uite că are un eu propriu, de care trebue să se îngrijească, pe care trebue să-l ia puternic in primire, sa-l organizeze, să-i facă educatia, sa-l pună in valoare, să-l transforme într’un factor metodic şi sigur de acţiune ori de creaţie. Ceea ce a constituit faptul revolutionar al Occidentului şi succesul lui de până acum, adică personalitatea, a lipsit Românului. Omul din Occident, chiar omul comun, adeseori, se ia singur in antrepriză, îşi dictează o lege şi se tine de ea, căutând să fie puternic prin aceasta. Românul însă a crescut şi creşte încă la întâmplare sau după legi mai mult cosmice şi etnografice, ceeace e splendid din punct de vedere geografic şi literar, dar pentru istoria modernă nu mai ajunge. Viaţa Românilor a produs tipuri admirabile, cari fac concurentă peisagiilor şi plantelor din natură, dar aceste tipuri abea dacă aveau conştiintă de ele! Viaţa intensivă de azi, care ni se impune ca o fatalitate, sub pedeapsa disparitiei, cere să creiăm între noi problema personalităţii. Trebue să alegem între a deveni un popor colonial sau un popor cu destin propriu. Şi fiindcă venim in urma unei experienţe, pe care a făcut-o Apusul, noi putem să alegem mai bine. Apusul a trăit pe categoria personalităţii. In aceasta au constat şi mărirea şi decăderea lui. Căci Apusul a creat personalitatea, dar a făcut greşeala de a-i fi dat cele mai acesea un scop individualist, ceea ce a dus la atomizarea şi artificializarea lui, in cari se sbate astăzi şi din cari face sfortari să iasă. Noi Românii, să creiăm personalitatea, dar să-i dăm ca ideal un scop general! Să facem o sinteză, păstrând din trecutul nostru inclinarea spre ceva mare, exterior, dar adăugând conceptul modern al personalităţii. Fără a renunta la puterea de a ne obiectiva in lucruri, să încercăm munca privirii înlăuntrul nostru, in persoana proprie, unde vom descoperi o lume întreagă, care trebue descrisă, inventariată pe cât posibil şi, mai ales educată. Aceasta e porunca naţionalismului actual in România. Cine vrea azi la noi să se numească nationalist, trebue să înceapă prin a se educa pe sine. Propaganda in afară e lucru important, dar e secundar pe lângă aceasta. Căci aici venim in atingere cu o trăsătură a psihologiei româneşti traditionale, pe care trebue s’o rezolvăm odată. Din cauza felului Românului de a privi in afară şi nu la lumea valorilor lăuntrice, au ieşit şi unele lucruri bune, după cum am văzut, dar au ieşit şi lucruri rele. Dacă între Români sunt multe vanităţi, dacă e dorinta de avere, de onoruri, e şi din cauza acestei înclinări de a judeca viata cuiva după ceea ce zice lumea din afară şi după ceea ce se vede in afară! Aceasta e un lucru foarte important, fiindcă, lăsând la o parte răul pe care l-au adăugat străinii, aceasta e la baza politicianismului românesc, care e o sinteză de vanitate şi materialism. Politicianismul îşi găseşte deci o întemeiere psihologică şi pe ceva vechiu românesc şi de aceea e atât de greu de combătut! Pentru a-l combate cu folos, trebue să introducem cultul vieţii interioare, al valorilor care nu se văd din afară, dar, pentru aceasta, nu-s mai puţin insemnate! Să introducem obişnuinta de a privi înăuntrul nostru, de a ne educa, de a respecta o lume de valori bazate pe convingeri lăuntrice, pentru ca toate acestea la un loc să fie puse apoi in serviciul misticei naţionale! Cu oameni plini de anarhie internă, cu prea multe necunoscute, nemetodici, plini de vanităţi ori de scopuri materialiste nu se poate face nationalism şi, mai ales, nu se poate servi o misiune românească. Să ne descătuşăm de exteriorismul vulgar, cauzator de anarhie şi politicianism, şi să ne retragem in noi, pentru ca la urmă să pătrundem in lumea obiectivă a spiritului. Prin acest ocol de subiectivizare pedagogică, vom ajunge la adevărata şi marea obiectivitate, la impersonalizarea creatoare! Individul făcut, prin proprie educatie, optimă unealtă in slujba idealului general, trebue să fie dogma naţionalismului nostru. Misiunea românismului are nevoie de devotiune activă din partea noastră şi de metoda cea mai proprie, două bunuri cari nu se pot căpăta decât prin autoeducaţie.

Aceste patru norme, de cari am vorbit, formează catehismul misiunii româneşti. Acest catehism trebue studiat, complectat, eventual corectat, dar se impune să fie pus cât mai curând in aplicare. El trebue să ducă la adevărata naştere spirituală a neamului nostru. Până atunci, e uşor de observat ce structură deosebiră aduce nationalismului românesc acest catehism, in comparaţie cu naţionalismul trecutului! Inainte, nationalismul privea mai mult in afară, acum priveşte mai mult la lumea valorilor spirituale, cari se impun conştiinţei noastre. Perspectiva şi organizarea interioară a noului nationalism, sunt cu totul diferite de ceea ce era la naţionalismul vechiu. Iar dacă la această deosebire se adaugă şi cea de cadru, se vede ce formaţie nouă trebue să-şi dea acela, care vrea să-şi servească neamul conform chemărilor timpului de azi. Şi cu toate acestea, ce legătură organică între naţionalismul de odinioară şi cel actual! Toate dar absolut toate elementele insemnate ale vechiului nationalism au intrat in naţionalismul nou, numai că au primit altă organizare, altă ierarhizare, altă valorificare de ansamblu. De aceea ceea ce au gândit naţionaliştii trecutului reprezintă documente de cel mai mare preţ, asupra cărora trebue să se aplice cu pasiune şi discernământ actualul şi viitorul nationalism.

Orice doctrină implică un număr de probleme, asupra cărora îşi variază corpul spiritual şi cărora le dă suveran unitatea de rezolvare. Doctrina naţionalismului românesc de azi trebue să se ocupe cu numeroase şi vitale probleme, cum sunt problema minoritătilor, evrească, a Românilor de peste graniţă, problema tarănească, a burgheziei şi lucrătorilor, a diferitelor doctrine sociale ce se ventilează in vremea noastră, problema filozofiei culturii române, considerată ca o problema de filozofia istoriei şi a culturii, problema mitului existentei noastre in trecut şi a destinului nostru, problema şcolii şi a bisericii, a «culturalizării» masselor, a sectelor religioase, francmasoneriei, politicianismului, a monarhismului, democratiei, politicei internationale, problema celei mai bune metode de educatie şi autoeducaţie naţionalistă, problema filozofiei naţiunii ca atare, precum şi a unei filozofii generale spiritualiste, in care să se încadreze organic şi suprem sensul existentei noastre ca neam şi etica luptei naţionaliste, apoi studiul filozofic al folklorului şi al sufletului ţărănesc, filozofia ortodoxiei, etc… Nu ne ocupăm acum nici măcar schematic de aceste probleme. Declarăm însă, consecvent cu tot ceea ce am spus până aici şi cu ideea centrală a expunerii de fata, că toate aceste probleme naţionaliste şi oricare altele se vor mai pune, trebue studiate in raport cu ideea de misiune a românismului! Această idee va hotărî gravitatea fiecărei probleme, semnificatia ei într’un total şi atitudinea de luat fata de ea, sau, mai pe scurt, indicele ei doctrinar.

Ideea de misiune devine astfel si o metodă de întelegere. Când vom fi făcut acest studiu, se va vedea că problemele nationalismului românesc se luminează reciproc şi, mai ales, se angrenează in ideea de misiune ori se desfac din ea ca nişte falduri. Aşa că ceea ce ne interesează acum, mai presus de toate, e însăşi această idee vizionară a misiunii românismului, in stare să dea viata in duh noului Adam al etnicului românesc. Nu e Român volnic acela, care nu crede in ea. şi nu e nationalist acela, care n’o studiază şi nu luptă pentru ea! Nationalistul zilelor ce se urzesc acum, trebue să se transforme într’un dublu misionar: pe deoparte să răspândească doctrina naţionalistă, pe de alta, să ştie că însăşi această doctrină se bazează pe ideea de misiune. El va fl deci misionar prin exerciţiu şi prin continut. Dar pentru a reuşi in această severă întreprindere, trebue să înceapă cu el însuşi, cu ceea ce am văzut că e întâia datorie a nationalistului de azi: autoeducatia. Naţionalismul trebue să fie o matcă de eroism. Desigur, ştim, cu multă melancolie, care e natura umană şi conditiile rare şi grele, in cari se poate realiza eroismul. Credem «slăbiciunii omeneşti», căci nimeni nu se poate lăuda că e un bronz. Omul cel mai eroic e totuşi, din anume puncte de vedere, un biet păcătos. Viaţa te face să fii tolerant. Nu din bunătate şi nici din viciu, ci din cunoaştere. Dar liber e oricine să-şi aleagă apele unde poate naviga şi să nu înfrunte depărtările şi furtuna, dacă-i lipsesc vintrelele tari ale sufletului. Naţionalismul poate că e, in fond, o predestinare, cel putin in vremuri de încercare, deşi aceasta nu înlătură educatia. El este traditionalist in valorile sau in succesiunea valorilor, pe cari le proclamă,dar e revolutionar in viata morală. El nu este nici pentru mălăieţi, oricât ar fi de simandicoşi şi de pitoreşti sau de simpatici, şi nici pentru jivinele profitoare, oricât geniu ar pune in ştiinţa abilităţii. Naţionalismul nu e un stil de juisare şi cu atât mai puţin un stil de rentabilitate personală, fiindcă nu persoana individuală e dogma lui. In domeniul său, se prevăd limite morale, ce nu pot fi in nici un caz depăşite şi se profilează anume trepte eroice, cari trebue neapărat realizate. Căci naţionalismul adevărat e o floare prea albă pentru a putea sta la orice butonieră.

Vasile Bancila – Discursul Contemporan, Paris-1977

(Visited 285 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.