Naţionalismul creştin românesc în faţa mondialismului

Naţionalismul creştin românesc în faţa mondialismului

by -
0 506

…Cam aceasta era situaţia spirituală şi practică din Iaşii anilor 1920: socialişti, comunişti, social-democraţi, masoni, societăti secrete, presa dezlăntuită in toate părţile, sărăcie, evrei speculanti, mizerie morală, tăranii din mărginime spoliati. Nu e de mirare ca se naşte încă din 1919 „Garda Conştiintei Nationale”, organizaţie condusă de muncitorul Constantin Pascu si ziarul „Conştiinta” orientat vădit spre nationalism (nu spre etnicism) şi creştinism. Desigur că Iaşiul nu ducea lipsă de conflicte intre gurupuri şi grupulete de orientări diferite. Tinerii studenti nationalişti, conduşi de studentul Corneliu Zelea Codreanu, se impun prin trei actiuni notabile: înlocuiesc steagul roşu de pe atelierele „Nicolina” cu steagul tricolor; fortează conducerea Universitătii să înceapă anul de învătământ cu oficierea slujbei creştin ortodoxe; blochează o grevă a studentilor comunişti. Sub conducerea aceluiaşi Corneliu Codreanu nationaliştii iau cu asalt redactiile şi tipografiile ziarelor care făceau propagandă socialist-comunistă „Lumea” şi „Opinia”. Lasă in urmă distrugeri considerabile.

In 1922 ia fiinţă la Iaşi „Asociatia Studenţilor Creştini” sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu cu scopul prpnuntat clar de a afirma spiritul creştin in Iaşiul infestat de ateism şi de cădere morală unde spiritul străin dicta legea sa. Grupuri tot mai mari de tineri nationalişti-creştini se constituie independent la Cluj, Bucureşti şi Cernăuti.

Deja in capitala Moldovei activa Partidul National-Democrat Creştin condus de profesorul universitar A.C.Cuza.Sprijinit de acest partid, de A.C.Cuza – cu greutatea prestigiului său -, de Corneliu Zelea Codreanu şi colaboratorii săi de la A.S.C. organizează „Liga Apărării Nationale Creştine” in primăvara anului 1923. Este reacţia de răspuns la înfiintarea Uniunii Tineretului Socialist din Romania care îi antrena pe Tinerii romăni in acţiunile subversive ale Cominternului. Trebuie să remarcăm că, deoarece a protestat împreună cu ai săi contra acordării de drepturi politice evreilor, Codreanu a fost arestat. Eliberat, Codreanu izbuteşte să organizeze un Congres al mişcării studenteşti national -creştine la Iaşi, concomitent cu actiuni ale „Ligii Drepturilor Omului” condusă de comunişti care Ligă cerea revenirea Basarabiei la „Patria-Mama” – Rusia!

Spre deosebire de formatiunile finanţate de forţele oculte de Moscova şi de prin alte părţi, grupul lui Codreanu nu avea altceva decât credinta, fermitate, entuziasm şi o mare putere de convingere. Intr-un moment de exasperare, şapte dintre ei hotărâsc „să pedepsească pe cei care au trădat interesele neamului”, „să răzbune tara” cu un avânt haiducesc sau într-un limbaj modern, revolutionar deşi printre ei se aflau jurişti serioşi, dar eventualele indignări retrospective sunt facile; mai plin de responsabilitate este să intelegi şi nu să îndreptateşti. Pe de o parte câtiva tineri naţionalişti creştini care urzesc un fel de răzbunare contra celor care au admis oficial ca evreii – pur şi simplu năvălitori pe meleagurile româneşti in ritm de 26.000 pe an pret de un secol – să aibe drepturi politice ca şi autohtonii. Pe de altă parte un ziarist evreu care scria pe atunci „minciunile acum nu mai amăgesc pe nimeni. In zadar nationaliştii îşi anină benzi tricolore la mânecă, in zadar azmută vulgul intelectual împotriva evreilor, in zadar pun preotii in biserică se ne afurisească; nu se mai teme nimeni astăzi de afuriseniile lor. Propovăduim dragostea între oameni şi dăm cu picioarul in uşa templelor care adăpostesc ura şi răzbunarea”. Rosenstein omite că Talmudul interzice altfel de dragoste decât intre iudei ca între „poporul ales” şi restul lumii relatia este de subordonare. De asemeni omite să precizeze că numai religia creştină propovăduieşte iubirea ca relatie mijlocită de Dumnezeu dintre toţi oamenii. Dacă Rosenstein ar da cu piciorul, intr-adevăr, in uşa templelor care adăpostesc ura şi răzbunarea, ar trebui să înceapă şi să termine cu sinagoga. (Teoreticienii partizani susţin că evreii sunt dintre cele mai vechi natiuni; lăsăm de o parte că termenul de naţiune este ambiguu pentru a preciza că da, palestinienii sunt o natiune constituită in secolul XIX pe teritoriul lor palestinian dar evreii sunt pe cale de a fi un popor. Este ciudat că acest conglomerat numit evreiesc nu se poate numi pe sine, căci nu are nici cântece, nici balade populare, nici poezie populară, nici artă plastică populară şi nici basme; aşa zisele lor creaţii folclorice sunt fie însuşite de la natiunile in mijlocul cărora au trăit, fie produse de autori determinati (Offenbach, Halevy, Kokoschka ş.a.m.d.). Evreii sunt evrei prin Talmud nu printr-un spirit cultural, printr-un suflet mustind de viată creatoare, anonim şi autonom. Argumentul că au fost risipiti in lume nu rezistă; armenii şi macedonenii au fost risipiti in lume din acelaşi adânc de vreme, dar posedă acest suflet. Probabil că el nu ştie că biserica creştină, templu al iubirii şi smereniei, intru Iisus Cristos cere jertfa de sine, nu jertfirea altuia. Prin cele două propoziţii ale numitului ziarist, tinerii nationalişti-creştini sunt absolviti. Intr-adevăr tribunalul i-a achitat in martie 1924.

In 1924 Guvernul I.C.C. Brătianu este foarte surexcitat; comuniştii din Romania – indeosebi in zona Moldovei de dincoace şi de dincolo de Prut – intensifica propaganda antiromânescă, la ordinul Moscovei, ei cerând despărtirea Basarabiei de Romania „imperialistă, burghezo-moşierească” şi includerea ei in URSS. Cum aceste acţiuni desfăşurate de persoane străine atacau direct suveranitatea statului, integritatea teritorială, incitând la revoltă, PCR a fost interzis şi instigatorii arestaţi. Prefecţii primesc instuctiuni să fie mai severi şi să ia măsuri prompte faţă de orice demonstratie, grevă sau întrunire.

Iaşii, cu populatia descrisă mai inainte, oraş „de frontieră” sub aspect politico-ideologic, are un comisar de politie dur, Manciu, care vrea să strunească bine situatia oricând ar deveni explozivă. Totuşi, pe străzi ies când-grupuri internationaliste, când grupuri nationaliste, când simultan ambele tendinte, politia intervine ripostând categoric. Dezamăgit, după intâlnirea cu I.C.C.Brătianu, Corneliu Zelea Codreanu işi propune să realizeze educatia tineretului in spirit eroic şi deschide o tabără de muncă la Ungheni. Fără să cumpănească, Manciu arestează şi maltratează o parte din tinerii care munceau in respectiva tabără. Inoctombrie 1924, la procesul din Judecătoria Ocolului II Iaşi, prefectul scoate pistolul şi-l amenintã pe Codreanu. Acesta răspunde împuşcând pe prefect. Codreanu este arestat impreună cu apropiatii lui. Până la urmă procesul care i se intentează are loc la Turnu Severin in mai 1925. Curtea îl achită pe Corneliu Zelea Codreanu. (Actiunea lui fiind considerată juridic ca „apărare de sine”.)

Doi ani mai târziu, Codreanu, Gârneată, Moţa, Mironovici şi Georgescu pun bazele Legiunii „Arhanghelul Mihail” (24 iunie 1927) cu presă proprie „Pământul Strămoşesc”. Codreanu reuşeşte să impună ideile sale conducătorilor Mişcării studenteşti – credinta in Dumnezeu, dragostea de patrie, de natiune, dragostea între oameni, cântecul – apoi le sustine la Congresul Studentimii Creştine Române – se zbate pentru înfiintarea de cuiburi – unităti primare ale Legiunii – in diferite localităti ale tării. Concomitent, Frătiile de Cruce, organizatii national-creştine pentru elevi şi studenti (intemeiate in 1924 de Ionel Mota) sunt integrate in Legiune.

In fond, care sunt ideile lui Corneliu Zelea Codreanu pe care el a încercat să le aplice şi au stârnit in unii entuziasm şi ataşament până la sacrificiul suprem iar in altii ură până la distrugerea fizică a autorului, dispret şi invidie, replici injurioase, calomniatoare? De ce ideile lui Corneliu Zelea Codreanu au înfiorat până la spaimă pe guvernanti, declanşând acte de reprimare a Mişcării generate de el? Cum am explica un fenomen cu totul ieşit din comun: Legiunea şi Conducătorul ei au fost urmăriti cu legea şi la marginea legii de guvernare, la prima vedere opuse intre ele: liberale, tărăniste, national-creştine, comuniste; de dictaturi incompatibile – una regală, una militară, una birocratică. Pe de altă parte, ideile Legiunii au supravietuit tuturor regimurilor din 1933 până azi in Romania şi străinătate.

Să stabilim din capul locului: ideile lui Codreanu, ideologia, doctrina Legiunii nu au nici un punct de atingere cu nazismul, nici cu fascismul italian. Anti-iudaismul Mişcării Legionare este unul decurgător, nu expres; reactie împotriva internationalismului comunist şi impotriva mondialismului francmasonic, întrucât ambele au fost conduse de evreime. Nationalismul legionar venea in mod necesar in conflict cu acest element diriguitor din O.F.O.A) şi Comintern. Răspunsul diriguitorilor evrei din O.F.O. şi Comintern a fost azmutirea câinilor lor de vânătoare din rândurile politicienilor romăni, din rândurile ziariştilor, a intelectualilor pe cat de laşi pe atât de orgolioşi din rândurile ofiţerilor superiori. Şi atunci, despre cei in slujba O.F.O., Mişcarea Legionară a primit eticheta de agentură moscovită, agentura nazista, organizatie de terorişti, „Gâsca de oligofreni, de derbedei, de impostori” etc., zi de zi răspândită in mass-media vreme de un deceniu. Cei in slujba Cominternului au etichetat Mişcarea Legionară drept grupare fascistă,-vânzatoare de ţară, extremist-anarhistă, oficina de spionaj (german sau american sau englezesc, după vreme), zilnic răspândită prin mijloacele de presă vorbită şi scrisă. Imaginea legionarului popularizată până la a deveni obsedantă, era a bărbatului cu pălărie pe ochi, stand in umbra, cu mâinile pe pistoale, cu pumnal la cingătoare, cu fata incremenită, ochi goi, buze strânse – n-are mamă, n-are tată, el ucide lumea toată – ucigaş cu simbrie sau din sadism. Acestă imagine stupidă, dar simplă, a pătruns in primul rând in memoria multor milioane de oameni, in memoria lor afectivă. Aici este momentul să punem o intrebare care nedumereşte: dacă in decembrie 1933, cinci ani dupâ infiintare, sunt arestaţi 20.000 de membri ai Legiunii -,,numai cei periculoşi„ cum declara presa vremii – câti membri avea această organizatie „teroristă” de fapt? Aveau pe atunci liberalii şi tărăniştii 20.000 de membri permanenti fiecare? Nu, nici ei, nici social-democratii, nici – cu atăt mai putin – comuniştii. Se ştie că in Mişcarea Legionară membrii erau ori activi pe toate planurile – doctrinar, propagandistic, economic, religios, cultural – ori eliminati. Şi a doua nedumerire: dacă Partidul Total Pentru Tară constituia organizatia politică a Mişcării Legionare şi nu Mişcarea însăşi, atunci cele 430.000 de voturi primite in 1937 ar consemna pe legionari pe prietenii lor, adică 430.000 de terorişti, de trădători de tară, de oligofreni, de derbedei? Şi a treia nedumerire: dacă Mişcarea Legionară a fost legal desfiintată, atunci cum se explică prezenta ei efectivă in fapte şi spirit până in 1944 in Romania?

Ce a opus Mişcarea Legionară internationalismului comunist şi mondialismului masonic? A opus nationalismul, nationalismul in spirit, cuget, simtire, ataşament total pentru valorile naţionale, pentru fãgaşul limbii, pentru traditie, iubire totala pentru pământul românesc, pentru patrimoniul românesc, dedicare totală pentru bunastarea in trup şi suflet a omului-roman in cuget şi simtire, ocrotirea până la jerfa supremă. Dar Codreanu a cerut să fie practicat un nationalism curajos, eroic, integral ca act de traire interioară şi de manifestare in cetate. Când Codreanu a expus programul legionar de la tribuna Parlamentului (în 1931), in plin dezmăt moral al politicienilor noştri, trebuie ca a speriat şi zdruncinat nu numai cercurile interne ci şi cancelariile străine: „Pedeapasa cu moartea pentru fraudătorii bunului public; tragerea la răspundere a tuturor politicienilor care au lucrat impotriva tării; alungarea exploatatorului străin; trimiterea la muncă a tuturor agentilor electorali.” Să ne imaginăm ca un partid, reprezentantul unui partid politic ar propune in 1994 de la tribuna Camerei Deputatilor de la Bucureşti , asemenea măsuri urgente? Oare nu ar fi destui care şi-ar spune: „Curajoşi oameni! Probabil că ei au deja documente pentru a concretiza fiecare punct din program!” şi, cum in lumea politică româneascâ din 1931 ca şi cea din 1994 diferentele sunt in formă şi nu in continut, câinii de vânâtoare ar fi azmutiti fărã zabava.

S-a afirmat de-a lungul anilor de către „expertii„ comunişti ca Mişcarea Legionară a fost agentura nazismului, fără a fi dovedită in vreun fel afirmatia. Probabil că nu dovedirea se urmărea ci să prindă in memoria generatiilor, căci un rationament elementar şi probe empirice evidentiază contrariul. Deşi din punctul de vedere comunist, când este vorba de sarcină de partid, logica nu-şi are sensul. Totuşi, vom aminti că între arianismul nazist şi românismul legionar deosebirea e de esentă: arianismul nazist porneşte din criterii geopolitice şi biotehnice, datorită cărora el capătă caracter net agresiv şi expansionist, rigid şi impermeabil; românismul legionar porneşte din criterii traditional moştenite şi religioase, in care etnicul este un izvor, desigur principal, dar nu unicul, datorită căror criterii acest românism are caracter de pavăză, de autoîngrijire eroică şi creatoare, integrator pe coordonatele unei morale creştin-ortodoxe. In materie de ideologie, de doctrină, de programe, Mişcarea Legionară nu avea ce lua, ce primi de la nazişti şi, de aceea, oricât s-au străduit reprezentantii O.F.O. la Nurnberg să găsească puncte comune, au sfârşit prin a declara că intre cele două Mişcări nu se poate stabili nici o legătură; să retinem că la Nurnberg francmasoneria a considerat, prin acte oficiale, că Mişcarea Legionară NU A FOST ANTISEMITĂ, nici AGENTURĂ NAZISTĂ IN ROMANIA. E vorba de aceeaşi francmasonerie care a manevrat guvernele de la Bucureşti şi presa aservită ei să se războiascâ cu legionarii un deceniu şi jumătate.

Ce-a opus Mişcarea Legionară ateismului comunist masonic? Sentimentul profund şi cugetul creştin, credinta in mântuire prin rugăciune, prin inimă curată şi smerită, prin duh milostiv, prin sete de dreptate, prin suferinta prigoanei de orice fel, cum pomeneşte de atâtea ori Corneliu Zelea Codreanu. „Nu ignorăm că statul român modern a avut in chip statornic tendinta de a transforma biserica într-un simplu instrument de poliţie socială – ceea ce nu era decât foarte firesc, dat fiind că toată generatia de la 1848 era francmasonă. Asta nu însemna însă că noi trebuie sâ acceptăm această falsificare şi sărăcire a religiei.”1) Deoarece noi suntem creştini ortodocşi, deoarece naţiunea română s-a născut dintr-un popor creştin, Mişcarea Legionară promova programatic reinvierea virtutilor nationalist-creştine. Continutul gândirii legionare:

– spiritualitatea creştină care ridică omul din platitudinea prezentului pe verticala destinului sau supranatural;

– credinta nestrămutată in virtutile etice care impiedică omul de la decădere politică şi descompunere morală;

– capacitatea de jertfă care zmulge omul din complexul groazei şi lipsei de curaj. O asemenea conceptie, in care omul devine erou, iar finalitatea o misiune (creştin-natională-n.n.) deschide perspective inexistente in alte doctrine.”2)

Mişcarea Legionară nu a avut niciodată pretentia să fie mişcare politică, nu a revendicat puterea politică, nici nu a detinut-o. De la început Codreanu a definit-o ca o mişcare de transformare morală a omului; in simbolul Arhanghelului Mihail ,,se regăsesc toţi cei ce cred şi speră intr-o lume limpezită de miasmele ateismului şi materialismului ce amenintă intreaga omenire”.3)

Inverşunata inamică a democratiei balcanice din România interbelică a fanariotismului, levantismului, bizantinismului profesat de şirul oamenilor politici de la noi, Mişcarea Legionară propune democraţia bizuită pe autoritatea Legii creştine, a Legii juridice, a Alesului.

Democratia creştin-ortodoxă, organizarea statului de drept cu strictă priveghere a legii juridice, autoritatea morală a reprezentantior poporului, apărarea intereselor naţionale şi promovarea lor in ansamblul relatiilor internationale – acestea au fost ideile legionare! Natiunile – comunitaţi spirituale – care contopind etnicităti micro şi macro in acelaşi spatiu cultural generator de civilizatie au fiinta istorică de când popoarele prind conştiinta de sine intr-o devenire autonomă. Poporul roman si-a nascut această conştiintă de sine in secolele 15-16, dezvoltarea ei naturală in secolul 17 a fost brutal înârziată, in secolul 18 de năvălirea şi ocupatiile armate ale statului satrapic oriental de tip ţarist, in expansiunea sa de pe Volga spre Mediterana, de instaurarea sistemului domniilor fanariote de catre statul suzeran otoman, de intensificarea acţiunilor de catolicizare şi maghiarizare. Intârziată, dar nu oprita, fiinta natională română îşi continuă evolutia ireversibil in secolul 19 şi secolul 20. Este martorul probelor ei de maturitate. Statul national roman apare in 1859, obtine independenta in 1878, se constituie in granitele fireşti ale fiintei nationale in 1918 iar in 1940 teritoriul său este împărţit între noile puteri europene, devine teatru de război, este cedat Rusiei bolşevice care, prin intermediul armatei sale politico-ideologice comuniste, incearcă 45 de ani să distrugă spiritualitatea românească folosind o gamă largă de mijloace; profitând de inaderenta ideilor bolşevice in conştiinta românească, masoneria intensifică actiunile de reorientare a natiunii spre occidentul european încă din anii 1975. Rezultatul a fost răsturnarea regimului comunist in acelaşi an in care acesta dispăru şi in celelalte state satelit ale URSSului in 1989. Minat şi el lăuntric, URSS se dezmembrează, izbucnesc marile conflicte interetnice şi războaie interne in Europa cu amplificări pe plan mondial; 45 in 1992 şi 51 in 1993. Purtătorii ideilor noii ordine aşteaptă momentul să impună prin forţă, de data aceasta, „guvernul mondial” sau, minimal, european.

Trebuie să remarcăm că poporul roman avea deja identitate in secolele VI-VII lucru notificat cu limpezime de cronicile bizantine şi a ocupat statornic şi de necontestat spatiul Nistro-Tiso-Danubian, moştenirea românească tocmai in aceste zone întâlnindu-se cu elemente culturale panonice in vest, ale slavilor de stepă in est şi ale bulgarilor şi bizantinilor in sud.

Vasile Pârvan spune: „Elementele fundamentale ale credintei creştine poartă la poporul roman numiri de origine latina care arată prin forma lor o vechime egală cu aceea a însuşi limbei noastre, ca idiom romanic.”4) Ca mai apoi sa observe: ,,… De abia după 350 sunt de pus începuturile creştinismului nostru ca credintă generala a poporului.”5) Totuşi, poporul roman nu are o dată precisă de încreştinare, la fel cum el insuşi nu are o dată precisă de naştere, cum au altii. Creştinarea s-a facut prin convertiri individuale, îndeosebi in mediul urban, in secolele II-IV, adică in procesul însuşi de etnogeneză a sa. S-a arătat că creştinismul îl avem direct de la Apostoli; dacă Roma a fost fondată de emigranti troieni, cum aceştia erau traci ca şi dacii, ar urma că limba şi cultura dacilor constituie o variantă de latinitate – latina tracilor carpato-danubieni, a geto-dacilor. Aşa se explică de ce poporul roman e primul constituit in Europa creştină, de ce a rezistat asalturilor migratorilor asiatici, de ce conştiinta de sine i se iveşte odată cu ivirea conştiintei de sine a englezilor, a francezilor, a spaniolilor, a olandezilor şi polonezilor. Sentimentul national este atât de impregnat de credinta creştin-ortodoxă, limba românâ este atât de natională şi creştin-ortodoxă, cultura noastră este marcată de nationalism creştin-ortodox in asemenea mâsură încât singura solutie de a le distruge -limba, nationalitatea, credinta creştin-ortodoxă- este distrugerea fizică a comunitătii. Pe un nationalist roman nu-l poti plasa, in acest caz, in alt orizont; nici masonul, nici comunistul nu se situează in nationalism cu atât mai putin in credinta creştin-ortodoxă, telul lor fiind internationalismul ateu, cultura universală rationalist-ştientistă.

Acesta a fost punctul de vedere legionar apărat cu străşnicie; etnicismul reprezenta o poziţie ideologică stupidă căci, spre deosebire de nationalism care reprezenta o stare de spirit izvorâtă firesc din o realitate socio-cuturală comunitară, el este o doctrină politică construită artificial pe o instabilă structură poporanistă. Istoric vorbind, conştiinta etnică premerge celei nationale ca ceva necesar însâ, aceasta odată apărută, mentinerea ei e o ingustare de orizont periculoasă. Natiunea articulează toate structurile etnice intr-un intreg de comuniune având un ansamblu propriu de valori de care etnia e lipsită; in spatiul lor comunitar, ruşii, ungurii, spaniolii, finlandezii, chinezii sunt natiuni dar macrogrupurile de ruşi, de unguri, de spanioli, de finlandezi, de chinezi stabilite in alte spatii comunitare sunt etnii. Pe de o parte, nationalismul promovează idealurile nationale imprăştiate de toti membrii comunitătii indiferent de etniile cărora apartin – minoritare sau majoritare – fără dicriminări sub acest aspect, cerându-le tuturor să facă la fel. Pe de altă parte, nationalismul respectă orice alt nationalism in ideea unui internationalism consistent tocmai prin afirmarea drepturilor natiunilor la suveranitate şi independentă. Naţionalismul este, prin natura lucrurilor, antietnicist, antişovin, pacifist, cooperator, antimondialist. Conflictul dintre etnii, in cadrul unei natiuni ca şi conflictul dintre natiuni de o natură politicianista, este alimentat de interese partizane, de orbiri ideologice, de state cu ambitii expansioniste, imperialiste, totalitare, de grupuri suprastatale oculte; partidele politice etnice sunt profund nedemocratice indiferent dacă exprima o etnie majoritara sau minoritară. In acest sens, Mişcarea Legionară a fost una nationalistă, profund ataşată valorilor nationale creştin-ortodoxe, care a respins constant atât etnicismul cat şi mondialismul.

Am arătat cum politicienii noştri, mai mult sau mai putin liberali, in aliantă cu regalitatea germană instaurată la Bucureşti, au promovat fanariotismul cel mai abject, cu reacţiile tărăneşti corespunzătoare. Primul război mondial nu a fost câştigat de Romania dar i-a dat câştig de cauza prin jertfa miilor de fii ai săi căzuti pe fronturi, printr-o conjuctură europeana favorabilă. In noua Românie Mare, stat coincident cu spatiul national, dupa 1918 se cerea un cadru juridic, administrativ şi economic care să permită natiunii afirmarea sa deplină. Or, aparitia – pe ruinele tarismului – a statului bolşevic in est, ateu şi internationalist, penetrarea intereselor cercurilor mondialiste, industrial bancare din occidentul european, găsira partidele politice de la noi oscilante, lesne de corupt, gata să sacrifice interesele tării intereselor meschine de grup. Coruptia se manifesta incă din 1920 luând proportii ingrijorătoare; afaceri neruşinate in legătura cu împropietarirea, cu terenurile petroliere, cu concesionarea fabricilor, a minelor, a căilor ferate, exploatarea pădurilor unor societăti străine, acapararea comertului intern şi extern de catre elemente instalate in tară de câteva decenii, manipularea culturii de către tot felul de imigranti in detrimentul vădit al natiunii, excesele comuniste alarmară in primul rând pe intelectuali.

Este bine, in numele adevărului, să spunem că tulburările comuniste sustinute de evreii stabiliti in Romania de dată recentă, coruptia uriaşa din viata politică, joaca de-a interesele natiunii care au dus la sărăcirea clasei de mijloc urbane şi tăranimii, au generat mişcări anticomuniste şi antisemite; trebuie să ne întrebăm de ce nu se produseră reactii antimaghiare (apoximativ 1,8 milioane de cetaţeni), antitigăneşti (1,5 milioane de cetăteni) şi tocmai antievreieşti? Şi mai trebuie să ne intrebăm dacă acest antisemitism se manifesta selectiv in cazuri de sfidare a moralei sau neselectic ca o orbire a maselor? In particular, Mişcarea Legionară a fost nu antisemita ci impotriva tututror care procedau in viata socială împotriva intereselor materiale şi spirituale ale natiunii, indiferent de etnicitate, de apartenenta politică; impotrivă nu a patridului liberal ci a acelor liberali levantini, corupti, care transformau avutia natiunii in marfă pe taraba câştigului propriu, impotrivă nu a partidului tăranist ci a acelor tărănişti levantini, corupti, amestecati in tot felul de afaceri fanariote cu avutia natiunii, impotriva ateilor şi mondialiştilor masoni sau comunisti, indiferent de etnie, indiferenti cu soarta tării, împotriva nu a evreilor ci a acelor evrei implicati in distrugerea bunului spiritual şi material al natiunii române. Din perspectiva legionară toti aceştia primeau un singur calificativ: trădători. Calificativ dur, dacă se poate spune asta, dar care corespunde perfect exigentelor de moralitate ale Mişcării. Cu acest termen au fost de acord personalităti de prima mărime – Emil Cioran, Traian Brăileanu, Aron Cotrus, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Constantin Gane, Ion Găvănescu, Traian Herşeni, Nae Ionescu, Radu Gyr, Constantin Noica, Victor Papilian, Mihai Sturdza, P.P.Panaitescu, Petre Tutea, Mircea Vulcănescu, mii de preoti, mii de învătători şi profesori, mii de ofiteri, zeci de mii de studenti.

Corneliu Zelea Codreanu a opus coruptiei arogante a cercurilor politico-negustoreşti, intr-un limbaj clar, sever, sfidător, morala ideologiei legionare, intransigentă şi, prin aceasta, ameninţatoare. In semantica sa, termeni ca trădători, pedeapsă, răzbunare au conotatie care, evident, sperie. Actiunile Mişcării se dovedira ferme, amploarea lor alarmară respectivele cercuri; într-o lume in care democratia se confunda adeseori cu bunul plac al guvernantilor, disciplina militară a organizatiei deveni nu numai de neinteles ci stânjenitoare. Legionarii cereau judecarea celor care făceau afaceri cu avutia tării, cereau instaurarea moralei creştin-ortodoxe, cereau înlăturarea coruptiei la toate nivelele; aceste cereri nu puteau fi onorate căci numărul celor implicati era prea mare, conexiunile cu marea finantă internatională prea profunde; într-un sens, comuniştii prezentau un pericol mai mic decât legionarii; cu ei se putea, la urma urmei, trata; Nicolae Titulescu era coleg de lojă masonică cu Litvinov, ministrul de externe al URSS, I.G.Duca era prieten bun cu finanta evreiasca din Paris cu care se intermedia cu Moscova, dirijorul diversiunilor bolsevice din România.

In 1927 Corneliu Zelea Codreanu înfiintează „Legiunea Arhanghelului Mihail” iar cinci ani mai târziu această organizatie prezintă candidati in alegeri. Liberalilor, generic vorbind, noului rege Carol II a căror moralitate in viata publică şi privată scandaliza şi stârnea reactii adverse in cercurile populare, sporirea surprinzătoare a adeziunii oamenilor la programul legionar, le-a stârnit îngrijorare şi au procedat in consecintă: asasinate, arestări, maltratări, persecutii de tot felul. Moralei intransigente legionare, limbajul ei sever, riguros amenintător i s-au opus mijloacele etatice de contracarare. Brutalitătii guvernantilor -care denotau o incapacitate de a răspunde cu mijloace democratice cererilor legionare – i s-a răspuns cu brutalitate; violenta generează violentă. In octombrie-noiembrie 1933, guvernul I.G.Duca asasinează şase legionari, maltratează alti 600, azvârle in închisoare câteva mii. In 29 decembrie 1933, 3 legionari îl asasinează pe I.G.Duca; violentei i se răspunde cu violentă. Escaladarea duritătilor guvernamentale – in contextul amplificării coruptiei necenzurate de nimeni – a avut ca replică, in 1936, hotărârea studentimii legionare de a forma „echipe ale mortii” care să extindă propaganda legionară la extrem, chiar cu riscul de a fi sacrificaţi şi ucişi de către guvernanti. Deşi interzise de Corneliu Zelea Codreanu imediat, printr-o circulară fără dubii, deci deşi nepracticate, ideea a fost indelung exploatată de presa comunistă şi masonică, aproape orice crimă fiind pusă, până la proba contrarie, pe seama bănuitelor „echipe ale mortii”.

Sa retinem, aşadar: programul legionar consemna o morală sobră, axată pe valorile creştin-ortodoxe, o corectitudine exemplară in viata publică, ataşament total la idealurile nationale şi sanctionarea intransigentă a tuturor elementelor corupte – politicieni, bancheri, comercianti, industriaşi, functionari, militari. Cum afacerile veroase aveau loc tocmai sub patronajul guvernelor şi a regelui, cum majoritatea clasei conducătoare era implicată intr-un fel sau altul in ele, cine să admită principiile legionare? Fireşte că ele erau îmbrătişate de tineret, in primul rând de cel studentesc, doritor de schimbare in bine a tării, de masa preotimii rurale, de grupuri de intelectuali universitari. Firesc a fost să stârnească adversităti înverşunare in tară şi peste hotare. Normal comuniştii, internationaliştii şi ateii se aliniază cu ticăloşii interni şi externi într-un front comun antilegionar „pe viată şi pe moarte”. Primordial, mişcarea de tineret, legionaritatea a aceptat „lupta pe viată şi pe moarte”. Din păcate, mijloacele adversarilor au fost incomparabil mai variate şi mai puternice: au dispus de resurse financiare superioare, de presă, radio, edituri, de o retea întreagă de răspândire a zvonurilor, de politie, de jandarmerie, de tribunale, de complicitatea masoneriei şi a comunismului. Guvernanţii români din deceniul al IV lea al secolului nostru, promovând un terorism de stat, îl puteau oricand declara legal iar reactia violentă de răspuns putea la fel de uşor sa fie declarată terorism imoral şi primejdios.

Democratiei dizolvante din epocă, Corneliu Zelea Codreanu i-a opus o democratie autoritaristă, antitotalitară şi antidemagogică. Aşa trebuie să intelegem pactul de neagresivitate incheiat cu Iului Maniu, una din personalitătile de inalt prestigiu in acea vreme, chiar dacă adversar al autoritarismului, tărănistul încă mai crezând in valorile democratiilor occidentale. Acest pact s-a realizat in vederea alegerilor din 1937; in consecintă, partidul „Totul Pentru Tară” obtine 66 de mandate in condiţiile in care – după declaratiile lui Eugen Cristescu, şef al Sigurantei – s-au furat alte 23 de mandate. Fireşte că datele reale fiind cunoscute de demnitarii statului, amploarea Mişcării Legionare – in ciuda permanentelor persecuţii – produse derută. Carol II, unul din primii beneficiari ai matrapazlâcurilor deceniului IV, cu imense depozite in băncile străine, camarila regală îmbogătită in urma acestor matrapazlâcuri, politicieni veroşi între care excela Armand Călinescu, organizară dizolvarea tuturor partidelor politice, suspendarea Constitutiei din 1923. Socotit principalul inamic al noii ordini regale, Corneliu Zelea Codreanu e provocat, i se înscenează un proces prin intermediul vanitosului om şi mediocrului politician Nicolae Iorga, şi este condamnat la zece ani închisoare.

Slujitor devotat al regelui Carol II, ministrul de interne Armand Călinescu declanşează un val de arestări printre legionari; cifra exactă a celor zvârliti in lagăre şi închisori nu se ştie exact – câteva mii. Interesant de remarcat că represiunea regală nu a atins nici un alt partid, inclusiv cel comunist. La începutul anului 1938 conducerea Mişcării pregăteşte plecarea lui Codreanu din tară; acesta refuză, socotind-o un act de laşitate din partea lui. Regele insistă şi Călinescu pune in aplicare planul de eliminare fizică a lui Codreanu; in noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 este asasinat impreună cu alti 13 camarazi.

Fie că actiunea a fost efecul vizitei regale la Hitler – încurajat sau descurajat de acesta să-şi continuie dictatura – fie că i-a fost cerută de cercurile „democratice” franco-englezeşti, cauza ei sta in tesăturile diplomatice din străinătate in care Carol II era prins; victima – un roman de baştină din Huşi – e ucisă mişeleşte din ordinul unui mason – Armand Călinescu – şi al unui vlăstar regal de Hohenzollern, bãtrâna vitã prusacă dictând in 1938 in statul lui Alexandru Ioan Cuza!

Un an mai târziu, in 21 septembrie 1939, Armand Călinescu e asasinat la rândul său de legionari. In februarie 1938 „Asociatia Finantei şi Marii Industrii” – in care ponderea românilor era de 31% – ceruse ferm tuturor politicienilor să accepte dictatura regală; ea avu loc, bineinteles, pentru ca in iunie 1938 sa functioneze „Consiliul Superior Economic”, cu 35% pondere românescă, in dirijarea vietii economice a tării; nimeni nu protestă in fata acestei injugări a statului la carul regal. Masonul Armand Călinescu, vice preşedinte al Consiliului de miniştri, ministru de interne şi ministru ad-interim de râzboi lucrează să fie semnat acordul româno-german pentru intensificarea raporturilor economice intre aceste state, dar şi să fie semnat un acord româno-francez prin care se dublează cantitatea de produse petroliere exportate in Franta; fireşte că toate mişcările călinesciene erau dictate de finantă şi marea industrie in asociaţie de largă amplitudine.

Noul prim-ministru, generalul Gheorghe Argeşeanu, ordonă executarea tuturor legionarilor aflati in lagăre şi inchisori, plus câte 3-6 in ficare capitală de judet, drept represalii. Fără judecată, fără vreun criteriu, altul decât apartenenta la un partid dizolvat de şeful ei, deja mort, au fost scoşi din casele lor câteva sute de bărbati şi femei, adolescenti şi bătrâni şi impuşcati pe stradă pur şi simplu. In noapte sunt împuşcati legionari in inchisori şi lagăre; alte sute.

Germania hitleristă nu avea motiv să ordone asasinarea lui Călinescu – semnatar al acordului din martie 1939 – şi nici să ordone legionarilor asasinatul, căci aceştia nu se aflau in subordinea cuiva, nu se aflau încadrati ca spioni şi diversionişti ai Internationalei Comuniste, precum comuniştii, nici membri ai vreunei loje ori confrerii mondialiste, precum multi miniştri şi industriaşi romăni. Călinescu a rămas creatie a regelui Carol II şi pion mason până in ultimul său ceas, chiar dacă îşi nota in jurnslul intim unele aprecieri personale rationale, lucide, dar mai putin ortodoxe; oricine poate fi in intimitate Napoleon, Robespierre, Michelangelo, Mozart, Eminescu ş.a. Rămâne fapt, ordinul de asasinare a lui Codreanu şi a camarazilor lui; rămâne fapt răspunsul prin asasinat la ordinul de asasinat; rămâne fapt asasinarea a câtorva sute de oameni absolut nevinovati din ordinul lui Gh. Argeşeanu; rămâne fapt răspunsul prin asasinat din 26/27 noiembrie 1940 căruia i-a căzut victimă Argeşeanu şi alte câteva zeci de persoane la Jilava pentru acele sute de nevinovati ucişi in septembrie 1939 din ordinul lui Argeşeanu; rămâne fapt că legionarii nu au ucis nici un soldat al lui Antonescu, dar că au fost asasinate câteva sute de legionari în perioada februarie-iunie 1941 din ordinul lui Antonescu; rămâne fapt că in perioada 1927-1941 legionarii au ucis un comunist pentru care comuniştii au asssinat 3-4.000 de legionari in perioada 1945-1954; rămâne fapt că alte mii de legionari soldati şi ofiteri şi-au dat viata pentru Patrie in luptele contra bolşevismului rus, că alte mii au pierit in lagărele de prizonieri din Siberia, că alte mii au pierit in temnitele comuniste din România şi că o mică parte a supravietuit – neinfrântă! – după 1989, in tară sau exil; rămâne fapt, in sfârşit că Mişcarea Legionară nu a asasinat nici un evreu, dar că circa zece mii de români legionari au pierit in inchisori şi lagăre comuniste din ordinul lui Burah Tescovici, ministru de interne al Republicii Populare Romîne, din ordinul Annei Pauker – alt fruntaş comunist şi minstru in Guvernul Republicii Populare Romîne, din ordinul lui Josef Kishinewski alt înalt functionar de partid şi de stat din Republica Populară Romînă, ordine executate intocmai de coloneii Itic Dulberger, Avram Zeller, Ştrul Koller, de ofiterii Moise Abramovici, Samuil Goldstein, Henri Stratman, de procurori şi judecători purtând nume asemănătoare. Nici un rabin nu a protestat, nu a ridicat glasul in apărarea nevinovaţilor, nici un rabin nu a amintit in sinagogă invătăturile potrivite din Talmud şi din toră, nici un rabin nu a făcut douăzeci de ani de puşcărie alături de preoti creştini-ortodocşi şi catolici, din iubire de natiunea română, de adevăr şi dreptate! NICI UNUL!

Suntem in anul 1940; Mişcarea Legionară decimată, cu intrega conducere executară, caută sa-şi revină prin câtiva activişti de generatia a doua: Horia Sima, Vasile Noveanu, Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu s.a. La jumătatea anului, pentru a atenua antiregalismul popular şi a atrage simpatia nazistă (falsă credintă!), Carol II acceptă in guvernul Gigurtu, trei legionari din „noul val”. Prea târziu. Mişcarea Legionară nu putea fi de acord cu marile acte de trădare natională: cedarea a 43.500 km pătrati de teritoriu românesc in favoarea URSS-ului; nu putea fi de acord cu tratatele carliste, înrobitoare, cu politica internă de dictatură regală. La 1 septembrie 1940 izbucneşte o revoltă populară in care legionarii sunt forta majoră. Generalul Antonescu vine la Putere. Carol II este silit să abdice iar pe tronul vacant legionarii îl instalează pe minorul Mihai, fiul lui Carol II; consecventă sieşi, Mişcarea Legionară nu ia puterea in stat, ci participă la ea.

Au urmat 135 de zile de guvernare militaro-legionară. Deoarece in multe rănduri presa „Gărzii de Fier” şi-a manifestat dispretul- fată de evreimea pusă pe căpătuială in detrimentul elementului autohton, aceştia (evreimea) începură să-şi vândă bunurile – intreprinderi, retele de magazine – in principal saşilor şi germanilor, oameni cu bani. Scurgerea averilor, dintr-o mână de străin in alta, alarmă conducerea legionară; se dădu o circulară prin care evreii nu aveau voie să vândă fără autorizatia Mişcării. Aceasta nemultumi ambele părti: evreii îi acuzară pe legionari de antisemitism, germanii de acţiuni neprieteneşti. Refuzul lui Horia Sima de a da cereale nemtilor, la care se adăuga declaratia lui de a reface Romania in granitele ei fireşti, il supără pe Hitler care incepu să-l sprijine pe Antonescu, mai maleabil, in ambitiile acestuia de a fi Conducătorul!

Violentei i s-a răspuns cu violenta; legionarii au pedepsit pe cei care au ucis sau s-au făcut vinovati de uciderea camarazilor lor. Legionarii au impuşcat câteva zeci de persoane in închisoarea Jilava in noiembrie 1940, i-au ucis pe Iorga şi Madgearu – toti dovediti a fi autori, complici sau instigatori la persecutii antilegionare, la crime impotriva unor oameni nevinovati. In afară de faptul că nici Codreanu, nici Horia Sima nu au dat vreodată ordin de executare a vreunui personaj din cele ucise, in afară de faptul că la represaliile antievreieşti de la Iaşi din iunie 1941, n-a participat nici un legionar, trebuie mentionat că autorii care au pedepsit pe Duca, Stelescu şi Călinescu s-au predat imediat autoritătilor şi şi-au asumat responsabilitatea.

Fireşte, răzbunarea nu e compatibilă cu morala creştină, iar sub aspect juridic ea nu se justifică. Reprobând răspunsul violent legionar la violentele la care Mişcarea a fost supusă, ni se pare util să fie puse următoarele întrebări: dacă înlăturarea cauzei duce la înlăturarea efectului atunci, de ce guvernantii din perioada 1929-1954 nu au incetat să asasineze legionari, ca să nu li se răspundă cu aceeaşi metodă? Autorii care se infioară in fata exceselor Mişcării, de ce nu investighează cauzele reale? De ce nu explica ştiinţific de ce au fost ucişi legionari in 1932, in 1934, in 1938-42, in 1946-54? De ce au fost azvârliti in inchisori şi lagăre mii de oameni nevinovati? De ce au fost ştrangulati Codreanu şi camarazii săi? De ce au fost impuşcati pe străzile oraşelor câte 3 membri ai Mişcării şi câteva sute in lagăre, in miez de noapte? Care a fost răul făcut de legionari lui Antonescu de a inventat o „rebeliune” în ianuarie 1941, vânându-i apoi ani de zile? Câti comunişti şi evrei au pierit de mâna legionarilor pentru a intemeia crâncena represiune condusă de Burah Tescovici, Ana Pauker şi cei din comunitatea lor in care au murit mii de români adversari ai comunismului? Dacă poporul german a trebuit să plătească miliarde de mărci statului Israel pentru crimele antievreieşti savârşite de câteva sute de militari nazişti, atunci nu ar corespunde ideii de echitate ca statul Israel să plătească poporului roman câteva miliarde de mărci pentru crimele săvârşite de câteva sute de evrei, multi dintre ei repatriati apoi pe teritoriul României? Antisemitism? De acord. Dar care a fost răul ce li s-a făcut din partea liberalilor, tărăniştilor, social-democratilor? Marea lor majoritate a fost arestată, schingiuită inimaginabil, lichidată din ordinul şi sub stricta priveghere a unor Burah Tescovici, Pauker, Dulberger, Kisinewski, Zeller, Aron, Koller, Schwarz, Meier ş.a. Au ucis bestial, sadic, prin torturi abominabile savanti, profesori universitari, ofiteri superiori, ziarişti, avocati, medici, politicieni, tărani, muncitori, copii, adolescenti, bătrâni, femei, bărbati şi numai pentru simpla vină că „sunt suspecti”. Din ordinul lor, sub stricta lor supraveghere au fost spulberate zeci de mii de gospodării rurale, au fost strămutate peste o sută de mii de familii tărăneşti, au fost jefuite biserici, muzee, biblioteci, au fost arse sute de mii de cărti, au fost interzise operele marilor noştri scriitori; autori: evreii comunişti, ruşii şi rusificatii comunişti, românii comunişti. Acesta nu e genocid? Pogromul împotriva românilor in propria lor tară cine l-a ordonat şi executat cu minutiozitate? In acest pogrom au dispărut de-a valma români, unguri, evrei, saşi, creştini şi necreştini din ordinul cui? „Comunismul este instrumentul prin care vom arunca de pe pământ guvernămintele nationaliste in favoarea unui Guvern Mondial, al unei politii mondiale şi al unei monezi mondiale”.6) Şi atunci ne explicăm inverşunarea împotriva legionarilor creştinilor şi nationaliştilor, perpetuată până in zilele noastre. Cine să mai repună adevărul in drepturile sale? Cine să acorde reparatii, fie ele şi doar morale?

Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 sunt considerate de unii „rebeliune legionară”, de altii „provocare antonesciană”. Fără intentia de a lămuri definitiv lucrurile – nimeni nu detine adevărul absolut! – trebuie să constatăm cel putin două aspecte ale problemei: după arestarea lui Codreanu, conducerea Mişcării a revenit succesiv câtorva persoane din anturajul Căpitanului, cu experientă politica, echilibrate şi decise să continuie linia de până atunci. Aceste persoane remarcabile au căzut pe rând in mâinile politiei, au pierit, au fost internate in lagăre, unele au emigrat împreună cu multi altii in perioada numită „marea prigoană carlistă”. Ascensiunea lui Horia Sima trebuie integrată in procesul de disparitie a marilor personalităti legionare, de derută in rândul membrilor simpli ai Mişcării, de cvasi-inactivitate a organizatiei. Generalul Antonescu a pretuit şi simpatizat Mişcarea încă din anii 1935-1936, iar in discutia sa cu Căpitanul din 1937 acesta i-a declarat ferm că „Mişcarea Legionară nu este pregatită să guverneze tara. Ea are un scop educativ şi nu va lua conducerea decât atunci când intreg poporul roman va fi pregătit in vederea unei guvernări legionare. Noi nu avem cadre de conducere.” In iarna lui 1937-38 Căpitanul a refuzat să-şi asume o lovitură de stat pentru aceleaşi considerente. Din închisoare, in vara lui 1938, cerea comandantilor liniştirea spiritelor şi pregătire morală şi politică, din aceleaşi motive…

…După ianuarie 1941 o seamă din elita legionară lua drumul exilului, multi fură internati de nazişti in lagăre. Cei rămaşi in tară au fost închişi, li s-a stabilit domiciliu fortat apoi au luat drumul frontului de răsărit. Câtă vreme spiritul ei trăia, Mişcarea nu putea fi distrusă. Antonescu nu a ştiut cum sau nu l-a interesat să valorifice acest spirit; in ambele variante, in subteranele politicii antonesciene s-a folosit de manevrele de intoxficare şi dezinformare de provenientă ocultă a căror victimă a căzut generalul cu inflexibilitatea sa cazonă. Ea este o slăbiciune lesne de exploatat!

Se spune că actul de la 23 august 1944 poate primi calificativul de act al „Marii Trădări Nationale”. Deoarece termenul naţiune nu are definitie juridică, nici sintagma trădare naţională nu e cuprinsă in vreun cod; prin trădare se intelege: o persoană sau mai multe persoane, un grup sau mai multe grupuri ori o organizatie dintr-o comunitate natională care işi trădează comunitatea dacă prin actiunile întreprinse conduc la subjugarea ei de către o putere străină, la jefuirea bogătiilor ei, la asasinare, maltratare, distrugere fizică a membrilor ei, la destrămarea culturii si civilizatiei, la violarea sistematică a suveranitătii şi independentei ei.

Or, ceea ce s-a petrecut la 23 august 1944 a avut aceste consecinţe vreme de 45 de ani asupra naţiunii române; cei implicati in evenimentele de atunci au contribuit la schimbarea unui regim etatic cu alt regim etatic; din punctul de vedere al vechiului regim ei sunt criminali, din punctul de vedere juridic al noului regim ei sunt eroi. Dar dincolo de această schimbare cei implicati sunt trădători de natiune pentru care nu există nici o justificare, nici o explicatie, nici o motivatie, nici o iertare, nici o pedeapsă, alta decât blestemul pururea viu al neamului, in veac.

Mihai Antonescu, Iuliu Maniu, generalul Şteflea, Niculescu-Buzeşti, Picky Vasiliu, Veturia Goga fiecare – fără ştirea celuilalt – avea reţeaua sa proprie de informatii privitor la tot ce se petrece in tară şi pe front, la planurile militare şi politice ale Guvernului şi ale Mareşalului Antonescu; aceste informatii ajungeau totdeauna la timp pe birourile prim-ministrilor anglo-ruso-americani; au pierit zeci de mii de soldati romani pe frontul de rasarit, alte zeci de mii au cazut prizonieri ca urmare a informatiilor primite de Stalin -direct sau indirect de la cei sus numiti- încă din 1942…

 

A) O.S.O. -Organizatia Ocultã Francmasonicã – Occult Francmasonic Organisation

1) -Nae Ionescu – Indreptar Ortodox, Wiesbaden, 1957, pag. 32

2) -Faust Brãdescu – Victorii Legionare, New York, 1988, pag. 77

3) -idem – pag. 106

4) -Vasile Pârvan – Studii de istoria culturii antice, E.S. Bucuresti, 1992, pag. 155

5) -idem – pag. 244

6) -Ion Pantazi – Am trecut prin iad, ed. Stindardul românilor, 1989, Vol. II, pag. 271

*fragmente din lucrarea „Neam fãrã noroc sau Blestemul lui Zamolxe”, dr. Ronnett Alexandru, ed. Centrul cultural Roman, Chicago, 1994 (Sursa: Miscarea.net)

(Visited 153 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.