Minoritățile naționale în primul Parlament al României Întregite (noiembrie 1919 – martie...

Minoritățile naționale în primul Parlament al României Întregite (noiembrie 1919 – martie 1920)

by -
0 566

După realizarea Marii Uniri în 1918 se impunea organizarea alegerilor parlamentare pentru constituirea corpurilor legiuitoare în care să fie reprezentaţi locuitorii de pe întreg teritoriul României întregite. Acestea urmau a se desfăşura pe baza votului universal, înscris în Constituţie în iulie 1917, precum şi în Declaraţia Privind unirea Basarabiei din 27 martie 1918 şi în Rezoluţia de unire a Transilvaniei din 1 decembrie 1918.

Decretul-lege din 16/29 noiembrie 1918 stabilea că în România votul era universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru cetăţenii români majori (bărbaţi de peste 21 ani). Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice, a avea vârsta de 25 de ani împliniţi, a avea domiciliul real în România. Pentru Senat se impuneau aceleaşi condiţii, cu deosebirea că vârsta era de 40 de ani împliniţi. Alegerile se desfăşurau pe circumscripţii electorale, care nu puteau fi mai mari decât un judeţ. Un deputat era ales de 30 000 de cetăţeni, iar un senator de 70 000. Acest decret se referea la vechiul Regat şi Basarabia. La 24 august 1919,  prin decrete regale, s-au stabilit condiţii similare pentru Transilvania şi Bucovina.

Pe această bază au avut loc alegeri parlamentare în zilele de 2, 3, şi 4 noiembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi de 7 şi 8  noiembrie pentru Senat.

Primul parlament al României Întregite ales prin vot universal s-a deschis în ziua de 20 noiembrie 1919, în Sala Mare a Ateneului Român din Bucureşti, prin mesajul rostit de regele Ferdinand. Între cei prezenţi se aflau reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, care au candidat pe liste proprii obţinând  următoarele rezultate: în Adunarea Deputaţilor –  Partidul Naţional Democrat Maghiar – Secuiesc –  8 mandate,  Gruparea Saşilor – 8 mandate, Gruparea Şvabilor – 6 mandate. În Senat: Gruparea Şvabilor – 3 mandate. La acestea se adaugă cele obţinute pe listele partidelor româneşti şi în calitate de candidaţi independenţi.

 Aşadar, în momentul semnării de către generalul Constantin Coandă a tratatului cu Austria (10 decembrie 1919), care conţinea şi tratatul minorităţilor, acestea erau deja reprezentate în cei mai important organ politic al României. Reprezentanţii minorităţilor naţionale au ţinut să-şi exprime punctele de vedere faţă de România întregită[1]. Cei mai mulţi deputaţi au vorbit în limba maternă, N. Iorga asumându-şi rolul de translator.

Din partea minorităţii germane[2] a luat cuvântul Rudolf  Brandsch în şedinţa Adnării Deputaţilor din 12 decembrie, cu prilejul validării mandatelor: „Declar în numele naţionalităţii mele că alegerile în Ardeal s-au făcut în ordine şi în deplină libertate”. Totodată, şi-a exprimat speranţa că prevederile Rezoluţiei din 1 decembrie adoptată la Alba Iulia „vor fi duse la îndeplinire, că ele asigură toate drepturile pe care le cerenaţionalitatea germană din Ardeal”. După validarea alegerilor, Brandsch a luat din nou cuvântul: „în numele naţionalităţii germane din România Mare şi în numele Partidului Popular German salutăm primul parlament al patriei noastre”. Cu acelaşi prilej a citit o declaraţie: „Onorată Cameră, noi, reprezentanţii liber aleşi ai naţionalităţii germane din România Mare, la intrarea noasatră în Adunarea Constituantă, ne simţim datori a reînnoi declaraţia solemnă că ne-am alipit statului român prin liberă hotărâre şi că îi vom aparţine ca cetăţeni credincioşi şi leali”. Declaraţia se încheia cu apelativul „Trăiască România Mare!”            Hans Otto Roth a vorbit în şedinţa din 14 februarie 1920, apreciind că datorită „moralului şi puterii de acţiune a armatei române avem a mulţumi că teritoriile Austro-Ungariei de altădată, unite cu România, au rămas curăţate de furtună”, făcând aluzie la situaţia din Ungaria, Polonia şi Ucraina.

În aceeaşi şedinţă, Fritz Connert a apreciat: „Dându-ne seama de spiritul epocii noastre, când nimic nu se pare mai important decât înţelegerea frăţească, contribuţia muncii adevăraţilor bărbaţi de stat şi oameni politici apare de două ori necesară”.

 La ultima şedinţă a acestui parlament, din 26 martie 1920, Rudolf Brandsch a ţinut să întărească declaraţiile anterioare: „Onoraţi domni deputaţi, noi saşii din Transilvania, şvabii din Banat şi toţi ceilalţi germani din România Mare, ne-am unit din liberă hotărâre la România Mare sub premise foarte bine definite. Am În vedere înainte de toate principiile cunoscute sub denumirea Hotărârile de la Alba Iulia”.

O idee similară exprima în aceeaşi zi de la tribuna Senatului Adolf Schullerus: „Noi toţi, indiferent de limba ce vorbim, ne-am unit de bună voie statului român, pentru că considerăm unirea întregului popor român, şi prin aceasta şi a populaţiunilor care trăiesc în mijlocul poporului român, ca un fapt istoric nbeschimbător, imuabil”.

Parlamentarii  secuilor şi maghiarilor au  avut intervenţii substanţiale. În  şedinţa Adunării Deputaţilor din 19 februarie 1920, Iosif de Fáy, ales în circumscripţia Odorhei, s-a scuzat pentru eventualele greşeli, „deoarece eu româneşte vorbesc numai de câteva luni”. A precizat că ia cuvântul în numele secuilor  – populaţie „de omenie şi sârguincioasă. Având nădejdea că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România. Cum este aşa, aceasta o dovedeşte faptul că parlamentarii maghiari din întâiul parlament al României Mari au ieşit aproape fără excepţie din sânul acestei naţionalităţi”.

Deputatul a făcut un istoric al secuilor din Ardeal, apreciind că „partea cea mai mare a vieţii, secuimea a trăit-o ca copil vitreg al statului ungar. Viaţa tradiţională separată a acestei naţionalităţăţi a căzut jertfă tendinţelor maghiare de unificare şovinistă”. A amintit că „oştile secuieşti au luptat pe la 1600 alăturea de oştirile lui Mihai Viteazul”.  Şi-a încheiat discursul cu declaraţia: „Ca cetăţean credincios al statului român şi ca secui care îmi iubesc neamul”, solicita ca acesta să fie tratat cu prietenie, deoarece „acest popor de secui  mult a suferit şi este vrednic de o viaţă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convis că în scurt timp populaţia secuiască va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari”.

Bela Maurer, ales în circumscripţia Ciuc, pe listele Partidului Unit Secuiesc şi Democrat Maghiar, a vorbit în ziua de 2 martie 1920, mărturisind că este „membru al unei familii vechi maghiare din Transilvania, care a avut un rol deosebit în viaţa politică a Ardealului”. Tatăl său a luat adesea apărarea românilor faţă de abuzurile oficialităţilor de la Budapesta. Educat în acest spirit, el şi fratele său, au fost „expuşi la insulte şi neplăceri din partea presei ungare şoviniste, care nu putea nicidecum înţelege ţinuta noastră”. El, Bela Maurer, aprecia că apropierea faţă de naţiunea română se datora şi faptului că „m-am născut şi am crescut în castelul <Buia>, proprietatea familiei mele, care <Castel>, Adunarea ţării de la Alba Iulia, din 28 martie 1598, l-a dăruit lui Mihai Viteazul. Prin aceasta am avut şi un motiv şi prilej să mă ocup mai intensiv cu literatura şi istoria naţiunii române”.

A făcut „mărturia sinceră: Pentru că m-am născut maghiar şi cu inima sângerândă am văzut prăbuşindu-se patria mea ungară şi principalul scop al vieţii mele este acela ca, în interesul consângenilor mei rămaşi în România Mare, să muncesc şi, dacă va fi lipsă [nevoie], chiar să lupt pentru drepturile noastre”. Convins că Ungaria se va dezmembra şi Transilvania se va uni cu România, a editat ziarul „Uj Vilag” („Lumea nouă”) prin care a decis „să fac să înţeleagă poporul maghiar cum că la finirea războiului mondial am încheiat o epocă şi epoca ce îşi ia începutul va aduce esenţiale schimbări, atât în referinţele internaţionale, cât şi referitor la harta Europei. M-am străduit să-i fac să înţeleagă cum că Conferinţa de pace, pe baza principiului etnografic ajuns în triumf prin victoria Antantei, va recunoaşte Ardealului unirea cu România”. Nu a putut ajunge „la rezultatul dorit, deoarece vechii conducători ai maghiarilor nu s-au împăcat „cu situaţia nouă”. Partidul Unit Secuiesc şi Democrat Maghiar avea ca obiective: „să căutăm o armonie cu naţiunea română, iar pe de altă parte ca, eliberând populaţia secuiască şi maghiară din Ardeal de sub influenţa concetăţenilor şovinişti maghiari, de conducătorii lor vechi şi de seducătorii lor de astăzi, să-i transformăm şi educăm de cetăţeni cinstiţi ai României Mari”.

A evocat „drepturile asigurate de Hotărârile de la Alba Iulia” şi a mărturisit că secuimea, „cu inima dureroasă îşi ia rămas bun de la fosta patrie, în care de o mie de ani în mod cinstit ne-am făcut datoriile patriotice”. După alegerile din noiembrie 1919 era plin de „încredere în parlamentul democratic al României Mari”.

Preşedintele Adunării Deputaţilor, N. Iorga, a mulţumit lui Bela Maurer, „în numele parlamerntului întreg, pentru francheţea şi sinceritatea declaraţiunilor sale”. Prezent în sală, Ştefan Ciceo Pop, preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri ( Alexandru Vaida-Voevod se afla în străinătate) a declarat: „noi voim să învăţăm din păcatele altora şi nu voim să cădem în aceeaşi vină în care au fost opresorii noştri. În Hotărârile noastre de la Alba Iulia am garantat minorităţilor cele mai largi drepturi naţionale, bisericeşti, şcolare şi economice”.

În  şedinţa Senatului din 28 februarie 1920 a luat cuvântul în numele maghiarilor, senatorul Victor Truppel. A mărturisit că ungurii din Ardeal au văzut „prăbuşirea cea mare a dualismului austro-ungar” şi au căutat „o idee salvatoare”, pe care „am găsit-o în ceea ce priveşte politica externă, într-o prietenie sinceră şi definitivă între România Mare şi Ungaria, şi în ceea ce priveşte politica internă, într-o prietenie frăţească a poporului român şi naţionalităţii maghiare”.

Victor Truppel a declarat că un an de zile Partidul Unit Secuiesc şi Democrat Maghiar promovează această idee, timp în care „de nenumărateori ori existenţa ne-a fost în pericol”. A precizat: „Noi nu am voit, nu voim şi nu vom voi altceva decât să fim sinceri cu poporul român şi oneşti faţă de naţionalitatea noastră maghiară. N-am fost, nu suntem şi nu vom fi trădători ai ţării în care trăim”.

Mitropolitul primat Miron Cristea, care a ascutat cu atenţie discursul senatorului Victor Truppel, a ţinut să precizeze în numele „românilor de pretutindeni: să fie siguri fraţii maghiari, care au să trăiască în graniţele României Mari, că  noi nu o să-i persecutăm nicicând şi n-o să le facem răul pe care noi l-am suferit de la ei”. L-a rugat pe „dl antevorbitor” să presevereze, „mica grupare onorabilă din care face parte să năzuiască să se generalizeze în cercuri tot mai largi ale neamului unguresc care este aşezat în pământul României noastre întregite, şi să fie siguri că toţi factorii ţării au să le arate cea mai largă bunăvoinţă, ca aici să se găsească acasă fericiţi împreună cu noi”.

Şi reprezentanţii evreilor – cea de a treia minoritate etnică din România,  ca pondere numerică – au luat cuvântul primul parlament al României Întregite.

Se cuvine subliniat faptul că nu numai discursurile, dar şi prezenţa etnicilor evrei  în Adunarea Deputaţilor şi în Senat au fost eludată de istorici, unii  serioşi, care susţin că România a fost nevoită să acorde drepturi minorităţilor naţionale sub presiunea Marilor puteri, care i-au impus să semneze  tratatul minorităţilor, la 10 decembrie 1919 şi că abia după această dată evreii au putut deveni cetăţeni români.        Realitatea este cu totul alta: membrii minorităţilor naţionale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu devenit cetăţeni români în 1918, odată cu ratificarea Unirii prin decrete regale. În vechiul Regat, toţi evreii născuţi în România au primit cetăţenia română prin decretul-lege din 30 mai 1919.

Ca reprezentant al minorităţii evreieşti, Iancu Meilic Meilicshon, a luat cuvântul în şedinţa din 12 decembrie 1919, apreciind că alegerile parlamentare „au fost conduse cum se cade, cu libertate şi oricine a vrut să vină să voteze a şi votat”. A menţionat că a fost ales „nu numai de poporul evreiesc, ci şi de poporul ţărănesc român”. Ca parlamentar, a fost rugat ” să ne capeţi dreptate şi bunătate pentru tot poporul, nu numai acela al majorităţii, ci şi pentru al minorităţii. Eu, ca evreu, pot să vă făgăduiesc că voi fi cetăţean al României, aşa cum zice risul <veri podani>, deci <cu dreptate întotdeauna> faţă de dumneavoastră”.

 Preşedintele Senatului, Paul Bujor, a deschis şedinţa din 28 februarie 1920,  cu următoarele cuvinte: „Domnilor senatori, înainte de a intra în ordinea zilei, am durerea să vă comunic încetarea din viaţă a unuia din colegii noştri, dl Iacob Hecht, din Bucovina. Senatorul Iacob Hecht este unul dintre marii industriaşi locali, evreu, dar care a simpatizat mult cu cauza românilor, a luat parte la actul important al Unirii Bucovinei cu ţara mamă şi la toate mişcările pentru întregirea României Mari. A fost un bun industriaş, stimat şi iubit, prin viaţa lui şi prin toată activitatea lui. Cred că sunt interpretul dvs, comunicând familiei condoleanţele noastre”.  Senatorii au aprobat aprecierile şi propunerea lui Paul Bujor.

Între telegramele  de felicitare sosite pe adresa Senatului s-a aflat şi cea citită în şedinţa din 8 martie 1920: „Asociaţiunea Evreilor Români, adânc mişcată, salută cu bucurie izbânda dreptăţii îndelung nesocotite, şi se închină cu evlavie în faţa jertfelor de tot felul aduse pentru victorie. Cetăţeni credincioşi sfintei datorii către ţară, făgăduim prinosul muncii noastre pentru propăşirea României Mari, în veci unită prin dragostea cu care va ocroti deopotrivă pe toţi fii săi. Trăiască România Mare !” În numele Asociaţiuniiu semna  inginer Jacques Katz, preşedinte[3].

Şi celelalte minorităţi naţionale, cu o pondere mai mică din punct de vedere numeric, au fost prezente în primul parlament al României întregite, luând cuvântul de la tribuna acestuia.

Astfel, Vasile Sniatinciuc a vorbit la 12 decembrie 1919  „în numele naţionalităţii  rutene” din Bucovina, apreciind că alegerile parlamentare „s-au făcut foarte corect” iar  „în ce priveşte Unirea Bucovinei cu România Mare sunt nu numai mulţumiţi, dar şi recunoscători”.

Orestie Ilniczchi, reprezentantul rutenilor din Maramureş, a exprimat „sentimentele de nemărginită mulţumire şi loialitate M.S. regelui Ferdinandşi toată recunoştinţa Consiliului Dirigent pentru respectarea atât de corectă a drepturilor naţionalităţilor cu ocazia alegerilor”. A cerut, în numele populaţiei rutene din  părţile Maramureşului, „se ia toate măsurile necesare pentru a fi unită definitiv, conform liniei demarcaţionale de azi, pentru totdeauna la România”

În aceeaşi şedinţă, Gheorghe Hrabovschi transmis de la tribuna Adunării Deputaţilor un mesaj limpede: „noi, slovacii am cerut unirea cu România Mare potrivit cu dreptul la autodeterminare al naţiunilor, şi suntem puternic încredinţaţi că Conferinţa de pace va recunoaşte în deplin această rugăminte a noastră”. A apreciat că alegerile parlamentare „s-au făcut în cel mai mare spirit de dreptate” şi a dat asigurări că: „Noi, slovacii, vom fi credincioşi cetăţeni ai României Mari”.

În numele turcilor din Dobrogea a vorbit Mustafa Mehmed Fehim : „D-lor deputaţi, suntem fericiţi că am venit în mijlocul dvs. Suntem, fericiţi pentru că au intrat în Camera românească patru musulmani deputaţi de când există statul român, act ce dovedeşte că alegerile şi la noi s-au făcut cu mare libertate”. A ţinut să declare: „noi, musulmanii din Dobrogea întreagă totdeauna am fost şi suntem supuşi credincioşi statului român”, deoarece România „este patria noastră iubită”.

Preşedintele Uniunii Armenilor din România, Khiritirian, a transmis pe adresa parlamentului „călduroase felicitări pentru unirea ţinuturilor româneşti cu Patria Mamă”. 

Dincolo de alegaţiile unora care au vorbit şi au scris că în România  minorităţile naţionale au avut drepturi politice, fiind persecutate, se află faptele reale, atestate documentar, între acestea – luările de cuvânt în primul parlament al României Întregite. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Blogul lui Ioan Scurtu)

[1] Vezia „Dezbaterile Adunării Deputaţilor” şi „Dezbaterile Senatului” din sesiunea noiembrie 1919 – martie 1920

[2] Notă: Sublinierile în text aparţin autorului acestui studiu (IS)

[3] Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 370

(Visited 130 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.