Loialitate în perioada extremelor: funcționarii publici din Basarabia în perioada celui de-al...

Loialitate în perioada extremelor: funcționarii publici din Basarabia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945)

by -
0 1529

În ultimele două decenii, manifestarea fenomenului loialităţii a constituit subiectul mai multor preocupări individuale şi eforturi colective care prezintă studii de caz privind zonele de hotar ale Europei Centrale şi de Sud-Est [1]. Loialitatea, înţeleasă aici drept „loialitate faţă de stat, guvern sau societate, bazată pe o loialitate internalizată faţă de persoane şi instituţii în afara relaţiilor personale, respectiv în domeniul politic, pe loialitatea faţă de ordinea de stat dominantă” [2], este un concept central al analizei relaţiilor de putere (Herrschaftbeziehungen) [3]. Stabilitatea relaţiilor de loialitate, la care participă, în afară de stat şi înstituţiile sale, actori individuali sau colectivi, este discutată în legătură directă cu legitimitatea şi validitatea unui regim [4]. Aşa cum funcţionarul public formează o categorie profesională care posedă o identitate intermediară între cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi, exercitându-şi atribuţiile în conformitate cu legile ţării şi statutul profesional, loialitatea acestuia este percepută drept garant al stabilităţii regimului. Astfel, în perioade de criză, când legitimitatea regimului este contestată, instituţiile statului depun efort pentru a „conserva” loialitatea corpului funcţionăresc. În momentul constrângerii de a se poziţiona, de a „alege” între două opţiuni politice, subiecţii relaţiei de loialitate faţă de stat, care sunt angajaţi şi în relaţii interpersonale, de familie şi de grup, se confruntă cu dileme de loialitate faţă de diferiţi actori statali şi sociali.

Dacă ţinem cont de remarca lui Donald Hasting şi Thomas Wilson despre faptul că „some things can only occur at borders” [5] („unele lucruri pot avea loc doar la frontiere”), loialitatea în zonele de hotar ale statelor-naţiune capătă caracteristici specifice. Literatura care prezintă regiunile de frontieră (germ. Randzonen; eng. borderlands) drept arii de confruntare dintre state semnalează faptul că schimbarea frecventă a suveranităţii, respectiv a politicilor naţional-administrative, lasă repercusiuni majore nu doar asupra domeniului politic, economic şi social; în momentul în care are loc confruntarea unui sistem de orientări şi simboluri cu altul, substituirea unei orientări patriotice cu alta, confruntarea dintre elitele patriotice naţionale şi antinaţionale care susţin sau se opun existenţei noului regim, apar mutaţii în conştiinţa individuală şi colectivă, care modelează, ulterior, poziţionarea faţă de noul regim [6].

În procesul de tranziţie de la un regim la altul, de rând cu transformările instituţionale [7] la nivel central, regional sau local, are loc contestarea relaţiilor vechi şi construirea relaţiilor noi de loialitate. Dacă exponenţii puterii se întreabă în ce mod se vor poziţiona funcţionarii care au servit regimul „vechi”, se poate oare conta pe ei în procesul statornicirii puterii, dacă este posibilă ulterior apariţia breşei de loialitate şi în ce mod vor afecta acestea sistemul administrativ, cei de pe urmă înţeleg relaţia lor cu regimul dintr-o perspectivă ghidată mai degrabă de raţionamente pragmatice: ce se va întâmpla în momentul în care va avea loc „abandonul” – voit sau forţat – al puterii, cine garantează funcţionarului securitatea zilei de mâine, cum ar trebui să procedeze pentru ca siguranţa personală şi materială să nu aibă de suferit.

Literatura de specialitate punctează diferenţele dintre manifestarile loialităţii pe timp de pace şi pe timp de război [8]. Dacă în perioade de pace observăm perpetuarea unor relaţii de „multi-layered loyalty”, în perioada conflictelor soldate cu violenţă „loyalties generally «narrowed» down, i.e. people tended to be compelled by the warring parties to clearly «take sides»” [9]. Anume în condiţiile de război, experienţele istorice sau manifestările de loialitate exprimate în conflictele anterioare sunt utilizate pe larg în „modelarea” loialităţii [10]. Sub presiunea majoră a părţilor aflate în conflict, exercitată de diferiţi actori instituţionali şi de grup, în condiţiile unei vulnerabilităţi a securităţii individuale şi de familie, se produc ierarhizări ale priorităţilor, reevaluări ale relaţiilor individuale şi de grup, au loc renunţări la unele obligaţii şi angajamente pentru altele noi.

Fenomene asemănătoare s-au produs în perioada războiului în Basarabia, zona de frontieră dintre România şi URSS. Drept consecinţă a Pactului Molotov-Ribbentrop, în iunie 1940 armata sovietică a ocupat, de rând cu ţările baltice, regiunile româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord, care din 1918 erau parte a României. Partea de nord şi cea de sud a Basarabiei au fost trecute la RSS Ucraineană, iar partea de centru a fuzionat cu RASS Moldovenească (a cărei configuraţie se apropia de cea a regiunii de facto a Transnistriei) pentru a forma o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. În iunie 1941, România, care s-a aliat cu Germania în războiul împotriva URSS, a recucerit cele două regiuni, ocupând şi zona dintre râurile Nistru şi Bug, asupra căreia în anii 1941-1944 a fost extins numele de Transnistria. Această zonă a devenit un „ethnic dumping ground” al României: în 1941, drept urmare a ordinului şefului statului Ion Antonescu, acolo a fost deportat un număr mare de evrei şi de romi, predominant din Basarabia şi Bucovina. Dintre aceştia, între 280.000 şi 380.000 fie au pierit sau au fost ucişi intenţionat în marşul spre regiune, fie au murit din cauza foametei, a bolilor sau a epuizării, fiind plasaţi în cele peste o sută de ghetouri şi tabere înfiinţate în regiune [11].

Similar ţărilor baltice, în regiune au avut loc trei schimbări de regim (Regimewechsel) – în 1940, 1941 şi 1944 -, care au marcat în mod esenţial traiectoria de dezvoltare politică şi social-economică, precum şi starea de spirit şi discernământul populaţiei. După două decenii de guvernare românească, la 28 iunie 1940 regiunea a fost ocupată de trupele sovietice; în RSS Moldovenească, care a înglobat Basarabia împreună cu Transnistria, au demarat procesele „construcţiei socialismului”. La 22 iunie 1941, odată cu intrarea în regiune a trupelor române şi germane, în Basarabia a fost instituit regimul militar român sub comanda lui Ion Antonescu, care a durat până la 23 august 1944 [12]. După acea dată, Basarabia a fost din nou ocupată de trupele sovietice, în regiune continuând „experimentul socialist” timp de aproape cinci decenii.

În ce mod războiul, pe de o parte, şi schimbările de regim, pe de altă parte, au influenţat situaţia funcţionarilor locali? Ce fel de criterii de „măsurare” a gradului de loialitate aplicau regimul român sau cel sovietic, şi dacă acestea erau diferite faţă de anumite categorii de funcţionari? În ce mod au soluţionat funcţionarii basarabeni „dilemele de loialitate” în perioada tranziţiei de la un regim la altul? A existat oare continuitate la nivel local între „rupturile” de regim şi care au fost factorii ce au asigurat-o? – acestea sunt întrebările la care vom încerca să oferim un răspuns în acest studiu. Loialitatea ca „dispoziţie de acceptare a structurilor de stat, a ierarhiei şi a conceptelor de valoare” va fi analizată aici din perspectiva Alltagpraxis-ului [13], în centrul analizei fiind plasat comportamentul individual şi de grup faţă de aşteptările şi politicile unui sau altui regim [14].

Aşa cum loialitatea poate fi cel mai bine înţeleasă drept „un fenomen cu o anumită durată temporală” [15], analiza acestui fenomen va cuprinde întreaga perioadă a războiului, 1939-1945, accentul fiind plasat pe perioadele de tranziţie de la un regim la altul – iunie 1940, iunie 1941, august 1944. Cu siguranţă, fiecare regim se aştepta ca funcţionarii angajaţi în serviciul public local să coopereze pe deplin cu autorităţile centrale. În perioada 1941-1944, o bună parte a funcţionarilor publici şi-au demonstrat loialitatea prin colaborarea cu regimul românesc în procesul de persecuţie şi distrugere a populaţiei evreieşti [16]. Prezentul studiu este despre funcţionarii care, de regulă, nu au luat parte la operaţiuni cu implicarea actelor de violenţă. Atenţia de bază este asupra funcţionarilor locali de rang superior (primari, pretori) şi de rang inferior (secretari ai primăriei, contabili, preoţi şi profesori) care s-au aflat în serviciul primăriilor şi prefecturilor şi au fost responsabili de soluţionarea problemelor cotidiene ale cetăţenilor. Ne interesează modul în care, în condiţiile extreme ale războiului şi schimbării de regim, se produc ierarhizări ale priorităţilor şi reevaluări ale relaţiilor individuale şi de grup, au loc renunţări la unele obligaţii şi angajamente pentru altele noi.

În cazul Basarabiei avem de a face cu două sisteme politice diferite, în care „măsurarea” gradului de loialitate se făcea după anumite categorii. Rămâne să depistăm dacă acestea au fost diferite sau similare şi cum se poate explica acest lucru. Ipoteza noastră este că, în cazul Basarabiei, atât regimul român, cât şi cel sovietic au acceptat serviciul funcţionarilor locali ca pe un „rău necesar”, deoarece aceştia erau purtători ai cunoştinţelor vernaculare despre societate. Nu au existat criterii „standard” de loialitate, dimpotrivă ea fost modelată situativ, prin interacţiunea unei serii de factori, obiectivi şi subiectivi. Astfel, loialitatea a fost percepută şi operaţionalizată în mod diferit de actorii implicaţi. În pofida aşteptărilor puterii care încerca să cultive o loialitate reactivă a localnicilor, neîncrederea faţă de aceştia a generat, din contra, manifestări proactive ale loialităţii sub ambele regimuri.

Până în prezent, o bună parte a istoricilor români şi ruşi susţine că funcţionarii locali au fost parte a unui sau altui regim din motive de loialitate naţională şi ideologică. Şi unii istorici moldoveni au examinat problema prin prisma paradigmei exclusiviste „ocupaţie-eliberare”, au susţinut aceleaşi argumente în scop de justificare a acţiunilor regimului român şi de blamare a acţiunilor regimului sovietic şi invers [17]. Acest studiu va încerca să înlăture acest handicap.

Ultimele luni de guvernare a românilor (august 1939 – iunie 1940)

Începutul războiului a găsit Basarabia în cadrul României. În 1918, aceasta s-a desprins de Imperiul Rus şi, după o scurtă perioadă de independenţă, s-a unit cu România. Eforturile de integrare în diverse domenii, demarate pe fondul pericolului bolşevic şi al rezistenţei unor grupuri sociale şi politice faţă de noul regim, au fost resimţite doar parţial în Basarabia: caracterul etnic pestriţ, considerat neprielnic procesului de românizare, pe de o parte, şi asocierea din start a minorităţilor cu moştenirea rusă imperială sau cu forţele radicale bolşevice, ostile statului-naţiune, pe de altă parte, precum şi necesitatea unui efort uman şi financiar considerabil din partea statului român au fost printre factorii care au transformat Basarabia într-o provincie „problematică” a României. Cu toate acestea, după cele peste două decenii de guvernare, românii au reuşit o stabilizare a situaţiei în regiunea estică a ţării [18].

La finele lunii august 1939, situaţia din judeţele Basarabiei era una relativ liniştită. În momentul în care în unele cercuri din România se discuta despre acordul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin, care ar fi o „înţelegere de lichidare a Poloniei şi României”, sub influenţa „credinţei ce circulă cu insistenţă că vom intra în politica Axei, animozităţile la nivel local ţineau de prognozele economice pe termen lung. Basarabenii erau preocupaţi de adunarea şi depozitarea cerealelor, preţul în scădere al grâului şi interesul redus al statului pentru a-l achiziţiona, precum şi de faptul că evreii «caută să-şi aibă averea mai mult în bani lichizi şi bijuterii şi mai puţin în mărfuri»” [19]. Starea de spirit a funcţionarilor publici era calificată de superiori drept una „bună”. Votarea noului statut profesional în 1938 le dădea speranţe de stabilitate profesională şi materială, aşa încât funcţionarii, „pătrunşi de simţul datoriei, îşi prestează conştiincios serviciul” [20]. Totodată, a fost emisă o circulară conform căreia „se pedepseau aspru toţi acei care îşi transportau mobila şi familiile lor peste Prut” [21].

La începutul anului 1940, tonul rapoartelor pentru Bucureşti s-a schimbat. Starea de spirit a populaţiei devenise „îngrijorătoare”, propaganda comunistă creştea în intensitate, în special în rândurile evreilor şi ale altor minorităţi care „ascultă în general numai posturile ruseşti de radio”, angajându-se, ulterior, în difuzarea zvonurilor despre ocuparea de către trupele sovietice a Basarabiei şi a Moldovei până la Siret. Se discuta despre debarcarea armatelor sovietice la Sulina şi ocuparea oraşului Iaşi, zvonuri care păreau verosimile considerând înlocuirea trupelor permanente cu cele de mobilitate şi demararea lucrărilor de apărare pe linia Prutului. În şedinţa Consiliului de colaborare din judeţul Bălţi, din care făceau parte prefectul, procurorul, şefii poliţiei, legiunii de jandarmi şi garnizoanei de grăniceri, s-a constatat ineficienţa mecanismului de recrutare a jandarmilor şi a poliţiştilor din mediul basarabenilor, pentru că recruţii locali „nu pot constitui elemente garantate şi de nădejde”, fiind propusă recrutarea funcţionarilor din „Vechiul Regat şi din regiuni cât mai îndepărtate” ale României [22].

Odată cu înlocuirea trupelor permanente din regiune cu trupe mobile, cu demararea campaniei de bonuri şi rechiziţii pentru armată, precum şi cu creşterea numărului de incidente pe linia Nistrului în primăvara lui 1940 [23], funcţionarul basarabean intrase într-o stare de „psihoză şi o stare de spirit ce poate fi concretizată prin grija zilei de mâine” [24]. Aparatul administrativ din judeţe era format în majoritate din elemente locale, funcţionarii din Regat constituind o mică parte a acestuia. „Regăţenii” au reuşit să prindă şi ei rădăcini, temporare sau definitive, în Basarabia, devenind legaţi de regiune atât prin natura serviciului, cât şi prin interese de ordin familial şi material. Totodată, aceştia se arătau mai îndrăzneţi în formularea de critici în adresa administraţiei: dacă „basarabenii” erau nemulţumiţi de salariul mizer şi de creşterea preţurilor, „regăţenii”, preocupaţi de asemenea de cotidian, criticau „o atmosferă de regionalism ce pare a se accentua în mod exagerat şi nefiresc” [25]. Astfel, activitatea funcţionarilor locali „trebuieşte privită prin prisma intim subordonată intereselor personale şi familiare”, constatau oficialii. Printre cauze era „teama de necunoscut, proporţională într-o mare măsură de varietatea zvonurilor tendenţioase circulatorii şi care realmente nu pot fi aşa de usor descoperite, şi deci zădărnicite, [care] pun pe fiecare în situaţia de a-şi crea întrebarea ce va face în cazul unei evacuări, unde va merge, ce şi cine îi garantează un serviciu, o existenţă lui şi familiei?” [26].

Zvonurile despre o posibilă abandonare a Basarabiei întăreau în rândul basarabenilor sentimentul că se aşteptau „împrejurări grele”, iar pedepsele aspre, aplicate celor care răspândeau asemenea zvonuri, se arătau ineficiente [27]. La întrebarea unora ce avea să urmeze după plecarea românilor, alţii aveau pregătit un răspuns care alimenta iluzia că regimul sovietic urma să asigure „basarabenilor cele mai fericite condiţii de trai” [28]. Scăderea eficienţei în activitatea funcţionarilor era observată atât pe fondul zvonurilor, cât şi al incapacităţii statului de a oferi careva garanţii de stabilitate. Bunăoară, superiorii atestau că spiritul combativ al funcţionarilor faţă de propaganda sovietică de peste Nistru devenise „discutabil”. Prefectul de Bălţi se arăta sigur de faptul că, „în eventualitatea unei evacuări, niciunul nu va pleca. În momentul oportun, faptul va pune însă greaua problemă a siguranţei administraţiei locale şi a lucrurilor cu caracter militar” [29].

În ajunul evacuării, corpul de funcţionari locali era caracterizat drept unul „lipsit de calitate, susceptibil, pe alocuri chiar, la ispite şi seducţiuni materiale” [30]. Din moment ce activitatea curentă a funcţionarilor era, de cele mai dese ori, realizată „destul de greu şi cu destule dificultăţi fireşti”, decizia de extindere a atribuţiilor unor categorii de funcţionari în scopul contracarării acţiunilor „duşmanilor” [31] interni ai statului era considerată una care urma să rămână doar pe hârtie. Astfel, se constata că acestora nu li se puteau încredinţa sarcini de „propagandă naţională”, precum supravegherea siguranţei şi depistarea dovezilor privind lipsa de loialitate a „duşmanilor interni” – comunităţile evreieşti – sau încurajarea patriotismului la românii basarabenii, care, conform surselor, se afla la stadiul indiferenţei.

Mereu prezenţi în discursul naţionalist din România interbelică, evreii erau catalogaţi drept cetăţeni neloiali şi „inamici” ai naţionalizării [32]. Campania anticomunistă, deseori sinonimă cu campania antisemită, a contribuit în mod substanţial la marginalizarea evreilor de la periferia estică a României. La mijlocul anilor 1930, s-a produs eliminarea evreilor din sistemul administrativ, militar şi din învăţământ. Ca rezultat al actului de revizuire a cetăţeniei din 1938, circa un sfert de milion de evrei români au devenit apatrizi [33]. În 1938, aceştia au fost lipsiţi de dreptul la vot, fapt care i-a poziţionat şi mai mult împotriva regimului. În condiţiile unei radicalizări a naţionalismului, „oferta” de loialitate a statului român nu numai că avea un caracter contradictoriu, ea se perimase. Astfel, în Basarabia, precum şi în Bucovina, evreii au ales să salute pierderile teritoriale ale României din 1940, sperând că noul regim va manifesta toleranţă şi le va reîntoarce drepturile civile şi economice. Mai mult, aceleaşi speranţe le-au exprimat şi reprezentanţii altor minorităţi, precum şi români [34].

Poziţia majorităţii române a basarabenilor prezenta de asemenea motive de îngrijorare. În martie 1940, rezidentul regal al ţinutului Prut, Crigore Cazacliu, raporta că marea majoritate a „moldovenilor”, ţărani de la sat, „înţelege momentele grele prin care trece Patria şi cu o minunată conştiinţă românească, în acelaşi timp împărtăşeşte o resemnare cuminte în faţa împrejurărilor, credinţa sa în Dumnezeu şi hotărîrea de neînvins de a face orice fel de sacrificiu pentru liniştea Patriei şi apărarea hotarelor”. Acesta considera în mod optimist că „credinţa lor în drepturile româneşti, credinţa lor în Rege, puterea lor de sacrificu şi credinţa lor în Dumnezeu n-au fost alterate întru nimic” [35]. Un tablou mai puţin optimist era descris de prefecţii de judeţ, care urmăreau starea de lucruri la faţa locului. Astfel, prefectul judeţului Cetatea Albă constata că moldovenii aveau un comportament apatic, cauza fiind ascunsă chiar în comportamentul administraţiei, care, timp de peste două decenii, a „făcut prea puţin pentru moldovenii de la malul Nistrului”. În judeţul cu o populaţie de 80 % minoritari, germanii „sunt foarte liniştiţi, spunând că nu le este teamă de o invazie rusă, deoarece cancelarul Hitler ştie ce să facă pentru ca populaţia germană de pretutindeni să nu sufere”, ruşii şi ucrainenii „cu stare materială bună sunt contra U.R.S.S., iar ceilalţi abia aşteaptă începerea unei acţiuni din partea sovietelor pentru ocuparea Basarabiei”. În grupul de pe urmă erau incluşi minoritarii săraci, printre care şi evreii, cărora le era frică de extinderea practicilor antisemite din Germania, aşa încât aceştia „îşi doresc o dominaţie sovietică”, în speranţa că situaţia lor se va îmbunătăţi [36]. În raportul său pentru luna februarie 1940, prefectul făcea apel la organele administrative centrale în vederea completării rândurilor pretorilor şi notarilor, dar numai cu „cei de origine etnică română, deoarece avem prea mulţi minoritari, iar în comunele moldoveneşti să fie trimişi dintre cei mai aleşi, pentru ca să poată conlucra la ridicarea acestei populaţii pe tărâm naţional, cultural, economic etc., ea fiind mult mai înapoiată sub toate raporturile faţă de populaţia minoritară din judeţ” [37].

Prefectul judeţului Lăpuşnă, populat în majoritate de români basarabeni, se arăta conştient de faptul că „trăim vremuri excepţionale”, din care cauză era „necesară o muncă şi mai încordată, minuţioasă şi mai conştiincioasă din partea tuturor şi face apel la toate inimile care simt româneşte”. Pe lângă evreii mereu ostili, acesta indica şi cercurile de muncitori, ambele grupuri pregătind scenarii de „acaparare” a posturilor administrative care urmau să rămână vacante în momentul intrării Armatei Roşii în regiune. În aceste condiţii, pretorilor li se cerea să facă apel la „sentimentul de patriotism al tuturor funcţionarilor şi cetăţenilor conştienţi, pentru a pune la contribuţie toate puterile în vederea ridicării satelor şi a apărării naţionale” faţă de propaganda comunistă [38].

De ce, la peste două decenii de administrare a Basarabiei, loialitatea funcţionarilor locali era pusă sub semnul întrebării? În opinia oficialilor basarabeni, situaţia era o consecinţă a eşecului politicii „celei mai necesare asimilări” a minoritarilor din Basarabia, aceştia rămânând o masă neloială şi rebelă. Drept consecinţă, ar fi avut de suferit şi calitatea guvernării, pentru că de-a lungul perioadei interbelice „nu s-a privit în faţă această importantă problemă”. În situaţia de criză din primăvara lui 1940, strategia de implementare a politicii de cadre rămânea neschimbată: înlocuirea funcţionarilor, jandarmilor şi poliţiştilor cu persoane din Vechiul Regat, care „ar putea crea, în scurt timp, osatura unui aparat administrativ garantat, corespunzător vremurilor şi cu deosebire combativ şi informativ preţios” [39].

28 iunie 1940: cine pleacă şi cine rămâne

La 26 iunie 1940, URSS, care, pe parcursul perioadei interbelice a evitat să recunoască unirea Basarabiei cu România din 1918, a emis o notă ultimativă în adresa României, conform căreia evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord urma să aibă loc într-un termen de 4 zile [40]. Evacuarea s-a produs în mare grabă: la 28 iunie armata sovietică ocupase deja o parte din oraşele basarabene şi bucovinene [41], a doua zi ajungând la râul Prut [42]. În următoarele zile, în multe localităţi au fost organizate parade de salut ale noii guvernări. Ulterior, au urmat tratative privind predarea şi primirea bunurilor instituţiilor publice, precum şi „evaluarea pagubelor” cauzate de armata şi administraţia română în perioada evacuării [43].

În ce mod s-au comportat funcţionarii publici locali în perioada scurtă „in-between the regimes” şi care au fost factorii ce le-au influenţat decizia [44]? Funcţionarii au fost nevoiţi să ia decizii privind evacuarea în situaţii complexe, sub presiunea unui amalgam de factori de natură obiectivă şi subiectivă. Deşi din mai 1940 fiecare instituţie administrativă locală trebuia să pună pe hârtie un plan de evacuare, ordinul de evacuare i-a luat prin surprindere pe funcţionarii de rang inferior, care nu erau ţinuţi la curent cu deciziile centrului. Bunăoară, Pavel Jitniuc, funcţionar al Inspectoratului Şcolar al ţinutului Nistru, cu sediul la Chişinău, îşi amintea că la 28 iunie 1940 „am văzut pe străzile oraşului o mare învălmăşeală şi am auzit că vin ruşii, rămânând trăsnit de acest zvon, dar totuşi am plecat la Inspectorat să văd ce va face instituţia. Când am ajuns la Inspectorat, […] toţi funcţionarii au întrebat pe şefii noştri de atunci dacă trebuie să ne pregătim fiecare pentru evacuare, însă inspectorii ne-au dat ordin să rămânem pe loc”. Inspectorul general I. Macovei îşi asigurase subalternii, „agitaţi şi enervaţi [care] alergau din birou în birou, neştiind ce să facă”, că instituţia urma să se evacueze la Mizil şi „să stea în birouri şi să lucreze şi cu mai multă râvnă, şi «să arate că sunt disciplinaţi când vor veni ruşii» [subl. în doc.]”. S-a făcut de serviciu la telefon pentru a ţine contact permanent cu instituţiile centrale, dar ordinul de evacuare nu a venit [45]. Conform unui raport, Macovei, de deciziile căruia depindea soarta întregii instituţii, s-ar fi ascuns în mod intenţionat pentru a nu fi găsit de superiori [46]. Ulterior, autorităţile sovietice au emis un comunicat în conformitate cu care toţi funcţionarii urmau să se prezinte la serviciu, în caz contrar erau daţi pe mâna organelor de ordine. Astfel, Pavel Jitniuc a fost numit casier-contabil la Comisariatul Norodului pentru Învăţământ. Ulterior, a depus cerere de repatriere în România, dar nu a primit răspuns [47].

Evacuarea administraţiei române din Basarabia s-a efectuat în mare grabă şi cu o organizare proastă. Cu toate acestea, constatăm că decizia funcţionarilor de a rămâne în Basarabia a fost determinată mai degrabă de o serie de motive personale şi de familie. Bunăoară, la intrarea trupelor sovietice în Basarabia, învăţătoarea Metrodora David Hondru, văduva bibliografului basarabean Alexandru David şi mama viitorului pictor român Aurel David, avea copilul bolnav. De asemenea, aceasta indică faptul că „am avut lucrări asupra mea de bibliografie română pe care nu am dorit să le las şi nu am avut cu ce mă transporta”, de aceea nu s-a evacuat; ulterior, i-a fost frică să ceară repatriere, „văzând că mereu se fac arestări”. Din cauza statutului de fostă soţie a unui intelectual basarabean care a promovat românismul [48], a fost cercetată de trei ori de autorităţile sovietice „pe motive naţionale” [49]. La restabilirea regimului român în 1941, după o investigaţie minuţioasă a activităţii acesteia în perioada regimului sovietic, a fost repusă în funcţie [50].

Nu s-a refugiat peste Prut nici Mitrofan Gamer, profesor secundar la Liceul „Al. Hâjdău” din Chişinău şi lector de limba română la instituţiile statului. Absenţa de acasă a copiilor, aflaţi în vacanţă la rude, faptul că pregătise actele pentru pensionare, în final, faptul că „nu m-au lăsat bolşevicii, deşi fusesem înscris pentru plecare”, precum şi lipsa mijloacelor de transport au fost printre motivele care l-au determinat să rămână [51]. Într-adevăr, oficialii locali raportau centrului despre faptul că nu se găsea transport, benzină, dispăruseră şi birjarii evrei [52]. Îmbarcarea în puţinele trenuri cu refugiaţi a fost foarte dificilă, fiind semnalate şi cazuri de boicotare intenţionată a serviciului de către funcţionarii CFR, în majoritate minoritari [53].

„Zăpăceala din primele zile şi neştirea ce să faci, cum să procedezi” – astfel a motivat funcţionara la Administraţia Financiară Lăpuşna, Lidia Baranovskaia, de origine rusă, rămânerea sa în Basarabia şi continuarea serviciului în cadrul regimului sovietic. Nu făcuse cerere de repatriere, dar planifica să plece în ţară cu încă două familii de preoţi, care ulterior au fost arestaţi, iar soţiile şi copiii lor şi-au găst adăpost în casa familiei Baranovski, aşa încât plecarea a fost amânată. A fost cercetată de NKVD din cauza originii nobile a tatălui său [54], dar „s-a dovedit că eu am lucrat toată viaţa şi m-au lăsat să lucrez”, astfel încât a putut să-ţi câştige existenţa [55]. Colega sa, Natalia Vells, fiica nobilului basarabean Dmitrii N. Semigradov, la fel nu reuşise să se refugieze, fiind „surprinsă de ruşi”. În cazul ei, „originea socială nesănătoasă” a fost motivul pentru care a suferit sub noul regim: averea i-a fost confiscată, aflându-se într-o „stare specială grea şi neavând pe nimeni care să mă ajute”. Deşi era angajată, salariul era extrem de mic, fiind nevoită să-şi vândă lucrurile din casă; „din motivul mizeriei mari”, a fost cercetată de autorităţi [56].

La intrarea Armatei Roşii în Basarabia, au preferat să rămână în ţinut şi funcţionarii care, în mai 1940, susţinuseră examenul pentru postul de pretor, ulterior ocupând posturi de notar [57]. „Din cauze de forţă majoră”, a rămas în regiune fostul primar al comunei Valea lui Vlad, Ilie P. Ionescu, care, în mai 1940, a susţinut examenul pentru funcţia de pretor. La reîntoarcerea românilor în iunie 1941, s-a înrolat ca voluntar în Regimentul 29 Infanterie, ulterior solicitând reîncadrarea în funcţia de pretor după verificarea activităţii sale „sub stăpânirea bolşevică” [58]. Toţi aceşti funcţionari invocau motive personale pentru care nu au părăsit Basarabia, ulterior angajându-se fără rezerve în serviciul noului regim. Dintre funcţionarii care nu au plecat unii şi-au arătat în mod deschis sprijinul pentru regimul sovietic, criticând abuzurile românilor. Bunăoară, la Tighina, subinspectorul de poliţie Berezovschi se alăturase unui „grup de evrei comunişti, cu un steag roşu în mână, cu cuvintele: «Bine că am scăpat de jugul român, pe care l-am purtat 22 de ani şi ne ajunge»”. La Călăraşi, zece gardieni de poliţie au refuzat să se evacueze, ameninţând pe comisarul Virgil Ionescu cu moartea, iar la Cahul medicul primar a refuzat evacuarea spitalului din localitate [59]. În majoritatea cazurilor, aproape fără excepţie, comportamentul funcţionarilor care au decis să râmână în Basarabia a fost calificat de români drept „act de trădare”, în timp ce comportamentul celor care s-au refugiat, „au dat dovadă de patriotism, salvând averea statului şi arhiva instituţiilor”, a fost calificat drept unul patriotic, de jertfire în numele „cauzei naţionale”.

În contrast cu funcţionarii de rang inferior, cei mai mulţi funcţionari de rang superior – prefecţi, şefi de direcţii în administraţiile ţinutale, pretori, primari, şefi ai posturilor de poliţie şi jandarmerie – s-au evacuat peste Prut, aceştia invocând motive ideologice şi patriotice, dar mai ales anticipând consecinţele deciziei de a rămâne, care comporta un risc enorm. Similar funcţionarilor din ţările baltice, cei din Basarabia au făcut parte din veriga puterii unui regim „burghezo-moşieresc”, fiind catalogaţi de noua putere drept „uzurpatori” şi „colaboraţionişti”. Bunăoară, rezidentul regal al ţinutului Nistru, Grigore Cazacliu, fost deputat basarabean care în 1918 a votat pentru unirea Basarabiei cu România, după ce a organizat evacuarea şi a „dispus să se ardă toate actele secrete”, s-a refugiat în România „din motive patriotice”. Acesta a refuzat să dirijeze operaţia de predare a bunurilor instituţiilor publice: „Am comunicat Domnului Ministru de Interne că dacă îmi va cere să mă împuşte – o fac, însă eu, Grigore Cazacliu, care am luptat toată viaţa mea şi cu toate rudele mele contra ruşilor, şi mai cu seamă contra comuniştilor – nu pot să predau tocmai eu Basarabia şi copiii mei să fie arătaţi cu mâna că tatăl lor a predat Basarabia. Domnul Ministru de Interne a înţeles tragedia mea [… ] Am trecut Prutul cu ferma convingere că în curând mă voi întoarce pe meleagurile strămoşilor mei” [60].

Pe de altă parte, au existat numeroase impedimente din partea autorităţilor sovietice care încercau să zădărnicească evacuarea. Funcţionarii evacuaţi semnalau despre interogările la care au fost supuşi de către organele de forţă, care promiteau o serie de privilegii profesionale şi materiale pentru funcţionarii care îşi continuau activitatea. Unii funcţionari au fost arestaţi chiar în momentul în care încercau să se evacueze, cum a fost cazul funcţionarului Radu de la Tighina, care a fost arestat la gara Chişinău, al presedintelui Tribunalului Chişinău, Stere, şi al judecătorului de instrucţiune Stelian [61]. O înaintare ulterioară a cererii de evacuare era „un mare risc, deoarece de îndată intrai pe mâna GPU-ului, şi nu se ştie dacă în aceeaşi noapte nu vei fi ridicat” [62]. Conform unor estimări, din cauza presiunii, aproximativ 60 % dintre funcţionarii din judeţul Cetatea Albă au renunţat la evacuare [63]. Constatările sceptice ale prefecţilor din ajunul evacuării Basarabiei sunt, astfel, confirmate de istoriile personale ale funcţionarilor: în momentul unor presiuni fără precedent, comportamentul acestora era ghidat în mare parte de interese personale şi de familie.

Funcţionarii basarabeni sub regimul sovietic (iunie 1940 – iunie 1941)

După 28 iunie 1940, împuternicirile organelor legislative şi executive ale RASSM [64] din cadrul RSS Ucrainene au fost extinse în mod provizoriu asupra Basarabiei, situaţie păstrată până la 2 august 1940, când cele două regiuni au format RSS Moldovenească. Printre primele acţiuni ale regimului sovietic era anihilarea funcţionarilor implicaţi activ în „construcţia naţională” a României interbelice şi în statornicirea „regimului burghezo-moşieresc român”. Această formulă a fost deseori utilizată în documentele vremii şi preluată de istoriografia sovietică pentru a sublinia diferenţele politico-ideologice substanţiale dintre regimuri şi, prin urmare, pentru a cataloga „trădătorii” şi „duşmanii” care au servit regimul. Organele sovietice de securitate semnalau prezenţa în Basarabia a unui „număr semnificativ al elementului antisovietic din rândul latifundiarilor, comercianţilor, poliţiştilor, jandarmilor, albgardiştilor, primarilor, al fugarilor din URSS şi al altor elemente sociale străine care desfăşurau activitate contrarevoluţionară” în colaborare cu agenţiile române de informaţii [65]. În conformitate cu un document secret al împuternicitului CC al PC(b)U şi al Sovnarkom-ului URSS în Moldova, S. A. Goglidze, acest motiv a servit drept bază pentru planificarea deportării foştilor poliţişti şi jandarmi, în număr de 440, precum şi a foştilor primari din Basarabia, în număr de 625. La 31 mai 1941, Comisariatul Poporului pentru Securitate avea toate materialele pregătite pentru fiecare categorie de deportaţi [66]. Au fost semnalate cazuri de arestare a foştilor funcţionari publici şi a membrilor partidelor de dreapta, care, după interogatoriul trecut la GPU, erau „trimişi în locuri unde nu se mai ştie nimic de soarta lor” [67].

Instalarea administraţiei sovietice a fost însoţită de acte de violenţă faţă de funcţionarii locali. Astfel, chestorul Berezovschi, care prezida comisia de predare a atribuţiilor instituţionale din Tighina, a fost împuşcat pentru că a refuzat să ofere informaţii despre apartenenţa politică a locuitorilor oraşului. Au fost, de asemenea, omorâţi şeful Gării Cetatea Albă şi locţiitorul acestuia, Ojov, precum şi fostul primar de Ungheni, căpitanul Grumvirescu [68]. La Cernăuţi, după interogatoriul de la GPU, au fost arestaţi funcţionari şi foşti membri ai Mişcării Legionare; suspectaţi de „trădare”, aceştia erau „trimişi în locuri unde nu se mai ştie nimic de soarta lor” [69]. Conform estimărilor istoricului moldovean Igor Caşu, „numărul probabil al celor consideraţi «duşmani ai puterii sovietice» şi care au suferit într-un fel sau altul de pe urma regimului sovietic instalat în Basarabia şi Bucovina de Nord este de 86.604 persoane, dintre care 1.122 erau funcţionari arestaţi între 28 iunie şi 4 iulie 1940” [70].

Simultan, avea loc crearea organelor administrative locale: de voloste – în frunte cu un comisar, rurale – în frunte cu un preşedinte al sovietului sătesc. „Comitetele împlinitoare”, din care făceau parte în majoritate reprezentanţi ai minorităţlor, aveau atribuţii de administrare a comunelor şi puteri de gospodărire nelimitate [71]. A demarat numirea în posturi de răspundere a funcţionarilor cu un trecut verificat – membri ai Partidului Comunist şi foşti funcţionari din RASSM, din RSS Ucraineană şi din alte republici unionale, care erau, de regulă, ruşi şi ucraineni. Posturile mai puţin importante erau ocupate de simpatizanţii regimului sovietic, în special din rândurile păturilor sărace sau dintre cei care declarau că au avut de pătimit, moral sau financiar, de pe urma regimului român. Unul dintre criteriile de selecţie a cadrelor locale, fără de care ar fi fost imposibil transferul de putere, era comportamentul din 28 iunie şi poziţia faţă de noua putere. Au devenit tipice cazuri ca cel al lui Petre Sfeclă, fostul preşedinte al organizaţiei Frontului Renaşterii Naţionale [72] din judeţul Soroca, care ar fi ieşit, împreună cu alţi doi funcţionari, în întâmpinarea trupelor sovietice cu un drapel roşu, pe care l-a instalat pe clădirea corpului didactic, şi ulterior a fost numit preşedinte al sovietului local Soroca [73].

Un caz interesant de schimbare a puterii s-a produs în satul Racovăţ, judeţul Soroca, unde Samuil Şaim a fost numit preşedinte al sovietului sătesc, locţiitor – un oarecare Şarko, iar secretar – Feinstein [74]. Dacă faţă de schimbarea conducerii locale locuitorii au rămas aparent indiferenţi, atunci aceştia s-au revoltat faţă de decizia de confiscare a averii bisericii locale în folosul statului. În timpul protestului din centrul satului, Feinstein a fost observat intrând în biserică: „Cu ce ocazie un evreu a intrat în biserică, lui îi este interzis să între într-un lăcaş creştin”, se indignau locuitorii. Protestatarii solicitau judecarea acestuia şi destituirea conducerii locale, formată din „cuzişti şi gardişti”; calificative similare au folosit şi autorităţile sovietice, doar că faţă de organizatorii protestului [75]. În documentele NKVD-ului, Garda de Fier era calificată drept „cea mai conspirativă organizaţie, ani de zile pregătită pentru activitate ilegală”, care avea „cadre teroriste, unite în grupuri speciale” [76].

Dacă autorităţile sovietice îi „vânau” pe foştii legionari şi pe duşmanii poporului, cele române, deja în retragere, erau preocupate de identificarea deputaţilor Sovietului Suprem al RSSM, cu scopul „de a împiedica orice acţiune a acestora în contra intereselor Statului” român [77]. Basarabenii însă căutau dreptate la „aleşii poporului”, indicând abuzurile care se produceau în procesul transferului de putere. În conformitate cu o scrisoare anonimă a unui locuitor, în vârstă de 65 de ani, în adresa deputatului circumscripţiei Soroca, Andrei Andreevici [Andreev] [78], transferul de putere la nivel local s-a făcut cu mari abateri, fiind destituiţi mai degrabă „lucrători cinstiţi şi buni, decât agenţi” ai Siguranţei, care circulau liber prin Chişinău. Majoritatea membrilor de partid şi a funcţionarilor erau veniţi din Ucraina şi se comportau „nu ca fraţii, ci ca duşmani ai poporului”, făcând „tot posibilul pentru a nu ne apropia pe noi cu Dv., ci din contra -pentru a ne depărta”. Astfel, „ceea ce românii au reuşit să facă timp de 22 de ani, ai voştri lucrători de partid şi alţi funcţionari venetici au făcut în 7 luni. Dintr-un locuitor paşnic, liniştit şi modest, cum a fost dintotdeauna basarabeanul, el a fost transformat într-unul înrăit, plin de ură, scuipat şi amestecat cu noroi”, constata cu amărăciune autorul scrisorii [79].

Faptul că era susţinută numirea în posturi a funcţionarilor de altă origine decât cea română a constituit un semnal de neîncredere pentru populaţia majoritară, pe de o parte, şi unul de colaborare pentru minorităţi [80]. Statutul le-a oferit acestor funcţionari accesul la o serie de privilegii sociale şi materiale, cum ar fi accesul privilegiat la fondul locativ [81] şi mărfuri. Funcţionarii au primit cetăţenie sovietică fără careva restricţii, bucurându-se de privilegii şi la paşaportizare. Dintr-o notă critică privind regimul de paşaportizare rezultă că un număr mare de funcţionari care au servit şi sub regimul român primiseră paşapoarte în regim prioritar, în timp ce „din Chişinău miliţia expulza în masă în termen restrâns (48 ore) pe foştii comercianţi, inclusiv pe cei mici. Tăişul paşaportizării a fost îndreptat împotriva evreilor, în special a micilor comercianţi evrei. Mai mare nedreptate nici că se poate imagina. Aceşti oameni mai mult ca alţii au aşteptat puterea sovietică” [82].

Deşi marea majoritate a funcţionarilor au fost încadraţi în noile structuri administrative, faptul că aceştia au activat sub regimul român a rămas punctul vulnerabil al acestora şi, în unele cazuri, motivul esenţial pentru a fi învinuit ulterior de „trădare”, demis, deportat şi anihilat. Documentele de după 1944 demonstrează că în RSSM „colaborarea” cu regimul român rămânea o problemă serioasă chiar şi după război. După formarea unei cohorte de funcţionari „potcovite ideologic”, şansele ca un fost funcţionar român să fie încadrat în serviciul sovietic erau aproape nule.

1941-1944: verificări ale loialităţii

funcţionarilor care au servit regimul sovietic

La 22 iunie 1941, în Basarabia au intrat trupele române şi germane, după care a început instaurarea regimului militar sub comanda lui Ion Antonescu. După anihilarea evreilor, care au trebuit să „plătească” pentru pierderea Basarabiei în iunie 1940 [83], a început depistarea şi pedepsirea funcţionarilor locali care nu s-au evacuat împreună cu armata şi administraţia sovietică, precum şi a activiştilor de partid. Astfel, comandantul Legiunii de Jandarmi din Hotin raporta, la 8 august 1941, despre „identificarea tuturor acelor care sub dominaţia sovietică au îndeplinit diverse funcţiuni în partidul comunist, în administraţia publică, precum şi în orice altă întreprindere publică sau privată, controlată sau necontrolată de Statul Sovietic”. Sute de persoane au fost deferite Curţii Marţiale; cu toate acestea, organul judiciar a înapoiat dosarele a 279 de persoane, „comunişti înfocaţi”, sub motiv că nu exista lege în baza căreia aceştia să fie condamnaţi [84]. În „interesul prestigiului naţional cât şi al prestigiului autorităţii Statului”, funcţionarii veniţi de peste Nistru au fost declaraţi indezirabili şi urmau să fie trimişi înapoi.

Modul în care regimul român a tratat „trădătorii” şi „duşmanii” i-a făcut pe localnici să se convingă de faptul că au rămas la fel de indezirabili ca pentru regimul sovietic. Bunăoară, printre foştii funcţionari declaraţi drept „suspecţi” figura Pelivan, fostul primar al comunei Răzeni, judeţul Lăpuşna, inspectorul şcolar A. Pavlovici, care părăsise Chişinăul în iunie 1941, împreună cu trupele sovietice în retragere, precum şi învăţătoarea Raisa D. Onica, aleasă deputat în Sovietul Suprem al RSSM în circumscripţia Puşkin, oraşul Chişinău [85]. În conformitate cu un document din 13iunie 1942, Raisa D. Onica care s-a refugiat în Republica Autonomă Cabardino-Balcară, unde continua să profeseze, urma să participe, de rând cu alţi reprezentanţi ai intelectualităţii moldovene, la un miting radiofonic antifascist, organizat la Moscova de Comitetul Central al PC(b) al Moldovei, în scop „de a scoate în evidenţă ajunsurile dezvoltării culturii poporului moldovenesc într-un an de existenţă a RSS Moldoveneşti şi a mobiliza intelectualitatea moldovenească în lupta împortriva cotropitorilor româno-fascişti” [86].

Să examinăm câteva cazuri privind modul în care au fost trataţi foştii preşedinţi ai sovietelor locale, care au substituit primăriile. În iunie 1941, Tribunalul Militar l-a condamnat la 12 ani închisoare pe Ivan G. Târnovskii, fost membru al sovietului sătesc din Terebna, judeţul Bălţi. După amnistia din 1942, a fost trimis într-un lagăr de concentrare, unde a fost supus la muncă forţată până în martie 1944, când Armata Roşie a intrat pe teritoriul Basarabiei. În decembrie 1944, Târnovskii a fost numit preşedinte al sovietului sătesc Terebna [87]. Petre Teodoraş, fost preşedinte al sovietului sătesc Branişte, judeţul Bălţi, a fost declarat „periculos pentru siguranţa statului”. A fost învinuit de persecutarea „bunilor români” şi a celor înstăriţi, de propagandă anti-religioasă – ar fi spus că „Dumnezeu a trecut cu hoţii de români peste Prut” şi că la ruşi „Stalin este Dumnezeu”, de informarea Armatei Roşii şi de agitarea populaţiei să înveţe limba rusă. A fost internat pentru şase luni în lagărul din Oneştii Noi, judeţul Lăpuşna [88].

După ispăşirea termenului de 6 luni de închisoare cu confiscarea averii, Evstafii M. Belinskii, fost preşedinte al sovietului sătesc Alexeevka, raionul Bălţi, a fost trimis în România la construcţia şoselelor, revenind acasă abia după „eliberare” [89]. Fostul preşedinte al sovietului sătesc Şofrâncani, judeţul Hotin, Gavril M. Cuşnir, a fost arestat în iulie 1941, fiind iniţial internat în închisoarea din Bălţi, iar după trei luni de detenţie, condamnat la trei luni de închisoare cu confiscarea averii. După ce a revenit în sat, s-a aflat sub supravegherea continuă a poliţiei [90]. Vasilii G. Mocan, fost preşedinte al sovietului sătesc Slobodka, judeţul Orhei, membru al Partidului Comunist, cu studii de două clase, a fost arestat şi dus la Siguranţa Orhei, unde a fost interogat şi bătut. Tribunalul Militar Chişinău l-a achitat, aşa cum nu s-au găsit martori care să-i confirme vinovăţia, dar la întoarcerea sa în sat a fost încontinuu urmărit.

Fostul preşedinte al sovietului sătesc Cupcini, raionul Edineţ, Vasilii F. Mahu, împreună cu soţia sa, Maria A. Mahu, activistă şi ea în cadrul sovietului, s-au ascuns de autorităţile române timp de un an, fiind, într-un final, denunţaţi de localnici. În iulie 1942, Tribunalul Militar Chişinău l-a condamnat pe soţ la 10 ani, iar pe soţie la 6 ani de închisoare şi o amendă de 20.000 de lei fiecare, lipsindu-i pe ambii de toate drepturile civile. Vasilii şi-a ispăşit pedeapsa în închisorile din Craiova, Râmnicu Vâlcea şi Ocnele Mari, în timp ce soţia sa a fost în detenţie la Chişinău şi Mizil [91].

Instalarea regimului român în Basarabia presupunea organizarea rapidă şi eficientă a administraţiei locale, de la care se aştepta implementarea întocmai a ordinelor venite de la centru şi o cooperare eficientă cu armata. În anii 1941-1944 similar cu perioada interbelică, s-a păstrat conflictul dintre funcţionarii „basarabeni” şi „regăţeni”, recrutaţi din alte regiuni ale României pentru a ocupa posturile-cheie de prefecţi, pretori şi primari [92]. Atitudinea „regăţenilor” faţă de funcţionarii locali era din start una negativă, ultimii fiind trataţi cu neîncredere şi suspiciune de reprezentanţii autorităţilor centrale.

Argumentelor vechi privind caracterul multietnic al corpului de funcţionari şi eşuarea procesului de asimilare, privind lipsa patriotismului şi prevalarea intereselor personale, li s-a adăugat faptul că cea mai mare parte a funcţionarilor locali a rămas în Basarabia şi a activat sub regimul sovietic. Atât locuitorii, cât şi „regăţenii” se indignau de faptul că basarabenii „au fost lăsaţi în funcţii fără a se consulta activitatea şi serviciile prestate de ei la soviete” [93] şi că aceştia vorbeau deseori în instituţii limba rusă, în pofida dispoziţiilor Guvernământului Basarabiei privind obligativitatea utilizării limbii române. Argumentele de mai sus erau suficiente pentru a-i califica pe „basarabeni” drept „comunişti” şi „bolşevici”. În ce priveşte pretenţiile localnicilor faţă de „regăţeni”, acestea erau lăsate fără atenţie, aşa cum „guvernul a trimis in Basarabia cei mai buni funcţionari pe care i-a avut” [94].

Funcţionarii publici care au rămas în Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada ocupaţiei sovietice au pierdut, în iunie 1941, calitatea de funcţionar [95], angajările şi reangajările urmând să aibă loc conform unei noi proceduri. Astfel, candidatul urma să prezinte o serie de acte, printre care şi certificatul privind originea etnică [96]. „Se va controla originea etnică a funcţionarilor de toate categoriile, cei de origine etnică străină urmând să fie îndepărtaţi”, dădeau indicaţii prefecţii de judeţ în timpul inspecţiilor pe teren [97]. Decizia a stârnit confuzie atât în rândul funcţionarilor care urmau să elibereze certificatul, cât şi al celor care îl solicitau. Pentru basarabeni devenise clar că cetăţenii de origine română aveau prioritate la angajare. Cu toate acestea, atât în Basarabia, cât şi în Bucovina de Nord, relaţia funcţionarului cu regimul sovietic rămânea criteriul esenţial pentru evaluarea loialităţii candidatului pentru post [98].

Conform unui ordin al Ministerului de Interne al României din 2august 1941, funcţionarii care au ocupat posturi în perioada fostului regim şi „care sunt arătaţi ca atare de ceilalţi cetăţeni” nu puteau ocupa funcţii publice, urmând să fie deferiţi justiţiei [99]. La dosar urma să fie anexată încheierea comisiei judeţene „pentru verificarea situaţiei foştilor funcţionari rămaşi în Basarabia sub ocupaţia sovietică”, prezidată de preşedintele tribunalului judeţean [100]. Cazurile nesoluţionate la judeţ, care ţineau de situaţia foştilor prefecţi de judeţ, profesori secundari, protopopi şi consilieri eparhiali, precum şi a angajaţilor direcţiilor şi inspectoratelor regionale ale ţinutului Nistru şi a funcţionarilor din Primăria Chişinău, urmau să fie examinate de Comisia Centrală de Revizuire, cu sediul la Chişinău [101].

În situaţia deficitului de cadre, comisiile judeţene au purces la verificarea operativă a candidaţilor pentru funcţiile publice. Astfel, la 27 septembrie 1941, comisia judeţeană Bălţi solicita de la Legiunea de Jandarmi date despre funcţionarii publici rămaşi în judeţ după data de 28 iunie 1940 [102]. Ulterior, au fost întocmite tablouri: de preoţi ai plasei Bălţi, în număr de 16 persoane [103], de funcţionari ai şcolii secundare din oraş, în număr de 13 persoane, de funcţionari ai Primăriei Bălţi, în număr de 78 de persoane [104]. Funcţionarii urmau să dea declaraţii în care să indice, în afară de date cu caracter personal, motivul rămânerii în Basarabia după 28 iunie 1940, durata şi funcţia ocupată în cadrul administraţiei sovietice, dacă a fost făcută cererea de repatriere şi au urmat cercetări de către autorităţile sovietice, precum şi numele persoanelor care ar putea confirma cele indicate în declaraţiile personale [105].

Să analizăm câteva dintre cele 67 de dosare personale ale funcţionarilor basarabeni din totalul de câteva mii, întocmite de comisiile de verificare. Bunăoară, pentru Gheorghe Flueraru, cântăreţ la biserica din satul Năvârneţ, jud. Bălţi, care avea o familie cu trei copii, armata sovietică a intrat în Basarabia „pe neaşteptate”; ulterior, nu a depus cerere de repatriere pentru că nu avea rude în Regat. Susţinea că fusese cercetat de autorităţile sovietice în cadrul campaniei ateiste „de nenumărate ori, pentru a mă lepăda de serviciul mai sus-numit şi a ocupa funcţii la bolşevici”, dar „nu am ocupat şi nici nu am să ocup funcţii la bolşevici”, fapt confirmat de martori [106]. La 28 iunie 1940, Flueraru se afla în concediu militar, aşa că nu s-a prezentat la unitatea militară, ajungând, astfel, în lista dezertorilor. Acest motiv a stat la basa deciziei de respingere a cererii de reangajare în serviciul public român în 1941 [107].

Ştefan Ziublinschi, profesor cu un stagiu de 30 de ani la şcoala primară din satul Catranâc, jud. Bălţi, cu o avere de „3 mese, 2 dulapuri, 3 paturi, scaune, mai multe altele”, avea soţia bolnavă şi nu poseda transport şi mijloace financiare necesare pentru evacuare [108]. În 1941, comisia judeţeană de evaluare a loialităţii a constatat că, în afară de activitatea sa de învăţător de „limbă moldovenească”, a mai activat în funcţia de secretar comunal al sovietului sătesc Catranâc. A ascuns faptul că a aclamat intrarea Armatei Rosii şi eliberarea Basarabiei de sub jugul „boierilor”, a făcut propagandă comunistă şi antireligioasă, a tradus discursurile oficialilor din rusă în română, motive pentru care nu a fost reîncadrat în serviciul public român [109].

Mai norocos a fost perceptorul Feodor Guzun din comuna Corjova, judeţul Lăpuşna, care avea 8 copii. Nu s-a evacuat în iunie 1940 în România pentru că a încercat să-şi salveze bunurile, agonisite cu dificultate – o casă de locuit, 11 ha 50ari teren arabil, 0,5 ari de vie, 0,25 ari grădină de prune, 2 cai, 1 vacă, 1 juncă, 6 oi, un porc. Ulterior, „fiind suspect de averea ce o posedam”, a fost cercetat de autorităţile sovietice, care nu l-au deposedat, astfel că şi-a susţinut familia din agricultură [110].

Au fost examinate şi cazuri ale funcţionarilor care, după 28 iunie 1940, au venit să locuiască în Basarabia din România [111]. Astfel, din anumite motive, bucureştenii Dimitrie Sili, fost contabil-şef la Universitatea Tehnică, şi soţia sa, Lidia Sili, impiegată la Ministerul de Finanţe, au ales să se mute la Chişinău. La 3 ianuarie 1942, în urma cercetărilor întreprinse cu referire la cei doi, Chestura Poliţiei Chişinău a dat aviz favorabil reîncadrării acestora în serviciul public, aşa cum „nu s-a constatat ca sus-numiţii să fi activat în contra Statului Român, în timp ce au activat sub ocupaţie sovietică” [112].

Într-o situaţie deloc uşoară se aflau funcţionarii de altă origine etnică decât cea română, al căror statut era, de regulă, examinat de comisiile centrale de revizuire a statutului foştilor funcţionari care au rămas în Basarabia după 28 iunie 1940. Bunăoară, Eduard Gh. Cleinert, de origine din Comrat, absolvent al Facultăţii de Fizică şi Chimie a Universităţii din Odessa şi funcţionar cu o vechime în muncă de 21 de ani, şi-a continuat activitatea de profesor de matematică la Liceul „Sf. Dumitru” din Ismail [113]. Fiul său, care se afla în slujba Regimentului 27 de Artilerie Ismail, a părăsit regiunea împreună cu armata română, după care şi-a continuat studiile la şcoala de ofiţeri. Cleinert a obţinut repatrierea în România în aprilie 1941, prin intermediul fratelui său, care era inginer la CFR Bucureşti, însă, „în urma evenimentelor din ultimele zile cu arestări”, nu a reuşit să plece. Sora sa făcuse şi ea cerere de repatriere, dar fusese „ridicată” de autorităţile sovietice din Cetatea Albă şi dispăruse fără urmă [114]. Constatând faptul că Cleinert „nu s-a manifestat ostil statului român şi n-a ţinut conferinţe cu caracter comunist”, comisia a decis reîncadrarea acestuia în funcţia de profesor şcolar [115]. A fost verificat şi Stefan Calinov, de origine bulgară, care a rămas în Basarabia pentru că avea în grijă părinţii în vârstă, fiind reangajat, la 8 august 1941, în funcţia de secretar comunal al primăriei Tarutino, judeţul Ismail, funcţie pe care a ocupat-o din 1934 şi până la 28 iunie 1940 [116]. Şeful său, primarul comunei Tarutino, maior Leonte I. Mureşian, a fost însă refugiat, dar nu din Basarabia în România, ci din Transilvania, cedată de România Ungariei în august 1940 [117]. Acesta este unul dintre multiplele cazuri din care reiese clar că posturile de conducere din localităţile rurale basarabene au fost ocupate nu de funcţionari locali, ci de cei veniţi din Regat sau refugiaţi din Transilvania sau Dobrogea de Nord, cedate de Romania în 1940, prin acest act demonstrând loialitatea faţă de statul român.

În cazul unor candidaţi la funcţia de pretor care, după 28 iunie 1940, au rămas în Basarabia, ocupând posturi de conducere şi reprezentând, astfel, organele puterii sovietice în lucrările de mobilizare şi executare a ordinelor secrete, s-a decis că „locul lor poate fi în orice parte a ţării, dar nu în acele pe care le-au ocupat anterior şi unde populaţia îi depreciază”, pentru că „nu ar fi o cultivare a sentimentelor morale şi naţionale, ar fi un exemplu trist” [118].

„Trăiască acel ce ne-a salvat!”

Cazurile analizate mai sus demonstrează cu claritate că loialitatea funcţionarilor locali era contestată de români. Starea de spirit a funcţionarilor locali, prinşi „între două regimuri”, era una ambiguă, ca şi starea întregii populaţii din regiune. O notă a poliţiei din Tighina, redactată în 1942, semnala faptul că dacă unii basarabeni erau gata să plece peste Prut „de frica bolşevicilor”, alţii, din contra, ar fi fost bucuroşi dacă aceştia ar fi revenit: „Aceasta este realitatea. Populaţia este tot aşa de dispusă să rămână sub regimul românesc, ca şi sub cel rusesc (mai ales dacă se lichidează bolşevismul). Pe basarabeni îi interesează, în primul rând, stabilitatea regimului. Lipsa de afinitate faţă de ruşi şi români a creat un tip specific, tipul „basarabean”, un melange de influenţă rusească şi românească. Sunt refractari oricăror încercări de asimilare, fiindcă asta cere, în primul rând, renunţarea la felul specific de a fi basarabean”, era indicat în document [119]. Acest funcţionar local a explicat cu claritate motivul pentru care, până la urmă, basarabenii erau „şi cu ruşii, şi cu românii”.

Basarabenii, puşi mereu în situaţia de a „alege” cui să-i fie loiali, au dezvoltat o natură aparte, manifestată şi prin pragmatism în situaţie de criză. Astfel, spre nemulţumirea puterii, funcţionarii testau diferite strategii de adaptare şi supravieţuire. Cazul familiei Voroniuc este unul semnificativ în acest sens. După 28 iunie 1940, Alexandru Voroniuc, perceptor la Agenţia Fiscală Ciuciuleni, împreună cu soţia sa, Anastasia Voroniuc-Reuţel, învăţătoare la şcoala nr. 4 din comuna Ciuciuleni, judeţul Lăpuşna, a rămas în Basarabia. Comisia Prefecturii Lăpuşna a dat aviz favorabil de reîncadrare a lui Alexandru în funcţia de perceptor comunal Ciuciuleni, deşi acesta activase şi sub regimul sovietic [120]. La 28 aprilie 1942, Voroniuc, caracterizat de colegi drept „om corect”, a fost citat de tribunalul judeţean pentru motivul că i-ar fi întocmit soţiei o autobiografie falsă [121]. Conform textului, în iunie 1940 „cătuşele au fost rupte, mutra hidoasă a jandarmului român a dispărut în bezdnă, razele soarelui stalinist şi lumina Stelei de la Kremlin a strălucit şi în Basarabia acaparată şi jefuită de români. [… ] Trăiască acel ce ne-a salvat!” [122]. Voroniuc şi-a recunoscut vina, susţinând că a făcut-o pentru că „populaţia comunei (golănimea) era revoltată contra lui, pe motiv că a fost perceptor la români”, aşa încât trebuia să inventeze ceva ca să scape de deportare. Deşi Legiunea de Jandarmi Lăpuşna constata că ambii soţi nutreau „sentimente antiromâneşti”, prim-pretorul plăşii Nisporeni nu era de acord cu constatarea, insistând că soţii aveau „aceeaşi vină ca şi toţi funcţionarii rămaşi sub ocupaţie rusească” [123]. Avizul de reîncadrare a lui Voroniuc în serviciu, emis la 14 noiembrie 1941, a fost anulat [124].

Enunţul de mai sus exprimă paradoxul situaţiei în care s-au pomenit funcţionarii basarabeni: aflaţi într-o zonă de frontieră (Randzone), al cărei statut era mereu contestat de ruşi sau de români, aceştia au ales să trăiască şi să-şi continue activitatea în regiune, fiind, astfel, învinuiţi de lipsă de loialitate şi patriotism de fiecare dintre regimuri. Deşi statutul funcţionarilor era contestat, se solicita ca „toţi funcţionarii să fie apostoli, iar nu lefegii” [125] şi să colaboreze plenar cu organele puterii.

1944: „Pleacă românii, vin ruşii”

Înfrângerea de la Stalingrad din februarie 1943 a avut consecinţe morale nefaste asupra românilor; în a doua jumătate a anului, în rândurile funcţionarilor basarabeni se discuta despre pierderea iminentă a războiului şi o posibilă retragere din regiune. În ianuarie 1944, jandarmii au primit indicaţii de a-şi da „tot concursul la evacuarea resurselor şi a populaţiei, căreia i se îngăduie evacuarea, veghind să nu se strecoare peste Prut elemente dubioase, minoritarii, suspecţii comunişti sau indivizii cărora nu li s-a admis evacuarea”. În afară de evidenţa basarabenilor care urmau să se evacueze, se aştepta întocmirea rapoartelor detaliate privind numărul funcţionarilor şi al locuitorilor din Basarabia, precum şi despre cei veniţi din Transnistria care intenţionau să se evacueze peste Prut [126].

Avansarea trupelor sovietice în Transnistria şi, apoi, în Basarabia la începutul lunii martie 1944 crea o stare de nelinişte în rândul populaţiei, care începea să desconsidere ordinele administraţiei române [127]. Unii funcţionari, cum a fost un grup de învăţători din Tighina, ar fi solicitat transferul serviciului în Transnistria [128], alţii aşteptau ordinul de evacuare. Pe lângă evacuarea administraţiei din fiecare localitate, urma să fie efectuată strămutarea temporară a unor localităţi aflate în raza de 25 km de la linia frontului, fapt care a dus la altercaţii între locuitori şi autorităţi [129].

În şedinţa Consiliului de Miniştri privind evacuarea populaţiei civile din Transnistria, care a avut loc la 3 martie 1944, Ion Antonescu a menţionat că din regiune „vor fi evacuaţi doar intelectualii care vor dori să plece, nu se va repeta greşeala din Ardeal, când au fost evacuaţi toţi intelectualii români din partea cedată”, care urmau să fie ulterior „linşaţi” de populaţie pentru „trădare”. Evacuarea basarabenilor însă era considerată un caz aparte:

Intelectualii sunt ameninţaţi să fie deportaţi. Pe de altă parte, Basarabia n-a trăit niciodată de pe urma intelectualilor; a fost o masă de ţărani, dusă de cnut. Noi n-am putut să formăm elite pentru această provincie; va mai trece încă multă vreme până ce să se formeze aceste elite. Deci, problema nu este prea gravă. Elementele intelectuale din Basarabia sunt provenite de la noi, afară de o parte din învăţători, şi trebuie să le primim înapoi.

În ce priveşte „ţăranii înstăriţi, cei care vor să se evacueze să-i lăsăm să vină. Să nu vă temeţi că vor fi prea mulţi, căci omul preferă să moară decât să părăsească locuinţa şi avutul”, conchidea Antonescu [130].

Au fost întocmite tabele cu lista judeţelor de peste Prut care urmau să găzduiască instituţiile de administraţie locală şi populaţia evacuată din judeţele respective din Basarabia [131], precum şi din Bucovina şi Transnistria. Simultan, în rândurile populaţiei a demarat propaganda antisovietică, centrată pe riscurile pe care şi le asuma intelectualitatea şi funcţionarii care urmau să rămână în Basarabia. Astfel, conform unor mărturii, şeful postului de poliţie Briceni, care a informat învăţătorii din localitate despre ordinul cu privire la evacuare, a declarat că decizia de evacuare era una benevolă, făcând, totodată, presiuni asupra învăţătorilor prin întermediul unor ameninţări. Acest fapt i-a determinat pe unii dintre ei să se ascundă pentru a evita evacuarea [132]. La Râşcani, unii preoţi, precum şi specialişti în agricultură au luat decizia de a se evacua doar după discuţiile purtate cu şeful postului de poliţie [133]. În vara lui 1944, funcţionarii locali au început să primească datoriile la salariu din lunile precedente [134], pregătindu-se pentru schimbarea regimului.

Odată cu reinstalarea sovieticilor în Basarabia, s-a purces la restaurarea organelor de administraţie şi de partid raionale sovietice. Similar situaţiei din anul 1940, funcţionarii acestor instituţii, inclusiv funcţionarii angajaţi în domeniile de ocrotire a sănătăţii, învăţământului public, de asigurare socială, artelor etc., urmau să primească aprobarea Comitetului Central al PC(b) din Uniunea Sovietică. Încrederea în cadrele locale fiind nulă – fapt deloc surprinzător -, s-a purces la recrutarea fostelor cadre de partid şi administrative care s-au aflat în funcţii de răspundere în perioada iunie 1940-iunie 1941. Aceste persoane fie s-au evacuat în Rusia, fie au rămas în regiune şi au suferit de pe urma regimului român. Printre cei de pe urmă era şi Ivan G. Târnovski, fost membru al sovietului sătesc din Terebna, care a ispăşit o pedeapsă de muncă forţată sub români; în decembrie 1944, el a fost numit preşedinte al sovietului sătesc din aceeaşi localitate [135]. Dintre persoanele recrutate, foştii funcţionari din RSSM aflaţi pe malul stâng al Nistrului se bucurau de o mai mare încredere din partea regimului decât cei de pe malul drept [136].

Este stabilit faptul că administraţia sovietică prefera să numească în posturi de răspundere funcţionari cu experienţă de partid din RSSU, RSFSR şi alte republici unionale. Un alt grup de foşti funcţionari recrutaţi în post au fost localnici evacuaţi în URSS în iunie 1941, care au continuat activitatea politică şi de propagandă în perioada războiului [137]. Nu toţi funcţionarii s-au bucurat de încrederea noii administraţii. Printre aceştia era Saul G. Goldstein, evreu din Bârlad, România, care după 28 iunie 1940 s-a mutat la Chişinău, unde a fost angajat în funcţia de tehnician la Sovietul Orăşenesc. În iunie 1941, s-a evacuat în URSS, iniţial în or. Slaveansk, regiunea Krasnodar, apoi în or. Orsk, Ural, şi în Almaty, RSS Cazahă. A revenit în Basarabia în noiembrie 1944, la solicitarea Comisariatului Poporului pentru Treburile Publice (Narkommunhoz) al RSSM. A fost chestionat de organele de securitate ale RSSM pentru activitatea antisovietică din primăvara lui 1944 în Almaty, unde ar fi făcut „agitaţie a/s [antisovietică], critica realitatea sovietică şi lăuda viaţa din ţările capitaliste, în special din România şi din alte ţări”. După ce s-a constatat că încerca să plece în România, Goldstein a fost arestat şi condamnat la 10 ani de muncă forţată [138].

Documentele cercetate de noi confirmă faptul că în primăvara lui 1944, similar cu vara lui 1940, funcţionarii de rang superior s-au evacuat [139], pe când cea mai mare parte a funcţionarilor de rang inferior, printre care învăţători şi preoţi de la sate, care formau intelectualitatea rurală basarabeană, au preferat să rămână în regiune. Ulterior, regimul sovietic a contestat loialitatea acestora, procedând la fel ca în ţările baltice: majoritatea funcţionarilor publici au fost declaraţi „colaboratori” şi au fost arestaţi, posturile acestora fiind ocupate de venetici din alte republici unionale [140].

Concluzii

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în Basarabia, similar cu alte regiuni de frontieră ale Estului Europei, pot fi observate traiectorii specifice de manifestare a loialităţii. Transformarea teritoriului Basarabiei în teatru de război, unde supravieţuirea a devenit o normă, şi schimbarea frecventă a suveranităţii de la regimul român la cel sovietic şi invers au avut drept consecinţă instabilitatea politică şi economică, precum şi confruntarea dintre valorile ideologice şi simbolice ale unui regim cu altul. Aceste circumstanţe au marcat conştiinţa individuală şi de grup a populaţiei locale, care, ulterior, a adoptat un comportament de adaptare la situaţia de criză.

Atât pentru regimul român, cât şi pentru cel sovietic, funcţionarii locali prezentau un „rău inevitabil”: fiind legaţi de Basarabia, posedând cunoştinţe vernaculare despre regiune şi populaţia acesteia şi identificându-se cu ea, aceştia se arătau gata să servească noul regim şi să asigure legătura dintre putere şi populaţie. În situaţia în care Basarabia era teatru de război, se aştepta ca instituţiile de administraţie locală să colaboreze plenar între ele şi cu puterea centrală, pe de o parte, şi cu armata, pe de altă parte. Cu toate acestea, funcţionarii locali erau trataţi din start drept elementul „nesigur” şi neloial, asupra căruia plana suspiciunea de colaborare cu „ocupantul”. Apartenenţa etnică a funcţionarului era luată în calcul de ambele regimuri. Similar tradiţiei interbelice, funcţionarul român care a participat la construcţia „naţional-statală” era considerat mai loial faţă de regimul român decât cel de altă origine. Regimul sovietic, care în perioada interbelică a aplicat politici de colaborare interetnică şi de contracarare a antisemitismului, încredinţa posturile de răspundere funcţionarilor de origine rusă, ucraineană, evreiască şi altele [141].

Deşi ambele regimuri ţineau cont de apartenenţa etnică a funcţionarului, în perioada războiului aceasta apare mai degrabă drept un factor secundar. În cazurile cercetate de noi, gradul de loialitate al funcţionarului era „măsurat” în raport cu relaţia acestuia faţă de regimul „de ocupaţie”, stabilit anterior. Iarăşi, era important statutul funcţionarului, care putea fi un factor de decizie sau să ocupe o funcţie secundară. Cu toate că puterea centrală era conştientă de faptul că, în momentul în care se vor confrunta cu dilema loialităţii, funcţonarii se vor ghida de interesele personale şi ale familiei, totuşi erau aplicate presiuni pentru a-i determina fie să se retragă împreună cu armata şi administraţia, fie să rămână în regiune. O decizie contrară însemna „trădare”, pentru că ea contesta legalitatea regimului în regiune; astfel, se lua în consideraţie strategia adoptată de funcţionar drept reacţie la presiune.

Funcţionarul basarabean se asemăna soldatului recrutat cu forţa să lupte pe două fronturi, acesta devenind în mod automat culpabil. Dacă funcţionarii de rang superior, care proveneau, de regulă, din afara Basarabiei, s-au retras, fiind conştienţi de riscul de securitate personală, atunci funcţionarii de rang inferior, majoritatea de origine din Basarabia, au preferat să rămână cu familiile lor, continuându-şi activitatea. Cercetarea combate presupoziţiile istoriografice anterioare care fac parte din clişeul „ocupaţie-eliberare”, demonstrând că ambele regimuri au pus la îndoială loialitatea funcţionarilor basarabeni, au aplicat metode de constrângere, pedeapsă şi anihilare a „trădătorilor” rămaşi în regiune, în scopul obţinerii pârghiilor de control asupra situaţiei în teren. Deşi au existat o serie de similitudini în politicile de cadre promovate de ambele regimuri, precum şi în criteriile de „măsurare” a loialităţii funcţionarilor basarabeni, observăm că, spre deosebire de statul român, statul sovietic aplica metode mai dure de pedeapsă faţă de funcţionarii „trădători” şi „colaboraţionişti”, aceştia fiind arestaţi şi deportaţi în locuri îndepărtate din URSS.

Astfel, în perioada extremelor – o perioadă de război şi supravieţuire – categoriile de „normalitate” pe care se baza funcţionarea societăţii au fost suspendate. În Basarabia, ca şi în alte regiuni ale Sud-Estului Europei, praxisul cotidian al loialităţii arăta altfel decât semnalele de „patriotism” solicitate de la centru. În condiţii de neîncredere constantă a puterii, pe de o parte, şi de stare continuă de incertitudine pentru ziua de mâine, pe de altă parte, funcţionarii utilizau perioadele scurte de „ruptură” dintre regimuri pentru a se readapta, aplicând strategii care să asigure securitatea personală şi a familiei şi protecţia bunurilor. În acest scop, de cele mai multe ori, era acceptată „oferta” cea mai convenabilă din partea unui sau altui regim. Loialitatea a fost şi rămânea un criteriu fragil de evaluare a relaţiei funcţionarului cu statul, pe de o parte, şi a funcţionarului cu comunitatea, pe de altă parte. Funcţionarii au acţionat în mod situativ, în funcţie de context. Prin urmare, este vorba de caracterul situativ al loialităţii, manifestat în mod mai intens în perioada războiului, în contrast cu perioada de pace.

Modul în care funcţionarii locali soluţionau – cu discernământ – dilemele de loialitate, devenind parte a regimului, este un argument în favoarea ipotezei că loialitatea în regiunile de frontieră se manifestă mai puţin în culori alb-negru, ci, mai degrabă, într-un spectru de comportamente ce poate fi integrat în formula „între rezistenţă şi colaborare” [142].

Cercetarea noastră confirmă ipoteza că, contrar pretinsei poziţii de „ruptură” cu trecutul a fiecăruia dintre cele două regimuri, mutual exclusive, a existat o continuitate, asigurată la nivel local de funcţionarii care rămâneau în regiune şi îşi continuau activitatea. O continuitate mai pronunţată la nivelul ierarhiilor administrative superioare se observă între perioadele române, 1939-1940 şi 1941-1944, şi cele sovietice, 1940-1941 şi 1944-1945, când se făcea referire la experienţele istorice anterioare şi la necesitatea asigurării „progresului” şi „prosperităţii”, de care au fost lipsiţi localnicii în timpul regimului de „ocupaţie”. Sunt tipice cazuri de promovare în funcţii publice în baza „devotamentului” şi „patriotismului” demonstrate în perioada anterioară guvernării şi/sau după meritele de partid. Atestarea existenţei acestei continuităţi dintre regimuri pe parcursul întregii perioade a războiului, asigurată de administraţia publică locală, al cărei rost abia începem să-l cunoaştem, lasă loc pentru revizuirea istoriei unui spaţiu contestat şi „reinventarea” acesteia drept o istorie intercalată (entangled) a regiunii şi a locuitorilor ei.

NOTE:

1. Vezi Martin Schulze Wessel (Hrsg.), Loyalitäten in der Tschechoslowakischen Republik, 1918-1938. Politische, nationale und kulturelle Zugehörigkeiten (München: Oldenbourg Verlag, 2004); Peter Haslinger, Joachim von Puttkamer (Hrsg.), Staat, Loyalität und Minderheiten in Ostmittelund Südosteuropa, 1918-1941 (München: Oldenbourg Verlag, 2007).

Despre existenţa unor conflicte de loialitate în contextul schimbărilor politice frecvente din Balcani, vezi Hannes Grandits, Natali Clayer and Robert Pichler (Eds.), Conflicting Loyalties in the Balkans. The Great Powers, the Ottoman Empire and the Nation-Building (New York: Palgrave Macmillan, 2011).

Pentru spaţiul românesc dispunem de un număr redus de studii, subiectul fiind abordat în contextul integrării teritoriilor care au devenit parte a României în 1918 sau al politicii faţă de minorităţi în perioada interbelică. Vezi Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukovina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Großrumäniens 1918-1944 (München: Oldenbourg Verlag, 2001); Idem, Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlands und Großrumäniens (München: Friedrich Pustet Verlag, 2005); Hildrun Glass, “Varianten jüdischen Identitäten und Loyalitäten im rumänischen Staat der Zwischenkriegszeit,” in Haslinger, Puttkamer (Hrsg.), Staat, Loyalität, 143-159; Florian Kührer-Wielach, Siebenbürgen ohne Siebenbürger? Zentralstaatliche Integration und politischer Regionalismus nach dem Ersten Weltkrieg (München: De Gruyter Oldenbourg, 2014).

2. Peter Haslinger, “Loyalität in Grenzregionen. Methodische Überlegungen am Beispiel der Südslowakei nach dem Ersten Weltkrieg,” in Wessel (Hrsg.), Loyalitäten, 47.

3. Despre conceptul de loialitate în cercetarea istorică, vezi Martin Schulze Wessel, “„Loyalität” als geschichtlicher Grundbegriff und Forschungskonzept: Zur Einleitung,” in Wessel (Hrsg.), Loyalitäten, 1-22.

4. Vezi Hannes Granditz, Herrschaft und Loyalität in der spätosmanischen Gesellschaft. Das Beispiel der multikonfessionellen Herzegowina (Wien, Köln, Weimar: Böhlau Verlag, 2008).

5. Donnan Hastings and Thomas M. Wilson, Borders: Frontiers of Identity, Nation and State (Oxford: Berg Publishers, 1999), 4.

6. Haslinger, “Loyalität in Grenzregionen”, 50.

7 Despre transformările instituţionale (Institutionenwandel), precum si despre schimbările valorice si simbolice ale instituţiilor, vezi Hans Vorländer (Hrsg.), Karl-Siegbert Rehberg, Symbolische Ordnungen. Beitrage zu einer soziologischen Theorie der Institutionen (Baden: Nomos, 2014), 119 f.

8. Despre loialitatea funcţionarilor publici pe timp de pace si război, spre deosebire de alte categorii profesionale si sociale, nu s-a scris prea mult. De ex., despre rolul capitalului social in viaţa soldaţilor în perioada Războiului Civil din America (1861-1865), vezi Dora L. Costa, Mathew E. Kahn, Heroes and Cowards. The Social Face of War (Princeton and Oxford: Princeton University Press, 2008). Un studiu util despre natura economică si socială a activităţii funcţionarilor este cel al lui Karl Megner, Beamte. Wirtschafts- und sozialgeschichtliche Aspekte des k.k. Beamtentums (Wien: Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1985).

9. Loialităţile în general sunt restrânse, adică oamenii sunt impuşi de părţile aflate în conflict să aleagă în mod clar o tabără” (trad. red.).

10. Grandits, Clayer and Pichler, Conflicting Loyalties, 6.

11. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Raport final (Iaşi: Editura Po-lirom, 2005). Cf. versiunea engleză, Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, http://miris.eurac.edu/mugs2/do/blob.pdf?type=pdf&serial=1117716572750, 179 (accesat 19.05.2017).

12. În anii 1941-1944, Transnistria a avut Guvernământ Civil separat, condus de generalul George Alexianu.

13. Alltagpraxis (germ.) – practica cotidiană.

14. Despre dilema metodică de „diferenţiere dintre perspectivele internă şi externă şi reflecţia asupra compatibilităţii acestor două perspective”, vezi Haslinger, “Loyalität in Grenzregionen”, 48.

15. Wessel, „Loyalität”, 2.

16. Vezi Armin Heinen, Rumänien, der Holocaust und die Logik der Gewalt (München: De Gruyter Oldenbourg, 2007), 127-128. Aşa-numitele „comisii extraordinare” pentru investigarea crimelor şi daunelor comise de trupele germane şi române, create în baza decretului lui Stalin din 16 martie 1943 la nivel central, regional şi local, au adunat mărturii privind modul în care primarii şi funcţionarii, precum şi membrii consiliilor comunale din Basarabia şi Transnistria au luat parte la Holocaust şi au beneficiat, direct sau indirect, de consecinţele acestuia. De asemenea, sunt documentate consecinţele deportării şi exterminării populaţiei evreieşti din localitaţile respective. Documentele au o natură contradictorie, deoarece au avut scopul de a servi drept dovadă pentru pedepsirea criminalilor de război. Cu toate acestea, în opinia Dianei Dumitru, documentele şi mărturiile orale care se conţin în procesele judiciare de după război, colectate de către comisiile menţionate, demonstrează responsabilitatea autorităţilor locale pentru crimele comise împotriva evreilor. Vezi Diana Dumitru, “An Analysis of Soviet Postwar Investigation and Trial Documents and Their Relevance for Holocaust Studies”, in Michael David-Fox, Peter Holquist, Alexander M. Martin (Eds.), The Holocaust in the East: Local Perpetrators and Soviet Responses (Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 2014), 142-158.

17. Unii istorici au evidenţiat avantajele politice/economice/sociale ale regimului român faţă de cel sovietic în anii 1918-1940 şi 1941-1944, plasând accentul pe teroarea sovietică faţă de românii basarabeni şi ignorând fenomenul Holocaustului şi consecinţele acestuia (vezi Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică (1939-1945) (Chişinău: Tipografia Centrală, 2000); Rodica Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniul social-economic şi cultural: 19 august 1941 – 29 ianuarie 1944 (Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2004); Anatol Petrencu, Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945) (Chişinău: Prut Internaţional, 2006).

Un alt grup de istorici a susţinut punctul de vedere conform căruia „ocupaţia” românească a distrus coeziunea socială şi naţională, a facilitat exploatarea economică şi a distrus cea mai mare parte a evreilor din Basarabia, Bucovina şi alte regiuni ale României (vezi Sergiu M. Nazaria, Dmitrij Danu, Alexandr Moraru, Iurij Zagorcea, Holokost: stranitsy istorii (na teritorii Moldovy i prilegajuscih oblastjah Ukrainy v gody fasistskoj okkupatsii) (Kishinev: CEP USM, 2005); Petru Şornikov, Moldova în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1945) (Chişinău: Asociaţia Istoricilor şi Politologilor „Pro Moldova”, 2013).

Despre modul în care cunoştinţele despre război şi propaganda au modelat construcţia politicii memoriei în RSSM şi Republica Moldova, vezi Diana Dumitru, Igor Caşu, Andrei Cuşco, Petru Negură (ed.), Al Doilea Război Mondial. Memorie şi istorie în Estul şi Vestul Europei (Chişinău: Cartier, 2013).

18. Despre procesele de integrare a Basarabia în cadrul României, vezi Svetlana Suveică, Basarabia în cadrul României (1918-1928). Modernizare prin reforme (Chişinău: Pontos, 2010).

19. Arhiva Naţională a României (în continuare, ANIC), Fond Direcţia Generală a Poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 62/1939, f. 220-221, Inspectoratul de Poliţie al Ţinutului Prut, Dare de seamă asupra stării de spirit a populaţiei, 30 august 1939.

20. Ibidem, f. 228.

21. Ibidem, d. 225/1940, f. 91, Rezidentul regal al Ţinutului Nistru, Grigore Cazacliu, Memoriu, 9.07.1940.

22. Ibidem, Fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 149/1940, f. 2-3, Proces-verbal, 10 ianuarie 1940. O copie a documentului se păstrează în: Gosudarstvennyi arkhiv Rossiiskoi Federatsii (în continuare, GARF), Fond P8091 Kollektsija mikrofotokopij dokumentov zarubezhnykh arkhivov, op. 32 KMF-14. Rumynia, d. 20, l. 1-2.

23. ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, 1937-1947, inv 2350, dos. 18.1940, f. 174, Direcţiunea Generală a Poliţiei. Buletin contrainformativ, nr. 271 din 24mai 1940.

24. GARF, Fond P8091, op. 32, d. 20, l. 12, Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi.

25 Ibidem, f. 39, Starea de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi pentru luna aprilie 1940.

26. Ibidem.

27. La 18 mai 1940, câteva persoane din Ismail au fost trimise in judecată pentru difuzarea zvonului că România urma să fie ocupată de Germania. ANIC, Direcţia Generală a Poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 18/1940, f. 121-128.

28. GARF, Fond P8091, op. 32, d. 20, f. 14, Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi.

29. Ibidem, f. 12-13.

30. Ibidem, f. 39, Starea de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi pentru luna aprilie 1940.

31. Ibidem, f. 18, Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi.

32. În Basarabia, poziţia evreilor faţă de Unirea din 1918, de rând cu cea a conaţionalilor lor din alte provincii nou-reunite la România, poate fi caracterizată drept una „între o aşteptare pasivă şi o neutralitate declarată” (Glass, Varianten, 149). Spre deosebire de evreii din Regat, asimilarea lingvistică a evreilor din Basarabia nu s-a produs cu succes. Despre poziţia oficială faţă de evreii din Transilvania, vezi, pe larg, Kührer-Wielach, Siebenbürgen ohne Siebenbürger? 341-343. Termenul „naţionalizare” este utilizat în sensul (rar) de a da caracter naţional, de a adapta la specificul naţional (nota red.).

33. Statutul a 617.396 de evrei a fost revizuit, dintre care 392.172 (63,50 %) şi-au păstrat cetăţenia română, iar 225.222 (36,50 %) au pierdut-o. Vezi Decret-lege pentru revizuirea cetăţeniei evreilor din România, nr. 169 din 21ianuarie 1938, în Lya Benjamin (ed.), Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 1. Legislaţia antievreiască (Bucureşti: Hasefer, 1993), 21-32.

34. Glass, Varianten, 149; Simon Geissbühler, Blutiger Juli. Rumäniens Vernichtungskrieg und der vergessene Massenmord an der Juden 1941 (Padeborn, München, Wien, Zürich: Ferdinand Schönin-gh Verlag, 2013), 47.

35. ANIC, Fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inf. 755, d. 431/1940, f. 4, 7, Starea de spirit a populaţiei din Ţinutul Nistru pentru luna mai 1940.

36. Ibidem, d. 200/1940, f. 49v, Prefectura judeţului Cetatea Albă către Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, nr. 404-B din 5 iunie 1940.

37. Ibidem, f. 19v, Prefectura judeţului Cetatea Albă către Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, nr. 1971, 28 februarie 1940.

38. Ibidem, d. 203/1940, f. 27, 27v, Proces-verbal, 2 ianuarie 1940. Fond 755 MI, d. 202/1940, f. 3; Şedinţa Consiliului de Colaborare Lăpuşna, 22 februarie 1940.

39. GARF, Fond P8091, op. 32, d. 20, f. 13, Memoriu.

40. Schimbul de note diplomatice dintre România şi URSS din 26-28 iunie 1940 poate fi consultat integral în: Ion Şişcanu, Vitalie Văratec, Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia (Chişinău: Universitas, 1991), 17-19.

41. Unele oraşe au fost ocupate în câteva ore. Între timp, doar câteva trenuri au trecut peste Prut. Din regiunile în care nu existau staţii de tren în apropiere, se pare că au reuşit să se evacueze doar acele persoane care posedau un automobil sau o căruţă.

42. Despre operaţia de evacuare, precum şi despre tratativele comisiei mixte româno-sovietice de la Odesa vezi Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940 (Ploieşti: Libertas, 2012); Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Anul 1940. Armata română de la ultimatum la Dictat. Documente, vol. 1-3 (Bucureşti: Europa Nova, 2000).

43. Despre lucrările „Comisiei tehnice de evaluare a pagubelor cauzate de armata şi autorităţile române în urma evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord” a scris istoricul Ion Şişcanu (Ion Şişcanu, Uniunea Sovietică-România 1940 (tratative în cadrul comisiilor mixte) (Chişinău: ARC, 1995). Miile de dosare care reflectă activitatea acestei comisii se păstrează în arhiva GARF, în fondul cu aceeaşi denumire: GARF, Fond P-7627 Sovetsko-rumynskaja tekhniceskaja komissija po vyiasneniju ubytkov, prichinennykh Rumynskoi armiej i vlastjami pri evakuatsii Bessarabii i Severnoj Bukoviny.

44. Situaţia celor care s-au evacuat este prezentată, prin prisma punctului român de vedere privind consecinţele ocupaţiei Basarabiei de către trupele sovietice, într-un studiu recent, însoţit de un număr impresionant de documente: Mihai Taşcă, Wolfram Niess (ed.), Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – 1940 (Studiu şi culegere de documente) (Chişinău: Serebia, 2015).

45. Alte documente semnalează cazuri în care ordinele de evacuare nu au ajuns la instituţii din motive tehnice: evacuarea funcţionarilor şi a jandarmilor avea loc, de regulă, înaintea evacuării trupelor, fapt care a făcut ca legătura telefonică dintre diferite instituţii să fie întreruptă. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 225/1940, f. 58, Inspectoratul Regional de Poliţie Iaşi, nr. 15.387 din 4.07.1940.

46. Ibidem, f. 92v, Rezidentul regal al Ţinutului Nistru, Grigore Cazacliu, Memoriu, 9.07.1940.

47. La restabilirea administraţiei române în iunie 1941, a dorit să se întoarcă în serviciu. Astfel, dosarul său a ajuns pe masa comisiei de „evaluare a loialităţii oficialilor rămaşi sub administraţia sovietică după 28 iunie 1940” din judeţul Lăpuşna. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare, ANRM), fond 2024, inv. 1, d. 19, f. 8-9. Memoriu.

48. Vezi Alexandru David, Bibliografia lucrărilor privitoare la Basarabia apărute de la 1918 încoace (Chişinău 1933). Pe Leon T. Boga, director al Cuvântului moldovenesc, l-a rugat să aibă grijă de copil şi de soţie, iar banii obţinuţi de pe urma publicării volumului să-i depună la cont pe numele copilului: cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. 1 (Chişinău: Muzeum, 1993), 162-171.

49. Îşi amintea că organele de ordine au dat buzna la un miez de noapte, insistând să examineze scrierile soţului său; atunci a fost sfătuită să-l citească pe Marx. Ulterior, a fost denunţată de colegii săi de serviciu, şi ei profesori şcolari, sub motiv că „lucrările soţului meu Alexandru David au stil burjuaznic, şi că a fost un înflăcărat naţionalist român, şi că am pus portretele scriitorilor Grigore Alexăndrescu şi Bogdan Petriceicu Haşdeu în casa şcolii unde locuiesc”. ANRM, Fond 2024, inv. 1, d. 11, f. 11-14, Declaraţie, f.a.

50. Conform raportului poliţiei din localitate, în perioada serviciului, Metrodora David ar fi rupt cruciuliţele de la gâtul unor eleve şi ar fi forţat elevii să se roage la portretul lui Stalin. La rândul său, aceasta susţinea că avizul negativ al şefului de post din localitate se datora refuzului de a-i fi concubină. În urma anchetei efectuate de pretura Hânceşti, s-a constatat că profesoara, „fie de formă, pentru a complace regimului de atunci care plătea salariul, fie din convingere, a făcut propagandă comunistă”. Faptul că aceasta ar fi putut pune copiii să se roage la portretul lui Stalin era explicat în modul următor: „Copiii erau întrebaţi la cursuri al cui este portretul, iar din informaţiile luate, sub regimul bolşevic, fiind exclusă orice pedeapsă a elevilor, unii învăţători întrebuinţau sistemul bomboanelor pentru stimularea elevilor sau ca răsplată a celor mai bune răspunsuri”. Nu a fost demonstrată afirmaţia învăţătoarei, potrivit căreia şeful de post i-ar fi propus „lucruri ruşinoase”. ANRM, Fond 2024, inv. 1, d. 11, f. 1v, 3, 6, Pretura Plăşii Hânceşti, jud. Lăpuşna, nr. 7435 din 26 martie 1942.

51. Ibidem, d. 8, f. 3, Declaraţie, 12.08.1941.

52. ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 225/1940, f. 91, Rezidentul regal al Ţinutului Nistru, Grigore Cazacliu, Memoriu, 9.07.1940.

53. De ex., un refugiat a raportat că personalul CFR de origine rusă din Lipnic, judeţul Hotin, a boicotat circulaţia normală a trenurilor prin localitate, după care a întâmpinat trupele sovietice cu drapele roşii (Ibid., f. 57, Inspectoratul regional de poliţie Iaşi, personal confidenţial, 10 iulie 1940). Vezi Andrei Florin Sora, „Les fonctionnaires publics roumains appartenant aux minorites ethniques dans la Grande Roumanie”, in Silvia Marton, Anca Oroveanu, Florin Ţurcanu (coord.), L’Etat en France et en Roumanie aux XIXe etXXe siecle (Bucureşti: New Europe College 2011), 181.

54. Posibil, Baranovski Alexandr Ivanovici, funcţionar, secretar al Trezoreriei Guberniei Basarabia.

55. ANRM, Fond 1582 Comisia judeţeană pentru verificarea dosarelor funcţionarilor rămaşi pe teritoriul Basarabiei în perioada anexării ei la URSS (1940-1941) Lăpuşna, inv. 2, d. 3, f. 1, Declaraţie, f.a.

56. Odată cu restabilirea regimului român, a fost reinstituită în serviciul public. Ibid., d. 28, f. 3, Declaraţie, f.a.; f. 4, Aviz, 22 octombrie 1941.

57. Acesta a fost cazul lui Zaharia Ghercoglo, Simeon Ciornea, Vadim N. Maho şi Anatolie I. Zaporojan. ANIC, Fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 30/1941, f. 41, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţiunea Administraţiei de Stat, nr. 1076 din 5.01.1942.

58. Pentru actele despre activitatea sa vezi ibid., d. 29/1941, f. 29, 67, 68, 70; d. 30/1941, f. 51-55.

59. Ibidem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 225/1940, f. 60-61, Directoratul regional de Poliţie Iaşi, Oficiul Poliţiei de Siguranţă, nr. 15.387 din 4iulie 1940.

60. Ibidem, f. 92v, Rezidentul regal al Ţinutului Nistru, Grigore Cazacliu, Memoriu, 9.07.1940.

61. Ibidem, f. 19, Extras din declaraţie, de Bodnar Vasilica din Tighina; Ibid., f. 32, Declaraţie, de Cotronis Ştefan din Chişinău, f.a.

62. Ibidem, f. 19, Extras din declaraţia Dnei Bodnar Vasilica din Tighina.

63. Date din „Memoriu asupra ocupării oraşului Cetatea Albă de către trupele ruse şi evacuarea funcţionarilor”, de Ioan V. Cristescu, 17 iulie 1940. Ibid., f. 72.

64. Despre crearea RASSM vezi Alexandr Voronovich, “Justifying Separatism: The Year 1924, the Establishment of the Moldovan ASSR and History Politics in the Transnistrian Moldovan Republic”, Euxeinos. Governance and Culture in the Black Sea Region, 15/16 (2014), Special Issue: Moldova: A Borderland’s Fluid History, 104-118.

65. Rossiiskii gosudarstvennyi arkhiv sotsialino-politiceskoi istorii (în continuare, RGASPI), fond 573 Upolnomochennyi TsK VKP(b) i SNK SSSR po Moldavskoj SSR (1945-1950), inv. 1, d. 1, f. 76, Sovershenno sekretno, seria „K”, Tsentralinyi Komitet VK P(b), tov. Stalinu, Moskva, Kreml’ 31.05.1941.

66. Statistica persoanelor care urmau să fie deportate se prezenta în modul următor: 980 de lideri ai partidelor burgheze, 137 de proprietari de pământ, 285 de ofiţeri albgardişti, 83 de foşti ofiţeri în armata ţaristă implicaţi în activitate cu caracter antisovietic, 1948 de comercianţi şi 411 proprietari de imobile. Ibid., f. 77.

67. Despre deportarea moldovenilor în Siberia şi Kazahstan vezi Valerii Pasat, Trudnye stranitsy Moldovy, 1940-1950-e gody (Moskva: Terra, 1994), 164; despre deportarea din RSSM vezi, detaliat, Igor Caşu, „Represiunile în Moldova sovietică”, in Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (ed.), Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final (Bucureşti: Humanitas, 2007), 739-764. Arestări similare au fost efectuate în Bucovina (ANIC, Fond 2350 Direcţia generală a poliţiei, 1937-1947, d. 30/1940, f. 96, Direcţiunea Generală a poliţiei. Buletin contrainformativ, nr. 496 din 30.07.1940).

68. Traian D. Lazar, „1940. Perdeaua de fier precede cortina de fier”, in Gheorghe Buzatu (coord.), Bătălia pentru Basarabia (1941-1944) (Bucureşti: Mica Valahie, 2010), 36.

69. ANIC, Fond 2350 Direcţia generală a Poliţiei, 1937-1947, d. 30/1940, f. 96, Direcţiunea generală a poliţiei. Buletin contrainformativ, nr. 496 din 30.07.194.

70. Pasat, Trudnye stranitsy, 166; Igor Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică, 1944-1989 (Chişinău: Cartdidact, 2000), 326.

71. ANIC, Fond Direcţia Generală a poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 198/1940, f. 14-15, Informaţiuni din teritoriile ocupate de U.R.S.S., 10.09.1940.

72. Fondat în decembrie 1938, F.R.N. a fost unica organizaţie politică din stat în rândurile căreia au fost înscrişi în mod automat toţi funcţionarii publici. „Înfiinţarea organizaţiei politice F.R.N.”, Monitorul Oficial, nr. 293 din 16 decembrie 1938, S. 1-2. Cf. Florin Grecu, Construcţia uni partid unic – Frontul Renaşterii Naţionale (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2012).

73. Lazar, 1940, 37. Potrivit unui document, doctorul Rabinovici era preşedinte. ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 61, Inspectoratul regional de poliţie Iaşi, personal confidenţial, din 10.07.1940.

74. Transliterarea numelui în limba română este preluată din document. RGASPI, Fond 573, inv. 1, d. 1, f. 25, 29, Sovershenno sekretno, licno, Umolnomochennomy TsK VKP(b) i Sovnarkoma Sojuza SSR, tov. Goglidze, 9.05.1941.

75. Ibidem, f. 28.

76. Sovershenno sekretno, seria „K”, Tsentralinyi Komitet VK P(b), tov. Stalinu, Moskva, Kreml’ Ibidem, f. 76.

77. ANIC, Fond Direcţia generală a poliţiei, 1937-1947, inv. 2350, d. 197/1941, f. 1, Pentru Secţia Informaţii, notă, 24 noiembrie 1941.

78. Ibidem, f. 4, Lista deputaţilor aleşi în Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti a URSS, 24.11.1941.

79. RGASPI, Fond 573, inv. 1, d. 1, f. 128-131, Sekretno, kopija, Mnogouvazhaemyi tovarichsh, Andrei Andreevich, semnat cu pseudonimul „orăşan” (gorozhanin).

80. O „politică naţională” a început să fie implementată în RSSM după 1944. Vezi Caşu, „Politică naţională”.

81. Unul dintre numeroasele documente privind „distribuirea proprietăţii municipale” a fost întocmit de comisarul controlului de stat, A. Butko, în adresa autorităţilor RSSM. RGASPI, Fond 573, Upolnomocennyi TsK BKP(b) i SNK SSSR po Moldavskoi SSR (1945-1950), op. 1, d. 32-48, Sekretariu TsK KP(b)M, tov. Borodinu, P.G., 19.05.1941.

82. RGASPI, Fond 573, op. 1, d. 1, f. 2, Tovariscu Em. Iaroslavskomu, unterzeichnet Bronstein, 12.02.1941.

83. Subiectul exterminării în masă a evreilor, trataţi drept „ţapi ispăşitori” pentru pierderea Basarabiei în 1940, rămâne deschis pentru cercetare. Pentru o contextualizare mai largă vezi Vladimir Solonari, Purifying the Nation. Population Exchange and Ethnic Cleansing in Nazi-Allied Romania (Washington D.C., Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2010), 159-163.

84. În această categorie au mai fost incluse persoanele care, în momentul retragerii Armatei Române, au participat la jaful, ofensa sub diferite forme sau omorul ofiţerilor români, cei care au intrat în slujba NKVD-ului, au contribuit la închiderea bisericilor şi au incitat spiritele, precum şi persoane care au participat la organizarea „consiliilor sovietice din sate şi a comitetelor executive ale Komsomolului”. Legiunea Jandarmi Hotin către Inspectoratul Jandarmi Cernăuţi, nr. 196 din 8.08.1941, nr. 196, in Ottmar Traşcă (ed.), „Chestiunea evreiască” în documente militare române, 1941-1944 (Iaşi: Institutul European / Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2010), doc. 71, 215-217.

85. Lista deputaţilor care au fost aleşi în Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti a U.R.S.S. Notă, 24 noiembrie 1941. ANIC, Fond Direcţia generală a poliţiei, inv. 2350, d. 197/1941, f. 9, 11.

86. Întrunirea a avut loc la începutul lui august 1942 (RGASPI, Fond 17 Tsentralinyi Komitet KPSS (TsK KPSS) (1898, 1903-1991), inv. 125, Upravlenie propagandy i agitatsii TsK VKP(b), 1938-1948, d. 106, f. 55, 57.

87. GARF, Fond P7021, inv. 96, d. 82 (microfilm), f. 37, V Zabrichanskuju komissiju po ostanovenuju zlodejanii, Zajavlenie, 20.12.1944.

88. Arhivele Naţionale ale României (în continuare, ANR), Arhiva judeţeană Ilfov, fond Prefectura judeţului Bălţi, inv. 908, d. 2/1941, f. 1, Referat, nr. 28; f. 5, Referat, 10.11.1942.

89. GARF, Fond P7021, inv. 96, d. 82 (microfilm), f. 89, V seliskuju kommisiju s. Zagaikany, Bratuşanskogo r-na, Zajavlenie. Relatările fostului activist local au fost confirmate de un martor (Ibid., f. 90, Protokol doprosa, 08.01.1945, Organa Anatoliia A., 1922 goda rozhdenija, iz s. Aleexeevka.)

90. Protokol doprosa, 18.12.1944, Bodriuk Stepan Kirilovich, 1904 goda rozhdenija, krestianin s. Shovrynkany, Bratuşanskogo r-na. Ibid., f. 98a.

91. Membrii familiei s-au reunit in 1944. Ibid., f. 67, V seliskuju komissiju s. Kupchino, Bratushanskogo r-na, Zajavlenie, 19.12.1944.

92. Dovadă prezintă listele funcţionarilor din Basarabia care citau condiţiile de admitere. ANIC, Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 30/1941, f. 9, 12, Tabloul pretorilor din Provincia Basarabiei.

93. Pavel Moraru, „Din activitatea Serviciului Special de Informaţii din Basarabia (1941-1944)”, in George Enache, Arthur Tuluş, Cristian-Dragoş Călădăraru, Eugen Drăgoi (ed.), La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios (Galaţi: Editura Partener / Galati University Press, 2011), 350-351.

94. ANIC, Fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 29/1941, f. 52, Ministerul de Interne către Preşedintele Consiliului de Miniştri, 27.10.1941.

95. Ordinul nr. 8275/941 al Ministerului de Interne a fost distribuit tuturor autorităţilor locale. Derzhavnyi arkhiv Odesskoi oblasti (în continuare, DAOO), fond P-7614 Primaria sela Tarutino, Kiliiskoi vol., Kiliiskogo povitu, op. 1, d. l, f. 11, Primăria comunei Tarutino, 18.09.1941.

96 Din dosar nu trebuiau să lipsească certificatul de cetăţenie, certificatul de comportament faţă de armata română în retragere, certificatul de comportament faţă de statul român în perioada de ocupaţie sovietică, eliberat de poliţie; adeverinţă militară şi adeverinţa privind situaţia militară în perioada retragerii armatei române în iunie 1940, eliberate de cercul de recruţi; extrase din certificatele de naştere, de căsătorie şi de naştere a copiilor; certificat medical şi de studii; cazier judiciar, adeverinţă de clarificare a statutului de funcţionar pentru perioada sovietică, precum şi apartenenţa politică. Acte similare urmau să prezinte persoanele rămase în funcţie. Ibid., fond P-7542 Primaria sela Dumitreşti Bolgradskoi volosti, Ismailiskogo povitu, op. 1, d. 2, f. 49, Pretura plăşii Bolgrad, judeţul Ismail, Domnului Notar al comunei Dumitreşti, nr. 3077 din 20.06.1942; f. 117, 128, Pretura plăşii Bolgrad, judeţul Ismail, nr. 5.616 din 5.11.1942.

97. Ibidem, fond P-7614, op. 1, d. 1, f. 28, Guvernământul provinciei Basarabia, nr. 5191 din 28.10.1941.

98. Documentele de arhivă conţin date privind demararea verificării situaţiei funcţionarilor rămaşi în Bucovina în timpul administraţiei sovietice. ANIC, Fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 29/1941 (I), f. 59, 62; d. 29/1941 (II), f. 11.

99. DAOO, Fond P-7614, op. 1, d. 1, f. 5, Prefectura judeţului Chilia, Domnilor pretori şi primari ai comunelor urbane şi rurale din judeţ, nr. 908 din 23.08.1941. Despre transmiterea spre executare a ordinului respectiv către primăria Văsieni, judeţul Lăpuşna, vezi Tudor Candu, „Din istoria organizării administrativ-teritoriale după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţie sovietică. Studiu de caz: comuna Văsieni, judeţul Lăpusna (iulie 1941 – martie 1942)”, in Sorin Şipoş, Igor Şarov, Ioan Horga, Mircea Brie, Ion Gumenîi (coord.), Politici imperiale în estul şi vestul spaţiului românesc (Oradea, Chişinău: Editura Universităţii din Oradea / Editura Cartdidact, 2010), 410-432.

100. Arhiva Naţională a Republicii Moldova conţine sute de dosare personale ale funcţionarilor verificaţi de comisiile judeţene Bălţi, Lăpuşna şi Orhei. Motivul pentru care astfel de comisii au fost create doar în trei din cele nouă judeţe ale Basarabiei nu este clar; totodată, comisiile respective au activat până în toamna anului 1942.

101. Data-limită de depunere a declaraţiilor era 10 octombrie 1941. DAOO, fond P-7614 Primaria sela Tarutino, Kiliiskoi volosti, Kiliiskogo povitu, op. 1, d. 1, f. 38, Guvernământul Basarabiei, Directoratul Afacerilor Administrative, Comunicat, 24.09.1941.

102. ANRM, Fond 1663 Comisiunea judeţeană pentru verificarea dosarelor funcţionarilor rămaşi pe teritoriul Basarabiei în perioada anexării ei la URSS (1940-1941) din judeţul Bălţi, inv. 1, d. 1, f. 2, Preşedintele Comisiunii pentru verificarea situaţiei funcţionarilor rămaţi în Basarabia de pe lângă Tribunalul judeţului Bălţi, no. 10 din 27.09.1941.

103. Ibidem, f. 49, Tabel nominal, preoţii rămăşi în Basarabia în timpul ocupaţiei, întocmit la 6.10.1941.

104. Ibidem, f. 348-349.

105. Ibidem, f. 14, Înştiinţare, f.a.

106. Ibidem, d. 2, f. 1, 3, Declaraţie, f.a.

107. Ibidem, f. 4, Aviz de neprimire în serviciul public, nr. 1663/941.

108. În declaraţia sa, indică aflat în serviciul administraţiei publice româneşti timp de 30 de ani, fapt care nu e posibil.

109. A ţinut ore de română la Banca Agricolă şi la Inspectoratul de Stat al Calităţii Produselor, cu un salariu de 320 ruble. ANRM, Fond 2024 Comisiunea centrală pentru verificarea dosarelor funcţionarilor rămaşi pe teritoriul Basarabiei în perioada anexării ei la URSS (1940-1941), inv. 1, d. 8, f. 6, Spravka, 18.04.1941.

110. Ibidem, Fond 1582, inv. 2, d. 36, f. 4, Declaraţie, f.a.

111. Multiplele documente publicate evidenţiază fluxul de cadre din Basarabia în Regat, şi nu invers. Vezi Taşcă, Niess, Dezmembrarea României.

112. În final, Comisia pentru revizuirea funcţionarilor judeţului Lăpuşna a emis o decizie, conform căreia verificarea conduitei lui Dumitru Sili exceda competenţa acesteia: la 28 iunie, acesta nu avea statut de funcţionar public. Chestura Poliţiei Chişinău, nr. 10.923 din 3.01.1942. ANRM, Fond 1582, inv. 2, d. 138, f. 1; Prefectura judeţului Lăpuşna, Comisia judeţeană pentru verificarea situaţiei foştilor funcţionari rămaşi în Basarabia sub ocupaţia sovietică, şedinţa din 6.12.1941. ANRM, Fond 1582, inv. 2, d. 138, f. 4.

113. ANRM, Fond 2024, inv. 1, d. 23, f. 4v, Declaraţie, f.a.

114. Ibidem, f. 6v, Declaraţie, f.a.

115. Ibidem, f. 1, 1v, Aviz, no. 305 din 22.11.1941; f. 3, Aviz, 5.11.1941.

116. DAOO, fond P-7614 Primaria sela Tarutino, Kiliiskoi vol, Kiliiskogo povitu, op.1, d.1, f. 17, Domnului prim-pretor al Plasei Tarutino, 18.09.1941.

117. Declaraţia era însoţită de o listă de obiecte aflate în posesie personală, inclusiv costume şi pălării, în valoare de 108.000 lei, pe care statul român urma să i-o ramburseze. Ibid., f. 25-26, Declaraţie, 26.11.1941.

118. ANIC, Fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 30/1941, f. 41, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţiunea Administraţiei de Stat, nr. 1.076 din 5.01.142.

119. ANRM, Fond 680 Inspectoratul regional de siguranţă din Basarabia, inv. I, d. 4477, f. 141-142. Document reprodus integral în: Stăvilă, De la Basarabia, 105.

120. Ibidem, Fond 1582, inv. 2, d. 31, f. 9: Pretura plasei Nisporeni către Prefectura judeţului Lăpuşna, nr. 33, din 12.02.1942.

121. A inventat că soţia s-ar fi născut într-o familie săracă, compusă din nouă persoane, care era mereu „hărţuită de jandarmii români, arestaţi, bătuţi şi duşi prin închisori”, care activau clandestin, distribuind „manifeste, proclamaţii şi literatură comunistă”. Visul Anastasiei de a deveni profesor şcolar s-ar fi realizat doar în vara anului 1940. Ibid., f. 11, Autobiografie. Anastasia Antonovna Voroniuc-Reuţel, copie.

122. Ibidem.

123. Ibidem., f. 10, Legiunea jandarmi Lăpuşna, notă informativă, nr. 14 din 2.02.1942; f. 9, Pretura plasei Nisporeni către Prefectura judeţului Lăpuşna, nr. 33 din 12.02.1942.

124. Ibidem, f. 14, Prefectura judeţului Lăpuşna, Comisia judeţeană pentru verificarea situaţiei foştilor funcţionari rămaşi în Basarabia sub ocupaţia sovietică, şedinţa din 28.04.1942.

125. DAOO, fond P-7614, op. 1, d. 1, f. 19.

126. Ordin circular al Inspectoratului de jandarmi Chişinău, nr. 78 din 9ianuarie 1944 (doc. 187). Vadim Guzun (ed.), Problema transnistreană. Trecerea Nistrului şi repatrierea românilor din Uniunea Sovietică: documente de politică internă şi externă, 1941-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2015), 592.

127. Caşu, Începuturile.

128. Moraru, Din activitatea Serviciului, 352.

129. Caşu, Începuturile, 131-133.

130. Stenogramă, Consiliul de Miniştri, vineri, 3 martie 1944, doc. 348, Guzun, Problema transnistriană, 701.

131. Tabel de localităţile din zonele unde se evacuează judeţele, primăriile de reşedinţă şi populaţia din Basarabia, ANIC, Fond 1507 Ministerul de interne. Direcţia MONT, d. 11/1944, f. 6. Ordinul de lichidare a Guvernământului Basarabiei (nr. 51) a fost emis la 5 octombire 1944.

132. GARF, Fond P-7021 Chrezvychajnaja gosudartvennaja kommissija po ustanovleniju i rassledovaniju zlodeianij nemetsko-fashistskikh zakhvatchikov i ikh soobshchnikov i prichinennogo imi ushcherba grazhdanam, kollektivnym khoziajstvam (kholkhozam), obshchestvennym organizatsijam, gosudarstvennym predpriiatijam i uchrezhdenijam SSSR (CHGK), op. 96, d. 94, f. 305-306: Protokol doprosa, Karch Mikhail Prokopovich, 1900 goda rozhdenija, g. Edintsy; Protokol doprosa, Enakii Alexandr Denisovich, 1900 goda rozhdenija, s. Alexandriany.

133. GARF, Fond P-7021, op. 96, d. 94, f. 306: Protokol doprosa, Enakii Alexandr Denisovich.

134. De exemplu, pentru luna aprilie 1944, administratorul general al Administraţiei generale a bunurilor Statului din judeţul şi oraşul Izmail, cpt. rezervă Petre Constantinescu, a încasat suma de 16.470 lei, contabilul aceleiaşi instituţii, Atanasie Lasencu – 13.440 lei, banii încasaţi fiind sume enorme pentru acel timp. GARF, Fond P-7021, opis’ 63 Izmail’skaya oblast’, d. 316, f. 9.

135. GARF, Fond P7021, inv. 96, d. 82 (microfilm), f. 37: V Zabrichanskuju komissiiu po ostanoveniju zlodeianij, Zajavlenie, 20 dekabria 1944 g.

136. Vezi Ruslan Şevcenco, Viaţa politică în RSS Moldovenească, 1944-1961 (Chişinău: Pontos, 2007).

137. RGASPI, Fond 17, opis’ 125, d. 106, f. 55, 57: Kommunisticheskaja partiia Moldavii Sekretariu TsK VKP(v), tov. Shcherbakovu, g. Moskva, 13.06.1942.

138. Deşi învăţase timp de doi ani la Institutul de Inginerie din Pisa, nu a fost angajat în oraşul de baştină, Bârlad, din cauza originii sale etnice, astfel încât după 28 iunie 1940 s-a evacuat la Chişinău, unde a fost angajat în funcţia de tehnician la Sovietul Orăşenesc. În iunie 1941, s-a evacuat în URSS, iniţial în or. Slaveansk, regiunea Krasnodar, apoi în or. Orsk, Ural, şi Almaty, RSS Kazahă. S-a întors la Chişinău în noiembrie 1944, la solicitarea Comisariatului Poporului pentru Treburile Publice (Narkommunhoz) al RSSM. Arhiva Securităţii a Republicii Moldova, d. 1484, 018606, f. 8-9: Protokol doprosa k delu, 13 iunia 1945 g.; f. 35-36: Prigovor Verkhovnogo suda MSSR, 3 noiabria 1945 g. (dosar pus la dispoziţie de dr. Igor Caşu, pentru care fapt îi multumim).

139. Tabel de localităţile din zonele unde se evacuează judeţele, primăriile de reşedinţă şi populaţia din Basarabia, Bucovina şi Moldova. ANIC, Fond Ministerul de Interne, Direcţia mobilizării şi organizării naţiunii şi teritoriului (M.O.N.T.), inv. 1507, d. 11/1944, f. 5, 6.

140. Gabrielle Hogan-Brun, Uldis Ozolins, Meilute Ramoniene and Mart Rannut, ”Language Politics and Practice in the Baltic States,” in Robert B. Kaplan, Richard B. Baldauf, Jr. (Eds.), Language Planning and Policy in Europe, vol. 3, Baltic States, Ireland and Italy (Clevedon, Buffalo, Toronto: Multilingual Matters, 2008), 66.

141. În anii 1941-1944, populaţia neevreiască din Transnistria a avut o atitudine mai tolerantă faţă de evrei, în comparaţie cu cea din Basarabia. Istoricul Diana Dumitru explică această diferenţă prin influenţa majoră a politicii „naţionale” în cazul României, antisemitismul fiind declarat politică de stat. Vezi Diana Dumitru, The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust. The Borderlands of Romania and the Soviet Union (New York: Cambridge University Press, 2016).

142. Hans Lemberg, „Die Frage der Gruppenloyalität als Historiografisches Konfliktpotential” in Haslinger, Puttkamer (ed.), Staat, Loyalität, 238-239. Pentru întelegerea plenară a modului în care discernământul funcţionarilor locali – sau lipsa acestuia – a modelat diverse tipuri de comportament în relaţia cu puterea centrală, pe de o parte, şi cu populaţia locală, pe de altă parte, este necesară continuarea investigaţiilor privind participarea funcţionarilor locali la actul guvernării şi modul în care aceştia au participat la acte de constrângere şi violenţă, care în perioada războiului au devenit o normă atât sub regimul român, cât şi sub cel sovietic.

autor: Svetlana SUVEICĂ

Acest articol este o traducere din limba germană a studiului „Loyalität in der Zeit der Extreme: Lokale Beamte Bessarabiens während des Zweiten Weltkriegs (1939-1945)”, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas, Band 65 (2017), Heft 4: 560-597. Cercetarea pentru acest articol a fost realizată de autoare în cadrul proiectului „Institutions in a Time of Extremes: Local Administration in Bessarabia and Transnistria (1939-1945)”, susţinut de Fritz Thyssen Stiftung, Germania.

(Visited 385 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.