Istorie si destin la romanii de peste Tisa

Istorie si destin la romanii de peste Tisa

by -
6 1211

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Alaturi de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crisana si din Satmar, s-au dus pe Cîmpia Libertatii, ca sa se bucure de Marea Unire, si delegatii Comitatului Maramures si alti maramureseni, printre care si cei de dincolo de Tisa. Însa, atunci cînd s-a dat citire Rezolutiei Marii Adunari Nationale, în care se facea vorbire despre întinderea României Mari „de la Nistru pîn’ la Tisa”, acestia s-au simtit parasiti si au protestat, cerînd ca noua Românie sa fie „pîna peste Tisa”. Desi s-au facut promisiuni ca nu vor fi parasiti, jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferintei de pace de la Paris, dar si indecizia conducatorilor României de atunci au facut posibila pierderea pamînturilor românesti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramures, i-au ramas României numai 3.381 km2!), pamînturi pe care traiau înca destui români.
Zona Maramuresului este un loc populat din vremuri stravechi, în ciuda unor conditii de mediu si de clima dintre cele mai aspre. Cercetarile arheologice, destul de putine si nesistematice, certifica, totusi, existenta unor comunitati umane care dateaza cel putin de la sfîrsitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului. Fauritorii acestor vechi civilizatii sînt, indubitabil, stramosii nostri directi, traco-dacii, desigur cu influentele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pamînturi (celtii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii s.a.).  Aceasta populatie stra-româneasca si apoi româneasca a vietuit necontenit în vatra sa originara, fapt care s-a petrecut si în Maramures (cele cca 100 de asezari de aici sînt aceleasi si pe aceleasi amplasamente de la primele atestari documentare pîna azi!). Configuratia specifica a acestei „tari” a determinat si o anume structura a ceea ce s-ar putea numi „civilizatia maramureseana”! Pornind de la limba vorbita (si scrisa!) si ale carei trasaturi (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pîna la casa si bisericile din lemn, de la ocupatiile si uneltele traditionale si specifice pîna la modul de hranire, de la obiceiurile care pastreaza pîna astazi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizatii antice îmbracînd azi haine crestine (muzica si jocul popular, mastile etc), toate acestea alcatuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus „civilizatia maramureseana”.
La anul 1199 Maramuresul este atestat ca „padure regala”, loc în care regele maghiar Emeric I a fost salvat de la moarte. Desigur ca aceasta mentiune nu este decît o fictiune a cancelariei regale maghiare. Ungaria înca nu era capabila a stapîni si administra aceste teritorii. Îi vor trebui aproape doua veacuri pentru ca lucrurile sa stea cu adevarat asa. Pentru ca abia la 1368 Maramuresul este numit „comitat”, si vor mai trece alti ani buni pîna cînd, odata cu disparitia de pe scena politica a voievozilor Sas si Balc, sa putem vorbi numai de comitatul maghiar ca institutie a Maramuresului. Tocmai legat de plecarea lui Bogdan în Moldova (1359) se petrece – ar trebui spus ca doar începe – fenomenul de asezare/colonizare a ucrainenilor în Maramuresul de dincolo de Tisa, îndeosebi. Unii istorici sustin ideea ca tocmai acum (1360) Teodor Koriatovici ar fi adus, în cele 300 de sate parasite de oamenii lui Bogdan Întemeietorul, circa 40.000 de ucraineni!? Ca lucrurile s-au petrecut acum sau mai tîrziu, este mai putin relevant, dar ramîne prezenta în sine a unei noi populatii aici, fapt cu consecinte etnice, lingvistice, politice si religioase dintre cele mai evidente. Daca în stînga Tisei ucrainenii au ramas sa populeze o zona restrînsa la Valea Ruscovei (satele Ruscova, Repedea si Poienile de Sub Munte), la Rona de Sus si la cîteva sate de pe Tisa (Lunca, Cîmpulung), în schimb în dreapta rîului ei au devenit, în secolele XV-XVI, majoritari, iar satele locuite de români s-au împutinat în mod dramatic. Asa a fost posibil ca la 1910, în întreg comitatul, la o populatie de 357.705 locuitori, numai 23,63% sa mai fie români, în vreme ce elementul ucrainean/rutean detinea 44,59%! (dincoace de Tisa doar 13,2%). Asa a fost posibil ca în 1916 Ion I.C. Bratianu sa accepte, în tratatele semnate cu Antanta, cedarea Maramuresului de peste Tisa pentru ca „e slav, nu românesc” (?). Faptul se va „împlini” atunci cînd, în vara lui 1920, se ordona retragerea armatei române aflata deja pe Valea Neagovei. Guvernul cehoslovac a acceptat initial fixarea granitei aici (România pierdea plasa Dolha), însa guvernul a renuntat la aceasta pozitie cîstigata de la armatele maghiare si ucrainene prin eroismul soldatilor români. Schimbarea guvernului Vaida-Voevod cu guvernul Averescu a fost pretextul, cusut cu ata alba, folosit de cehi pentru a cere respectarea hotarîrii marilor puteri privind fixarea granitei pe Tisa. Si asa a ramas. Prabusirea Cehoslovaciei (1938-1939), formarea statului fantoma slovac si apoi ocupatia maghiaro-hortista au dus la refacerea fostului comitat Maramures. Dar victorioasa armata sovietica a impus si peste Tisa politica hegemonica si expansiva a Moscovei. Sprijinita de ucraineni, în frunte cu Ioan (Ivan) Odoviciuc, dorinta sovieticilor de a ocupa întreg Maramuresul s-a izbit de opozitia românilor în frunte cu Gavrila Mihaiy Strifunda (febr. 1945). Asa s-a putut pastra la trupul tarii macar Maramuresul de la sud de Tisa.
Presiunea constanta a ucrainenilor asupra populatiei românesti s-a regasit si în viata spirituala. Episcopia ortodoxa (apoi greco-catolica) de la Muncaci a fost „vîrful de lance” folosit pentru pastrarea aici a slavonismului, a influentei si dominatiei ideologice ucrainene. Încercarile românilor de a avea propriile lor institutii religioase s-au izbit de opozitia furibunda a Muncaciului, dar nu numai. Episcopiile catolice a Transilvaniei si cea de la Eger s-au luptat, nu este o metafora, pentru pastrarea sub controlul lor a Maramuresului. Tocmai în acest context trebuie sa integram aparitia si, mai ales, activitatea spirituala si de editare de carti, a manastirilor de la Ieud (1364) si Peri (1391). Nici dupa 1700, atunci când toti maramuresenii au trecut la Unirea cu Roma, ei nu au putut avea propria episcopie, fiind subordonati pâna la 1856 Muncaciului, dar în aceasta lupta s-a amestecat si episcopul de la Hájdudorog (Ung)! Deci, abia prin înfiintarea Episcopiei greco-catolice de la Gherla (1856), maramuresenii s-au eliberat de slavismul ucrainean. Tocmai pentru eliberarea spiritului si pentru formarea constiintei nationale s-a constituit Asociatiunea pentru cultura poporului român din Maramures (1861), asociatie privata patronata de biserica greco-catolica si sprijinita de intelectualitatea româneasca. Asa s-a putut înfiinta la Sighet o Preparandie (scoala pedagogica) si un internat. Ele vor fi desfiintate de maghiari, care nu vedeau cu ochi buni o institutie ce promova românismul, chiar prin respectarea cadrului strîmt oferit de legislatia nationalista maghiara. Pîna la 1900 românii de peste Tisa si-au scazut permanent ponderea în totalul populatiei (la 1910 din totalul de 84.510 români numai 10.022 mai traiau acolo; alte surse vorbesc de 15-20.000), ideea care trebuie sa ne calauzeasca mereu este aceea ca si acela este pamînt românesc! Asta nu va trebui sa uitam în veci! Din pacate, cam asta au facut românii care si-au vazut visul cu ochii: ajunsi la împlinirea visului întregirii în România, au uitat aproape complet de fratii lor ramasi între alte hotare! Tocmai de aceea noi stim astazi atît de putine lucruri despre viata lor.
Aflat sub ocupatia sovietica, Maramuresul de peste Tisa si-a schimbat si numele, devenit Transcarpatia, si s-a „unit” cu Ucraina Sovietica (26 nov.1944) prin votul comitetelor populare (soviete), formate din indivizi care nu aveau nimic comun cu populatia româneasca, cel putin cu cea din Apsa de Jos, Apsa de Mijloc, Biserica Alba, Ocna Slatina si Slatina, comune quasi-românesti. Apoi s-a trecut la schimbarea numelor localitatilor românesti, la colectivizare si la sovietizare. Orice opozitie (rascoala contra colectivizarii din 1948 s-a soldat cu 21 de deportati, care au primit condamnari totalizând 427 ani!) era înabusita cu forta (batai, închisoare, deportari în Siberia etc). Saracia locurilor i-a facut pe maramuresenii de aici sa-si caute de lucru în alte parti ale URSS, dar ei nu si-au uitat locul de bastina, fapt confirmat de stabilitatea numerica a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzati în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentînd o crestere de la 1,7 la 2,4% din populatia regiunii Transcarpatia. Dupa prabusirea URSS, procesul de crestere a ponderii românilor a ramas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%). Schimbarea regimului politic si a structurii de stat au produs schimbari si în viata românilor de peste Tisa. Mai întîi s-a putut reveni la denumirile românesti ale localitatilor, chiar daca procesul a fost lung si dificil. Apoi s-a dezvoltat infrastructura localitatilor, s-au construit edificii publice si private, viata oamenilor s-a îmbunatatit, mai ales prin libertatea de a lucra si în alte tari. În satele românesti exista o buna structura scolara (12 scoli medii si generale), biblioteci (31, este de aratat ca fondul de carte româneasca este înca deficitar, în ciuda unor eforturi mai mult individuale, facute de 15 ani încoace), cluburi sportive, stadioane, spitale (4), policlinici (4), asociatii agricole s.a. În plan spiritual, dincolo de miile de elevi si de cei peste 40 de studenti, românii si-au constituit asociatii culturale (Asociatia George Cosbuc, condusa de I. Mihalca si Gh. Opris, Asociatia Ioan Mihalyi de Apsa, condusa de V.Gh. Iovdii, Uniunea Dacia, condusa de I.M. Botos, care cu Festivalul de arta populara a românilor din Transcarpatia a ajuns la editia a XIV-a), viata bisericeasca a cunoscut si ea o înviorare dupa decenii de ateism si prigoana spirituala. Aici se editeaza doua ziare românesti („Apsa” si „Maramuresenii”), s-au tiparit carti românesti de catre autori de peste Tisa, exista televiziune prin cablu, o retea privata de telefonie, retea de magazine, de hoteluri si restaurante etc. Pe lînga legaturile cu fratii din judetul Maramures, românii din Transcarpatia au legaturi cu ceilalti români din Ucraina, dar si cu alte institutii si organizatii culturale din România, Serbia, Israel, Austria, Suedia s.a. În acest context nu ar fi rau ca institutiile culturale din România sa acorde mai multa atentie si dragoste acestor frati care au o extraordinara vitalitate, care, trecînd prin situatii istorice speciale, si-au pastrat limba, obiceiurile, credinta si, ceea ce cred eu ca este mai important, dragostea fata de poporul de care apartin.
Cum sunt atîtia români împrastiati prin lume, sînt destui aici, lînga noi. Iar daca ei n-au uitat ca sînt români, nu trebuie nici noi sa-i ignoram, sa-i judecam sau sa-i uitam.

articol dupa Marian Nicolae Tomi

(Visited 418 times, 1 visits today)

6 COMMENTS

  1. Ii vorba nu de o ukrainizare ci de un schimb de populatii.Maramuresul a avut parte de 2-3 migrari masive una din Ung-Bereg spre Maramures din cauza maghiarilor ,a doua care are 2 valuri ,spre Moldova ,ca doar nu s-a facut Moldova singura.
    Valul de hutuli si ruteni au venit dupa Bogdan Voda ca un raspuns la lipsa fortei de munca din regiune (valul cel mare fiind totusi al lui Dragos ,care a construit marca la Baia de la o cu populatia de la nord de Tisa),ei fiind adusi din Podolia si Galicia fiind un shimb de feuzi .
    Dupa colonizare ,desi ukrainieni(hutuli +ruteni) erau inca minoritari ,a inceput un proces accentuat si de Episcopia Muncaciului ,prin care s-a incurajat un proces de slavonizare si rutenizare a elitelor din bazinul Tisei superioare si astfel romanii au disparut incet incet de la nord de Tisa si chiar si de la sud ,Singura zona neafectata fiind Mara si Iza .
    Nu-i un proces nici pe departe implementat de ceva stat,desi procesul a convenit de minune maghiarilor si mai tarziu hasburgilor si l-a incurajat ,fiindca cate rascoale a rutenilor stiti in istorie?Legenda cazacilor ii doar propaganda ,cazacii fiind de toate nationalitatile si inseamna talhar.
    RUtenii au fost colonizati peste tot fiindca sunt niste oi docile fara un spirit national pana pe la 1917.

  2. Despre romanii din Poroskovo gasiti unele informatii elementare in mai multe articole reproduse pe site-ul http://www.eternulmaramures.ro
    Vom incerca sa completam acest site si in viitor cu toate datele si informatiile referitoare la acest subiect pe care le vom putea strange.
    Cei care doresc sa ne ajute in demersul nostru pot sa ne contacteze folosind numerele de telefon si adresa de mail indicate pe site la sectiunea „contact”.

  3. Ar fi frumos să scrieți un articol despre românii din Mirko și Poroskovo(Transcarpatia)la fața locului,cu date,nume istorie,tot ce puteți strânge de la ei.Din puținul ce am citit sânt singurii români recent descoperiți(ca niște papuași:))cu cea mai ridicată natalitate și un dialect puțin arhaic al românei de secol XVII.

  4. Autorul articolului spune ca pe la jumatatea sec XIV incepe ucrainizarea Maramuresului. Nu inteleg deloc acest aspect, avand in vedere ca in secolele XVII-XVIII (300-400 de ani mai tarziu) Ucraina era o regiune cu o dimensiune aproximativ egala cu cea a R. Moldova de azi, aflata in jurul Kievului (cam departe de Maramures).
    O harta cat de cat orientativa puteti vedea aici: https://foaienationala.ro/zaporojia-teritoriu-de-etnogeneza-a-poporului-roman.html
    Imi cer scuze fata de cititori, ca eu ca Administrator al acestui site pun intrebari despre continutul materialelor postate.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.