Ion Puscariu: Un episod din istoria Miscãrii Legionare: 3 – 6 Septembrie 1940 la Brasov
O politicã duplicitarã
De douã sãptãmâni, camarazii adunati la casa lui Nicu Muscalu, FDC-ist, de la Curmãtura Tâmpei din Brasov, lucrau la reconditionarea armamentului (pistoale si revolvere de diferite calibre si de fabricatii diverse), în vederea actiunii ce urma a se întreprinde pentru înlãturarea regelui criminal Carol II, împreunã cu camarila sa. Criminal de douã ori, pentru cã trebuia judecat în douã procese separate. Primul, pentru uciderea a sute de tineri fãrã judecatã, în majoritate intelectuali, încarcerati în lagãre de concentrare la Vaslui, Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna etc., ilegal constituite, contrar prevederilor Constitutiei, întrucât tara se gãsea în stare de pace, neamenintatã nici din exterior si nici din interior. Oameni tineri, cetãteni pasnici, cu rosturi bine definite, au fost luati din întâmplare de la casele lor, din mijlocul familiilor, în toate judetele tãrii si împuscati la margine de drum, expusi spre vedere pentru timorarea populatiei, care nu agrea pe tiranul cãlãu si regimul sãu. Al doilea proces, pentru cedarea fãrã luptã a unei bune pãrti din trupul tãrii: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina de Nord, tinutul Hertei si cele douã judete din Cadrilater, Durostor si Caliacra.
Datoritã politicii fãrã perspective desfãsuratã de Carol II, sprijinit de docilii politicieni ai partidelor istorice, tara a ajuns sã naufragieze în mijlocul unei mlastini, de unde nu se întrezãrea nici un tãrâm salvator.
Din ordinul „ocultei internationale”, armamentul co-mandat în Franta pentru înzestrarea si dotarea armatei române (tunuri si avioane) ce trebuia sã întãreascã capacitatea de apãrare a tãrii, a fost deturnat prin intermediul reprezentantului României la Liga Natiunilor, Nicolae Titulescu, comunistilor din Spania, cadou „frontului rosu” pentru distrugerea bisericilor si a secularei civilizatii crestine spaniole.
Echipele de la Brasov
Comandantul Horia Sima, gãzduit în casa cãpitanului Borza, comandantul unui batalion de la regimentul 41 Artilerie din Brasov, conducea organizarea echipelor ce trebuiau sã actioneze în mai multe orase ale tãrii.
Astfel, la Brasov au fost organizate mai multe echipe. Una avea misiunea de a ocupa postul de radio-emisie Bod si era condusã de camaradul Ovidiu Gãinã, ajutat de Dumitru Leonties; alta – sã ocupe Consiliul de Rãzboi de pe strada Lungã din incinta Regimentului 41 Artilerie, al cãrei sef a fost comandantul legionar Lucian Caramlãu – decorat de Cãpitan cu Crucea Albã – care în timpul actiunii a cãzut lovit în frunte, intrând în sirul eroilor legionari.
În centrul orasului, la Chestura de Politie, a actionat echipa condusã de comandant ajutor dr. Victor Apostolescu, reusind sã imobilizeze întregul Corp al grãnicerilor ce se aflau adunati la raportul lunar, tinând Chestura ocupatã pânã în 6 Septembrie, dupã abdicarea lui Carol. La Palatul Telefoanelor, tot în centrul orasului, echipa compusã din 11 camarazi: av. Nicolae Popa, sef al echipei, ing. Gheorghe Brahonschi, Nicolae Crãcea, studentii P. Sogoreanu, G. Gornic, Eugen Ratiu, fratele Comandantului, Ovidiu Târlea, subsemnatul, Ioan Puscariu, cel mai tânãr din echipã, elev din cadrul FDC 51 Brasov si alti 3, regret cã nu mi-i mai amintesc. Echipa noastrã a reusit sã ia în totalitate stãpânirea Telefoanelor, baricadând orice posibilitate de convorbiri între Ardeal si Bucuresti, mentinând Telefoanele ocupate pânã în 6 Septembrie, dupã abdicarea lui Carol II.
La Palatul Telefoanelor
Dupã ocuparea Palatului Telefoanelor, la scurt timp, Politia si unitãti ale armatei au înconjurat clãdirea, organizându-se în dispozitiv de atac asupra noastrã. Înainte de a porni asaltul, un grup de ofiteri superiori s’au prezentat în fata clãdirii, cerându-ne sã eliberãm Telefoanele, sã redãm circuitul convorbirilor, întrucât Comandamentul militar trebuia sã tinã permanent legãtura cu unitãtile militare în retragere din teritoriul Ardealului cedat Ungariei, care trebuiau dirijate spre directiile de retragere, de încartiruire si de încazarmare, si era stringent necesar de a tine legãtura cu Comandamentul Marelui Stat Major din Bucuresti. Aceastã solicitare a fost însotitã, bineînteles, si de amenintãri, în sensul cã, dacã nu redãm circuitul convorbirilor, vor declansa un atac asupra noastrã care desigur cã se va solda cu uciderea noastrã, fapt pe care ei, chipurile, l’ar regreta profund, având în vedere atât tineretea noastrã, cât si absurditatea actiunii noastre. Astfel, în mod ultimativ ne-au dat termen de o orã pentru a chibzui si de a hotãrî.
Era ora 23. De îndatã am sechestrat si imobilizat personalul de serviciu aflat în institutie: zece operatoare, un mecanic, un electrician si zece soldati ce asigurau paza Telefoanelor. Pe acestia i-am dezarmat cu oarecare dificultate, cãci unul dintre ei, tãran din Poiana Mãrului, judetul Brasov, în vârstã de peste 50 de ani, concentrat, si-a înclestat mâinile pe armã, nevoind s’o predea si striga de zor cã jurase pentru armã, care i s’a dat ca sã apere tara, si cã „nici mort n’o dã”. Camaradul Ovidiu Târlea s’ a luptat cu el sã i-o ia; pentru cã soldatul nu o ceda, a fost nevoit sã foloseascã un ciocan ce-l avea asupra lui în loc de pistol (nesosind la locul si timpul prestabilit, automobilul cu arme al Ioanei Cantacuzino a plecat, iar el rãmãsese fãrã armã; ceilalti aveau pistoale si revolvere). Lovit în cap, soldatul a lesinat si astfel i s’a putut lua arma din mâini. Pe ostatici i-am urcat la etajul III, ultimul, obligându-i sã stea culcati pe podea, miscându-se cât mai putin si fãrã sã vorbeascã între ei.
Ne presa timpul din cauza ultimatumului dat de armatã. De predat, nu putea fi vorba, deoarece pornisem la actiune ca sã învingem sau sã murim. Am recurs la o stratagemã prin care am reusit sã derutãm armata, sã îsi reconsidere planul si hotãrârea de a ne ataca. Intrãrile fuseserã baricadate cu case de bani si dulapuri metalice. Toti, in corpore, alergam de la un etaj la altul, cântând cântece legionare, creând impresia cã suntem multi, fapt ce – spre bucuria noastrã – a „prins”. A trecut „ora ultimatumului” si pânã a doua zi, în 4 Septembrie, nu s’a mai arãtat nici o autoritate.
Soldatul lovit la cap nu-si revenise; pierduse sânge si acuza dureri si stare de lesin. Pentru câteva minute am pus în functiune telefoanele si l-am chemat pe dr. Radu Puscariu, chirurg, fiul profesorului universitar si academician Sextil Puscariu, rudenie cu mine, ca sã-l panseze pe soldatul rãnit. Militarii din cordonul ce ne înconjura cu greu i-au permis sã vinã. L-a pansat pe ostas, i-a dat tablete, i-a fãcut si o injectie de fortificare. Dr. Radu Puscariu era si el legionar. De altfel, toatã familia era legionarã, tatãl lui, Sextil, era Senator legionar – a existat o profundã afectiune reciprocã între el si Cãpitan.
Radu ne-a informat despre situatia celorlalte echipe ce au actionat asupra altor obiective din oras, spunându-ne cã Chestura de Politie, Prefectura si Consiliul de Rãzboi sunt blocate si cã orasul e împânzit de grupuri de legionari organizati si condusi de profesorul si Comandantul legionar Nicolae Pãtrascu, fiind gata sã intervinã în caz cã politia si armata ne-ar ataca. Aceste vesti au avut un efect tonic asupra moralului nostru. La radio se difuzau stiri confuze, tendentios manipulate despre evenimentele si atmosfera de la Bucuresti, Constanta, centre în care legionarii au actionat asemenea ca la Brasov.
“Tratative” cu armata
Pe la ora 13 s’a prezentat în fata Telefoanelor o delegatie de inspectori de la Siguranta Statului; ne-au promis un „compromis”: sã evacuãm Telefoanele, sã predãm armele si vom fi lãsati sã plecãm fãrã a fi arestati. Propunerea, emisã de ministrul de interne “personal”, ne dãdea garantia nearestãrii, comunicându-ne, printre altele, cã toate actiunile legionare întreprinse în celelalte orase ale tãrii esuaserã, asa cã, rezistenta noastrã în continuare era lipsitã de sens, neavând nici o sansã. Eram sfãtuiti „pãrinteste” sã acceptãm oferta: de a nu fi arestati, în schimbul renuntãrii la actiunea noastrã.
Camaradul Nicolae Popa, seful echipei, le-a rãspuns: “Acordati prea putinã importantã momentului crucial în care se aflã poporul si tara noastrã, împinsã în catastrofa ciuntirii trupului ei. Noi ne punem chezãsie viata noastrã pentru salvarea tãrii. Marele vinovat pentru acest dezastru este regele si pânã nu pleacã de pe tronul tãrii nu plecãm nici noi de aici. Nimeni n’a schitat un gest patriotic de reactie împotriva fãptasului acestei monstruozitãti. Suntem singurii care prin actiunea noastrã protestãm contra celor care au scos tara la mezat, în frunte cu regele, si voi vreti din nou sã ne ucideti, asa cum ne’a ucis pânã acum acest cãlãu vânzãtor de tarã. Sã stiti cã nu sunteti în stare sã ucideti atâtia câti suntem în stare noi sã murim!”
Respectivii inspectori, ai celei mai opresoare institutii, care ne-au ucis o bunã parte din conducãtori, au plecat capetele în pãmânt si au plecat.
Pânã a doua zi, în 5 Septembrie, doar câtiva militari beti ne-au amenintat individual cã, dacã ar avea ei comanda, în douã minute ne-ar scoate din clãdire, si cã în final tot ne vor scoate, cã doar nu suntem noi „ãia de care sã se sperie armata”. Printre cei ce ne amenintau mai dusmãnos era un tânãr sublocotenent, pe nume Gontea, brasovean. În timpul rãzboiului, pe front, în Rusia, si-a pierdut un ochi.
În tot acest timp, n’am încetat jocul nostru de diversiune, alergând de la un etaj la altul, cântând cântecele noastre, asa cum e vorba în popor „din toate baierele piepturilor”. Având ferestrele deschise, am putut prinde frânturi din discutiile militarilor, care fãceau aprecieri privind numãrul nostru. Unul zicea cu insistentã cã trebuie sã fim peste o sutã, altul a zis cã: „Au si arme pe mãsurã, am observat o puscã mitralierã”. În adevãr, într’o camerã din clãdire am gãsit niste tevi negre din carton, lungi de peste un metru, cu un diametru de 4-5 cm, pe care le-am agitat cu discretie la ferestre în timpul noptii, asa fel ca sã fie observate si iatã cã si acest truc era luat în considerare. Atmosfera pe care am reusit s’o creãm a ponderat în mare mãsurã pornirile belicoase ale unor ofiteri ce voiau sã ne atace.
5 Septembrie, dimineata. Informatii despre stadiul politic, în afarã de faptul cã generalul Antonescu se afla în tratative cu regele, nu aveam. Armata îsi sporise efectivele în jurul nostru, în vederea unui asalt. Eram îngrijorati, dar hotãrâti sã ducem actiunea la capãt. A ne preda? Cunosteam prea bine promisiunile Sigurantei statu-lui. Am fi fost sumar judecati si executati urgent, asa cum, de altfel, regele i-o ceruse lui Antonescu: sã tragã în cei ce manifestau la Bucuresti în fata Palatului regal (mai întâi o ceruse generalului Coroamã, seful Gãrzii).
“Esuarea loviturilor”
Pe la orele 11 apare o nouã comisie, militari si civili. În fruntea lor, un general. Generalul, cu o voce blândã ni se adreseazã calm, zicându-ne: „Mãi copii, ascultati-mã cu atentie si cu încredere asupra celor ce vã voi spune. Situatia s’a calmat în toatã tara, armata e stãpânã peste tot. M. S. Regele face apel la întregul nostru popor, cu deosebire la tineretul tãrii, sã fim uniti în jurul tronului, pentru a depãsi situatia grea în care ne aflãm. Sã fim gata de a ne apãra tara. Încercãrile unor grupuri de legionari de a tulbura ordinea publicã în unele orase ale tãrii, a esuat. V’am adus spre convingere ziarul local „Ardealul” care relateazã, printre altele, evenimentele recente, petrecute în tarã, cât si situatia politicã si starea de spirit ce domneste aici. Îmi dau seama cã sunteti oameni cu frumoasã pregãtire intelectualã si de aceea fac apel la constiinta dvs., sã întelegeti imperativul acestei zile cruciale, în care, mai mult ca oricând, tara are nevoie de liniste si ordine. Sunt autorizat din partea guvernului sã vã comunic cã vi se respectã „libera plecare” din aceastã institutie, cu conditia ca la iesire sã predati armele. Timpul preseazã si cere restabilirea functionãrii comunicatiilor telefonice. Armata trebuie sã-si organizeze repartizãrile unitãtilor ce se retrag din teritoriile cedate din Nordul Ardealului si sã-si facã aprovizionãrile ce se reclamã. Nu vã amenintãm, dar trebuie sã înceapã functionarea telefoanelor cât mai urgent posibil si aceasta pânã la orele 13. Aveti timp suficient sã vã conformati”. Dupã acest logos, generalul s’ a retras cu toti ai lui. Ne-au lãsat câteva exemplare din ziarul mai sus mentionat, pe nisa unei ferestre.
Totusi, înainte de a pleca generalul, camaradul Nicolae Popa, seful nostru, ca sã câstigãm timp, i-a spus, respectuos si politicos, în termeni academici, cã apreciem bunãvointa guvernului si luãm în considerare cele ce ni s’au prezentat, dar solicitãm îngãduinta de a lua legãtura cu Comandantul nostru, care ar putea dura mai mult decât termenul ce ni s’a acordat, si rugãm a se tine seama de solicitarea noastrã; comunicam totodatã cã ostaticii ce-i detinem se bucurã de o bunã stare, iar instalatiile retelei de telefoane sunt si ele în bunã stare, nefiind nimic deteriorat, la care generalul a replicat: „Sã nu bagatelizãm însã cele ce v’am spus; oricum, sã vã grãbiti, cãci nu se mai poate astepta”.
Am citit ziarele. În adevãr, se relata cã insurgenti înarmati în Bucuresti, Constanta, Timisoara, Ploiesti si Brasov încercaserã sã destabilizeze ordinea, provocând tulburãri si agitatii. În unele cazuri s-a fãcut uz de arme, dar nu se înregistraserã victime si nici pagube materiale. Armata a restabilit linistea si ordinea. Activitãtile publice se desfãsurau normal.
În acest ziar de recentã aparitie – editat de avocatul si bancherul Gologan, corifeu al Partidului liberal -, pe lângã articolul în care se mistifica situatia realã, nou creatã ca urmare a cedãrii teritoriilor românesti, în mod grotesc ridicau si osanale regelui criminal si trãdãtor, proclamându-l în continuare ca fiind „unicul garant al viitorului României”. Cuprinsul ziarului ne-a fãcut greatã; erau minciuni grosolane. Ne-am dat seama cã se fãcuse o farsã; ziarul fusese special alcãtuit si tipãrit, pentru a ne duce în eroare si a ne determina sã capitulãm. Cu acest continut se tipãriserã numai exemplarele ce ni s-au adus nouã, nepuse în vânzare publicã.
La prima vedere a continutului foilor aduse de general, seful nostru, Nicolae Popa, se descumpãni. Lipsa informatiilor asupra situatiei, ne împiedica sã facem o evaluare a sanselor noastre.
În cadrul planului de “actiune interioarã”, de fie-care datã dupã ce fãceam „rondul” cântecelor la primul etaj, luam pozitie în posturi fixe de unde asteptam si pândeam miscãrile adversarilor: cinci la parter, doi la etajul I, doi la etajul II si doi la etajul III.
Seful ne adunã pentru o scurtã chibzuire. Ne expune pãrerile lui: Armata pare mai tolerantã, de aceea trebuie sã tratãm numai cu reprezentantii ei. Sefii armatei sunt împinsi în fatã si presati politic de cãtre guvern prin intermediul Sigurantei Statului (politia politicã a regelui). Ei vor reveni, cerându-ne sã plecãm fãrã sã ne mai tolereze. Ce facem? Regele, pe semne, se tine bãtos, nu cedeazã. Camaradul Ion Firãstrãu îl întreabã pe Nicolae Popa: Ce propui? Popa rãspunde: Sã tratãm predarea! Sã le cerem sã ne garanteze si sã ne asigure libera retragere.
“Ori învingem, ori murim”
Momente de mare tensiune. Personal, abia acum sesizam cã ne este viata în joc. Se punea problema de a accepta moartea s’au sã primim umilirea unei capitulãri, care de fapt, tot moarte însemna.
În aceastã atmosferã apãsãtoare si tensionatã, tâsneste ca o flacãrã, amenintându-ne cu pistolul, Ghitã Brahonschi, care, cu voce de tunet ne strigã: „Îl împusc pe acela care încearcã sã se predea. Am intrat aici sã învingem cu pretul vietii noastre, nu sã dãm bir cu fugitii ca niste lasi ordinari. Suntem legionari sau trãdãtori, cãci predarea înseamnã trãdare? Am cântat mereu de când suntem aici: „Suntem echipa mortii, ori învingem, ori murim”. Ne cãlcãm jurãmântul în picioare? Vom parlamenta cu militarii pentru întârzierea retragerii noastre, la maximum posibil, promitându-le cã îndatã dupã luarea legãturii cu Comandamentul nostru, ne vom retrage”.
Am început sã pregãtim retragerea. Am gãsit în magazia de materiale a Telefoanelor câteva bidoane cu benzinã, eter si motorinã. Am hotãrât ca, în cazul cã începe atacul, sã dãm foc. Printre flãcãri ne vom strecura afarã si vom dispãrea. În aceastã înclestare – ne dãdeam seama – unii dintre noi poate vor cãdea, dar salvãm onoarea noastrã si prestigiul Legiunii si a actiunii ce am întreprins. Ne-am întors la posturile noastre fixe, hotãrâti sã nu capitulãm. Ghitã Brahonschi, Tibi Novac si Eugen Ratiu au adus de la magazie bidoanele cu materiale inflamabile. Am presãrat paie din saltelele gãsite în camera de gardã a militarilor, în dreptul ferestrelor, asezând bidoanele gata spre a le vãrsa si aprinde.
Apoi revenim din nou la pândã si în asteptare. Afarã, pe aleea promenadei din fata Telefoanelor, observãm o mânã de oameni, mai multe femei, cu cosulete si sacose în mâini, gesticulând cã vor sã vinã la noi.
Artera pe care este situat imobilul Telefoanelor era si este un bulevard, mãrginit atunci, în fatã de o promenadã strãjuitã de castani bãtrâni, pe un mamelon înalt de 2-3 metri, lat de 50 de metri si lung de 200 de metri, dincolo de care se întinde parcul orasului, iar în spate de Sirul Iorga, strãjuit de Dealul Cetãtuii, pe vârful cãruia trona închisoarea militarã. În aceste zile, promenada si bulevardul fuseserã blocate de armatã si interzise accesului civililor. Persoanele care se agitau sã ajungã la noi cu cosulete si sacose erau din familii de legionari si simpatizanti venite sã ne aducã mâncare. Ofiterii i-au oprit, cãutând sã-i îndepãrteze. Am intervenit de la ferestre, explicând ofiterilor cã de fapt alimentele erau aduse pentru personalul Telefoanelor – tinut de noi ca ostatici -, în majoritate femei, care de trei zile nu mai mâncaserã nimic. Dupã aprinse si insistente parlamentãri, ofiterii au acceptat ca sã se predea alimentele unor soldati care sã ni le aducã. Astfel s’a rezolvat si problema alimentatiei, desi nouã numai foame nu ne era.
Asteptam cu înfrigurare ca militarii sã deslãntuie atacul; le pândeam miscãrile. Urmãream acele ceasornicelor, ce ni se pãreau cã au împietrit în nemiscare. Am depãsit ora ultimatumului dat de general. S’a fãcut searã, a început sã se întunece. Cu tensiune în inimi, asteptam atacul armatei, mai ales cã pe la orele 19 am sesizat o discretã forfotã în rândul militarilor. Cu degetul pe trãgaciul carabinei luate de la soldatii ce asigurau paza Telefoanelor, priveam cu încordare miscãrile adversarilor ce ne înconjurau. Îmi recitam în gând tot repertoriul de rugãciuni învãtate de la scumpa si blajina mea mamã, fiicã de tãran grãnicer din muntii Bucegi si Piatra Craiului, care în copilãria noastrã (a celor patru bãieti si douã fete), nu ne lãsau sã ne culcãm fãrã sã ne facem rugãciunile de searã si fãrã sã ne facem semnul sfintei cruci pe perina pe care ne asezam capul.
Pe semne cã generalul a “uitat” sã mai vinã sã ne cearã socoteala pentru nerespectarea ultimatumului, cãci orologiile bisericilor au bãtut miezul noptii.
Un rege “deplorabil”
În acest timp, se scurgeau ultimele ore ale dramei domniei lui Carol II la Palatul regal din Bucuresti. De fapt, situatia politicã era dramaticã, nu numai pentru rege, ci si pentru tarã, cãci se hotãrâse deja amputarea ei. Fostii aliati occidentali ne luaserã dreptul de a gândi noi asupra intereselor nationale, demonstrându-si artificiala doctrinã ce ne-o impuserã. Numai Germania fusese realistã, cerându-ne sã revenim la realitate, dar politicienii nostri împreunã cu regele au ignorat evidentele.
În seara de 5 Septembrie 1940, pe la orele 23, regele îl cautã pe Mihail Manoilescu, încã ministru de Externe, cerându-i sã vinã la Palat. La Palat, Manoilescu desco-perã cã mai erau chemati generalii Mihail, seful Marelui Stat Major al Armatei, si Paul Teodorescu, între care se iscã o discutie pânã sã intre la rege; de la colonelul Rusescu, care îl chemase telefonic, aflã cã se punea problema abdicãrii regelui, fapt de care se arãtau surprinsi, considerând „incidentele” (manifestatiile antiregale), produse în ultima vreme ca „neînsemnate”, fiind incapabili sã perceapã marea dramã ce se juca. Nu credeau în detronarea regelui, întrucât armata nu luase atitudine împotriva lui.
Regele, disperat, se simtea despuiat de orice sprijin ce l’ar mai putea mentine pe tron. Raportându-i-se prezenta celor chemati, ceru sã fie introdus mai întâi Manoilescu. Regele se afla în cabinetul de lucru, surescitat, foarte nervos, fumând cu pasiune. Îi zise îndatã lui Manoilescu cã nu l-a chemat pentru calitatea lui de ministru, ci ca sã stea de vorbã cu prietenul lui, Mihai. În adevãr, cândva, în perioada de exil în Franta, dinaintea „Restauratiei”, se stabiliserã solide relatii de prietenie între ei, pe care, dupã „Restauratie”, Carol le abandonase. Regele se plânse cã este pus în situatia de a-si sacrifica tronul, izbucnind într’un puternic hohot de plâns si textual îi spuse: „Se cere abdicarea mea. Ce mã sfãtuiesti sã fac?”
Manoilescu si-a declinat acordarea vreunui sfat, zicându-i: „Majestate, acum orice sfat este tardiv, deoarece ati abdicat de ieri, cedând generalului Antonescu toate prerogativele regale. Incidentele de stradã ce se produc acum nu conduc la obligatia abdicãrii. Alte cauze mult mai importante forteazã conjunctura”.
Pentru a stãpâni atmosfera explozivã, regele transferase prerogativele generalului Antonescu în seara de 4 Septembrie 1940. Acum sãri ca ars de pe fotoliul sãu, strigând: „Ce vor legionarii?” (cãci ei manifestau cel mai amenintãtor). Manoilescu i-a rãspuns: „Pretind guvern legionar, pur”. Regele i-a rãspuns: „De acord, dar sub presedintia ta!” Manoilescu i-a replicat: „Sunt sceptic privind o astfel de posibilitate, întrucât generalul Antonescu do-minã situatia, ca urmare a împuternicirilor date de Majestatea Voastrã, iar cât priveste punctul de vedere al legionarilor, nu-l cunosc. S’ar impune sã vorbesc cu ei, dar nu stiu unde sã-i gãsesc?”
Regele a dat ordin sã fie urgent adus generalul Popescu, care sã-l caute pe Horia Sima si sã-l aducã la Manoilescu, spre a trata problema formãrii guvernului în spiritul propus de rege. Pânã la gãsirea lui Horia Sima, Manoilescu, în calitatea ce o avea, de ministru de Externe, plecã la Ambasada germanã, sã afle de la Fabricius punctul de vedere al Germaniei în privinta abdicãrii regelui. Fabricius l-a primit pe Manoilescu foarte alarmat, manifestându-si îngrijorarea din cauza manifestatiilor de stradã, zicându-i cã detine informatii cum cã, dacã pânã dimineatã regele nu abdicã, legionarii vor nãvãli în Palat. Desi Fabricius a declarat cã nu se amestecã în politica noastrã internã, s’a arãtat preocupat de directia în care trebuie sã plece regele. Avea informatii de la Consulul german din Constanta cã iahtul sãu, „Luceafãrul”, de 48 de ore este sub presiune si cã în trei ore, încã în noaptea asta, un tren automotor l’ar pu-tea duce la Constanta spre a se evita eventuale incidente. Fabricius, fiind un membru marcant al Masoneriei, avea sarcina din partea acesteia sã sprijine fuga regelui, care era si el mason, ceea ce denota cã atât Francmasoneria, cât si oficialitatea germanã care, formal, nu fãcuserã nimic pentru plecarea regelui, doreau acum abdicarea lui.
Ribbentrop îi comunicase lui Fabricius cã nu va dormi în noaptea aceea, pânã ce i se va comunica telefonic derularea evenimentelor. Era a doua noapte pe care Ribbentrop n’o dormea din cauza regelui Carol, dupã cea de Joi spre Vineri, 29/30 August, când astepta rãspunsul regelui la impunerea de arbitraj.
Manoilescu, de la Fabricius a plecat la Presedentie, la generalul Antonescu, informându-l despre cele de mai sus. Antonescu i-a zis cã „Nu vede altã solutie decât “abdicarea””, cã nu i-a spus-o în mod brutal, lãsându-i timp sã mediteze, fãrã a-i fi fixat o anumitã orã. Dupã discutia cu Antonescu, Manoilescu s’a întors la palat spre a-l informa pe rege cã nu mai este nimic de fãcut, decât obligatia de a abdica.
Regele nu mai plângea, dar era congestionat. Dupã ce i-a caracterizat în câteva cuvinte atmosfera, regele iritat i-a tãiat-o nervos: „Legionarii dumnitale”, la care Manoilescu i-a replicat, protestând dur: „Cu legionarii, Majestate, dacã eram eu ascultat la vreme, nu se ajungea aici. Nici ei, nici Majestatea Voastrã!” Regele, nemaiavând ce spune, i-a strâns mâna lui Manoilescu si a luat-o în goanã ca un nebun pe scãri în sus. A fost o dramaticã rupturã de conversatie. (Consemnez cã Mihail Manoilescu fãcea parte din Senatul Legionar.) Sus, Lupeasca începuse sã-si facã bagajele.
Manoilescu, plecând de la Palat, a trecut pe la Antonescu si apoi s’a dus la Fabricius unde l-a gãsit si pe Pelegrino Ghigii, ambasadorul Italiei. Fabricius era sub tensiune, voia sã poatã comunica ceva ferm lui Ribbentrop, voia mai ales sã-l stie plecat pe rege în noaptea aceea. Se temea cã, dacã nu va pleca pânã dimineatã, va fi masacrat. Pelegrino Ghigii era la curent cu situatia regelui, pãrea împãcat cu ceea ce se întâmpla, cãci si Italia avea de plãtit o politã regelui, pentru embargoul de petrol impus Italiei în timpul rãzboiului din Abisinia la sugestia lui Nicolae Titulescu. Manoilescu, obosit, plecã acasã spre dimineatã pe la orele patru sã se culce.
La ora 6,30 îl cheamã generalul Antonescu la Presedintie. L-a primit zicându-i: „În sfârsit, a abdicat! Dar pânã la sfârsit a fost “meschin”, mi-a cerut bani. A trebuit sã-i fãgãduiesc 20 de milioane lei rentã pe an, în valutã, si a trebuit sã-i garantez si averea. Te rog, fi bun dumneata, în calitate de ministru de Externe, fã douã scrisori în sensul acesta”. Manoilescu i-a rãspuns lui Antonescu: „Domnule general, garantarea averii va constitui o deceptie si un scandal. Lumea nu va admite ca miliardele pe care le-a adunat cum le-a adunat, sã fie astãzi sustrase tãrii”. Generalul, foarte încurcat, l-a rugat pe Manoilescu sã gãseascã o solutie cãci îsi dãduse cuvântul.
Regele a cerut lui Antonescu sã-i punã la dispozitie, pentru plecare, un tren special si guvernul sã cearã acordarea ospitalitãtii statului elvetian. Lui Manoilescu i-a revenit sarcina sã instrumenteze cu guvernul Elvetiei primirea regelui. În acest timp, Manoilescu a redactat scrisorile cu pretentiile materiale ale regelui; acestea cu-prindeau, dupã formula lui Manoilescu: „garantarea averii personale, imobiliare”. În acest fel se garanta numai o mosie si câteva bunuri neînsemnate si se salva tot ce regele adunase în cursul domniei în miliarde, ca actiuni la diverse societãti. Generalul Antonescu a fost încântat de formulã. Formula acestor scrisori a fost acceptatã si de Presedintele Curtii de Casatie, Lupu.
Pãstrarea dinastiei
În dimineata zilei de 6 Septembrie, la orele 8,30, s-a organizat solemnitatea urcãrii pe tron a Principelui Mostenitor Mihai. Cu aceastã ocazie au fost predate si scrisorile privind averea regelui, tot de cãtre Manoilescu, întrucât generalului îi era teamã cã nu va merge formula în care au fost redactate.
Generalul Antonescu, în uniforma de paradã, Mitropolitul în mantie violetã, Primul Presedinte al Curtii de Casatie, Lupu, în robã rosie, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, în frac, ministrul Cultelor, Nichifor Crainic si subsecretarul de Stat, Stoica, împreunã cu ofiterii acreditati la Palat, au constituit asistenta în fata cãreia regele Mihai a apãrut, obosit si trist, cu capul plecat. A rostit formula jurãmântului, a sãrutat Crucea si a semnat protocolul regal.
Dupã rege a depus jurãmântul si generalul Antonescu, care a încheiat cu formula rãmasã celebrã: „Dumnezeu sã ajute tãrii, Majestãtii Voastre si mie”. Dupã depunerea jurãmântului, a apãrut si ex-regele cu o figurã palidã, obositã si înfiorãtor de tristã. A dat mâna de rãmas bun tuturor demnitarilor prezenti. Regele era abdicat.
Manoilescu mai declarã: „La iesirea din Palat, toti simteam cã tot ce se întâmplase era drept si bun. În fata Palatului stãteau mii de legionari si cântau. Strãzile rãsunau”.
Iatã scrisoarea generalul Antonescu prin care atesta plata rentei anuale de 20.000.000 lei în valutã, cãtre ex-regele Carol:
6 Septembrie 1940
MAJESTÃTII SALE REGELE CAROL AL II-LEA
MAJESTATE,
În baza drepturilor conferite mie prin Decretul-Lege
Nr. 3053 din 5 Septembrie 1940, asigur pe Majestatea Voastrã în numele Statului Român cã Majestatea Voastrã
va primi pe tot timpul vietii sale o rentã anualã de
20.000.000 (douãzeci milioane) lei,
plãtibilã în valutã strãinã la alegerea Majestãtii Voastre.
Rãmân al Majestãtii Voastre,
Generalul I. Antonescu
Iatã si scrisoarea prin care generalul Antonescu garanteazã averea imobilã a ex-regelui Carol:
6 Septembrie 1940
MAJESTÃTII SALE REGELE CAROL AL II-LEA
MAJESTATE,
În baza drepturilor conferite mie prin Decretul-Lege
Nr. 3053 din 515 Septembrie 1940, asigur pe
Majestatea Voastrã în numele Statului Român cã
proprietatea particularã imobiliarã a Majestãtii Voastre,
aflãtoare astãzi în România, va fi respectatã.
Rãmân al Majestãtii Voastre,
Generalul I. Antonescu
= = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = =
Evenimentele desfãsurate în zilele de 3-6 Septembrie 1940 la Palatul regal, Presedintie si Ambasada germanã în legãturã cu abdicarea regelui Carol al II-lea, au fost prezentate personal, cu viu grai, de cãtre profesorul Mihail Manoilescu în camera Nr. 3 de la parterul închisorii Ocnele Mari, în fata a 40 de detinuti politici în vara anului 1950, de fatã fiind si subsemnatul, încarcerat acolo. Toate acestea, asa cum ni le-a declarat, au fost inserate în „Memoriile” sale, editate în douã volume de cãtre „Colectia Bibliotecii Bãncii Nationale” la Editura Enciclopedicã, Bucuresti, în 1993, editie îngrijitã si prefatatã de prof. dr. ing. Valeriu Dinu.
= = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = =
În zorii biruintei
La ivirea zorilor zilei de 6 septembrie 1940, o bucurie ascunsã simteam cu totii în adâncul inimilor noastre. A fost cea mai grea si agitatã noapte din cele trei petrecute în timpul acestui asediu. Soldatii care ne asediau, parcã se împutinaserã si nu pãreau asa agitati ca în zilele precedente. Pe la orele 11, ca într-un miracol, armata s’a retras. Ne-am vãzut despresurati. Lume multã s’a adunat în fata Telefoanelor si ne ovationa. Camarazi si prieteni au intrat la noi, aducându-ne vestea cea mare si bunã a abdicãrii regelui cãlãu. O filã din istoria sumbrã a României s-a încheiat.
Am pus în functiune telefoanele. Am primit comunicarea din partea Comandamentului nostru ca sã nu pãrãsim institutia pânã ce nu ni se va comunica.
Pe la orele 17, o imensã coloanã de legionari, cântând, în fruntea cãreia mãrsãluia comandantul legionar prof. Nicolae Pãtrascu, secretarul general al Legiunii. Coloana înainta pe bulevard spre Palatul telefoanelor. La comanda datã, coloana s’a oprit în fata clãdirii, dându-ne onorul.
Comandantul Pãtrascu ne-a ordonat sã iesim si sã ne aliniem în fruntea coloanei. Am iesit din Palatul telefoanelor câte unul, în sir indian, numãrându-ne: 1, 2, 3, …11, nemaiurmând nimeni. Comandantul Pãtrascu a întrebat de ce nu vin si ceilalti, de ce au rãmas?, la care seful nostru, Nicolae Popa, i-a rãspuns: „Nu mai sunt de venit, atâtia am fost, unsprezece!” S’a lãsat un moment de totalã liniste, o liniste derutantã. A fost o surprizã de necrezut, cãci nimeni, nici chiar Comandantul, n’a stiut câti eram. A urmat o explozie delirantã de manifestatie ovationalã, noi fiind declarati „eroi în viatã”.
(De la militarii care ne-au asediat se rãspândise stirea în oras cã eram cel putin câteva zeci de legionari baricadati în clãdirea Telefoanelor.)
Am trãit cele mai înãltãtoare clipe din viata noastrã. De atâta bucurie, aveam senzatia cã ni se blocheazã respiratia. De atunci si pânã azi, o asemenea stare de beatitudine n’am mai trãit. Acea bucurie o port si azi în inimã. Era bucuria tineretii, a frângerii unei istorii însângerate, era bucuria unei tãri întregi.
Desigur, a fost o victorie temporarã, o victorie care a rupt însã istoria tãrii noastre în douã, atestând, definitiv si de necontestat, cã Miscarea Legionarã este parte integrantã din structura spiritualã a neamului nostru.
S’a înscãunat pentru un moment echilibrul între fortele binelui si rãului, echilibru care, din nefericire, nu s-a putut pãstra, cãci, temporar, fortele malefice au înclinat din nou balanta în favoarea lor.
În coloanã erau peste 1.000 de legionari. Printre acestia am recunoscut o multime din seniorii nostri si multi tineri cu care activasem în timpul prigoanei, tinând sedinte prin pãdurile de pe culmile muntilor din jurul Poienii Brasovului: av. Marian, av. Trifan, av. Stefan Muscalu, av. Burducea, prof. Stefãnescu, dr. Victor Apostolescu, dr. Radu Puscariu, dr. Cornel Cãrpinisan, dr. Pãcurariu, dr. Chirculescu, prof. Jenicã Bordeanu, prof. Ion Ionicã, ing. Virgil Frãtilã, Petricã Baicu, economistii Gheorghe si Ovidiu Clontea, Niculitã Trâmbitas, prof. Ion Colan, Radu Avram, instructor legionar Gicu Apostolescu, seful Grupului FDC 51 Brasov, instructor legionar Jean Agapie, ajutor al sefului de Grup, P. Ghergheli, Neagu Ispas, aviator Gula Caranica, Constantin Ivãnescu, Teodor Recht, Mateias Gheorghe, Nicu Muscalu, Nicu Purcãrea, Nelu Bânda, Tiberiu Stãncic, Sever Teodorescu, Gheorghe Seceleanu, seful Frãtiei de Cruce de la Liceul A. Saguna si multi, multi alti camarazi.
Din fata Telefoanelor coloana a pornit spre Piata Sfatului, prin strada Voievodul Mihai. În Piata Sfatului, Comandantul Nicolae Pãtrascu a vorbit cu o vibrantã însufletire despre martirajul legionar si eroica biruintã împotriva cãlãilor nostri. S’au mai cântat câteva cântece legionare, manifestatia încheindu-se cu hora legionarã în jurul clãdirii Sfatului, dupã care, obositã, multimea s’a retras spre cãminele fiecãruia.
Astfel s’a încheiat o secventã de istorie legionarã – Brasov, 3-6 Septembrie 1940 – ce a marcat abdicarea regelui criminal Carol al II-lea si începutul guvernãrii legionare.
La 10 Septembrie 1940, un grup de legionari îmbarcati în câteva autoturisme si douã camioane ne-am de-plasat la Miercurea-Ciuc, unde am deshumat camarazii ucisi fãrã judecatã în lagãrul de acolo, din ordinul odiosului rege Carol II. Autoritãtile si armata maghiarã de ocupatie, în urma cedãrii Ardealului de Nord, nu ajunseserã încã la Miercurea-Ciuc. Resturile pãmântesti ale celor deshumati au fost aduse la Predeal si reînhumate în incinta mânãstirii ce existã si azi, pe partea stângã a cãii ferate si a soselei ce iese din Predeal în directia Azuga-Sinaia. Comandamentul legionar a hotãrât ca în acest loc, centru geografic al tãrii, sã ia fiintã „Cimitirul National al Martirilor Legionari”, ucisi miseleste în timpul prigoanei 1938-1940 de slugile monstruosului rege cãlãu, Carol II.
Ioan Puscariu, Mössingen
