Ioan Aurel Pop: „Mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel...

Ioan Aurel Pop: „Mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă”

by -
1 485
Presedintele Academiei Romane, Ioan Aurel Pop, participa la simpozionul anual de istorie si cultura bancara "Cristian Popisteanu", marti 24 aprilie 2018, la sediul Bancii Nationale a Romaniei (BNR) din Bucuresti. MARIAN ILIE /MEDIAFAX FOTO

Istoricul Ioan-Aurel Pop susţine că ucrainenii „au o ţară recentă, abia formată în 1991, iar ideea apărării ei a fost cultivată cu grijă în toate aceste trei decenii”, iar acest lucru îi motivează să lupte în ciuda inamicului care pare superior.

Preşedintele Academiei Române este de părere că într-un război românii s-a comporta „probabil, altminteri decât ucrainenii (în alte forme), dar şi-ar apăra ţara.”    Iar dacă ne-ar ataca ruşii, „pofta de apărare ar creşte, fiindcă ura noastră faţă de aceşti prădători este imensă. Dar mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă”, spune istoricul.

Adevărul: Credeţi că, în cazul improbabil al unui război, românii şi liderii lor s-ar comporta similar cu ucrainenii, al căror exemplu a impresionant o lume întreagă, şi mă refer aici la dorinţa lor de a-şi apăra ţara?

Ioan-Aurel Pop: Comportamentul românilor în cazul unui război contra României ne apare ca fiind destul de contradictoriu şi imprevizibil. Conform unui sondaj recent, grăbit, reiese că doar cam un sfert dintre ei şi-ar apăra ţara cu armele. Proporţia nu este, însă, tocmai relevantă, din mai multe motive.

Românii se răzgândesc repede, din te miri ce, pe de o parte, iar pe de alta, tradiţia noastră nu este aceea a confruntării directe cu un inamic superior din punct de vedere militar şi politic. Cronicarii mai spun câteodată că domnii noştri şi oştenii lor „au dat dosul” atunci când au fost copleşiţi de forţa inamicului. Datul „dosului” nu era invariabil trădare, laşitate, frică, ci putea însemna repliere, retragere în codri, hărţuială, ambuscade etc.

În altă cuprindere, apărarea ţării este, pentru mulţi români, o treabă abstractă. Din 1945 încoace, nu am mai luat armele în mâini decât sporadic (Rezistenţa din munţi, înfrântă definitiv prin 1962; ridicarea din Decembrie 1989), cu mari intermitenţe şi marginal. De trei sferturi de secol avem o ţară paşnică şi am ajuns să credem că acest dat este unul etern. Las deoparte ideologia noastră protocronistă care pretinde că românii şi România sunt vechi precum timpul, de neclintit. Ucrainenii, dimpotrivă, au o ţară recentă, abia formată în 1991, iar ideea apărării ei a fost cultivată cu grijă în toate aceste trei decenii. Neofiţii au întotdeauna energie mai mare decât cei învechiţi într-o idee, slujbă, realitate.

„Mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă” 

– În concluzie, cum credeţi că s-ar comporta românii?
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar comporta – probabil – altminteri decât ucrainenii (în alte forme), românii şi-ar apăra ţara. Alta nu au, iar străinătatea şi risipirea în patru vânturi, oricum am lua lucrurile, sunt destul de amare, mai ales că au fost – de voie, de nevoie – gustate mult în ultimul timp. În plus, dacă ne-ar ataca ruşii, pofta de apărare ar creşte, fiindcă ura noastră faţă de aceşti prădători este imensă. Dar mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă.

– În noul context geopolitic, credeţi că avem nevoie să reînvăţăm ce înseamnă „patriotismul”? Să trecem dincolo de a ne „declara” ataşamentul faţă de ţară în mesaje pe reţelele sociale, la a fi pregătiţi să ne apărăm ţara chiar cu arma în mână? Dacă răspunsul e „da”, cum putem face asta cu românii care au rămas în ţară, dar şi cu cei circa 5 milioane care sunt în alte ţări?  

Aţi atins un punct foarte sensibil. Românii de azi sunt produsul unei vechi ideologii de sorginte occidentală, întrerupte doar de cele patru decenii de comunism stalinist şi apoi naţionalist. Statul naţional este o „invenţie” a Occidentului, sătul şi de fărâmiţarea medievală, pe de o parte, şi de universalismul Imperiului ori al Bisericii Catolice, pe altă parte. Din Occident, ideea a prins rădăcină şi în Răsărit, unde vreo patru imperii îşi disputau puterea sau hegemonia. „Europa patriilor” s-a tot întărit de la Renaştere încoace, iar iubirea patriei fiecăruia a ajuns să fie, până nu demult, o garanţie a existenţei Europei. Dacă fiecare îşi iubeşte patria sa, nu era cum să nu fie garantată Europa.

Doar de la Al Doilea Război Mondial încoace le-a intrat unora în cap că Europa unită înseamnă distrugerea naţiunilor europene, adică a patriilor fiecărui popor. Ceea ce este complet fals! Europa unită trebuie să fie un concert al naţiunilor şi o armonie a patriilor. Greşeala numită mai sus s-a perpetuat însă şi a rodit. De aceea, au început să se elimine din învăţământ disciplinele identitare, cele care promovează specificul naţional. Rezultatul nu este crearea unui specific european, ci a unui sentiment al dezrădăcinării. Mulţi tineri văd că sunt ai tuturor şi ai nimănui. Este greu să-i faci pe unii lideri să înţeleagă că iubirea de patrie, de limbă, de strămoşi, de doină şi de joc, de Carpaţi, de Olt şi de Mureş nu înseamnă deloc ură faţă de alte patrii. Dimpotrivă, numai iubindu-ţi naţiunea poţi să iubeşti sincer alte naţiuni.

„Iubirea de ţară se naşte şi creşte în familie şi în şcoală”

– Care este soluţia?

Soluţia este să reînvăţăm – vorba lui Nichita Stănescu – un lucru simplu: patria noastră este limba română. Este o ruşine să ne fie frică de România şi de românitate. Îi aud pe unii „analişti politici” deplângând faptul că naţiunile şi naţionalismul au declanşat cele două războaie mondiale. De aici, nu este decât un pas până la demonizarea naţiunilor, a patriilor, a iubirii de ţară. Ce imensă prostie! Cum să putem crede că popoarele au produs războaie? Războaiele le-au declanşat liderii, dar le-au purtat în spate popoarele. Cei care au declarat război nu au luptat pe câmpurile de bătălie. Acolo au luptat şi au murit naţiunile, care au reînviat apoi, născând noua Europă. Prin urmare, Europa unită nu poate să fie decât Europa naţiunilor unite.

Din păcate, numai atunci când este ameninţată cu război existenţa unei ţări se vede că dragostea de locul naşterii nu a murit. Dar, în astfel de cazuri, este câteodată prea târziu. De aceea, iubirea de ţară trebuie cultivată; ea se naşte şi creşte în familie şi în şcoală. Cu o educaţie adecvată, vom fi pregătiţi să existăm, prin colţul nostru de lume, în Europa.

Sursa: Adevărul

(Visited 295 times, 2 visits today)

1 COMMENT

  1. Este dezarmant sa constati ca nimeni, nici macar Presedintele Academiei Romane, nu poate face, sau nu vrea sa faca, distinctia atat de clara intre nationalism si imperialism. Nationalismul are la baza instinctul de dominatie si de proprietate care n-au nimic nociv in ele; imperialismul_ patima de dominatie si proprietate , adica sursa tuturor relelor dintr-o societate! Pai, imperialismul se naste din nationalism_ zic toti europenistii. Da! Asa cum patima de proprietate se naste din instinctul de proprietate deviat; asa cum patima de nutritie se naste din instinctul de nutritie deviat; asa cum patima sexualitatii se naste din instinctul sexual deviat. Putem , din cauza acestui lucru, sa reprimam instinctele de nutritie, de proprietate sau sexualitatea fara a transforma fiinta umana intr-un robot? Comunismul a incercat sa distruga instinctul de proprietate. Omul Nou creat de comunism ( hot, nepasator fata de avutul public, invidios, delator) nu poate fi o solutie. Omul Nou al globalismului, ce se construieste in prezent, se doreste a fi desprins de orice legatura nationala. Se va obtine un atasament fata de umanitate? Poate umanitatea sa inlocuiasca natiunea? Da! In acelasi mod si cu acelasi succes cu care un om oarecare poate sa se substituie parintilor, fratilor, fiilor cuiva. E atat de greu sa faci diferenta intre nationalism si imperialism incat sa proclami ca unica solutie pentru starpirea pe viitor a tenditelor imperialiste din lume este eradicarea nationalismului? Nu e greu pentru nimeni sa inteleaga ca a-ti iubi si apara casa unde locuiesti si familia proprie este un lucru perfect legitim , in timp ce a ravni casa altuia si a ocupa-o, agresandu-i, umilindu-i sau gonindu-i pe proprietarii ei de drept este imoral si ilegitim. Si atunci de este atacat nationalismul, in situatia in care imperialismul , care subjuga inca atatea natiuni, este tolerat sau echivalat cu nationalismul ? Pentru ca a accepta patima drept cauza a raului inseamna a nega conceptia imaculata despre om , potrivit careia omul poate comite Raul ( vazut ca o consecinta nedorita a evolutiei sale biologice incomplete, pe care noua ordine mondiala se angajeaza s-o rezolve prin mijloace tehnologice) , dar nu poate comite Pacatul ( care este efectul decaderii morale ). Este foarte greu de acceptat ideea ca omul pacatuieste, ca devierea actului instinctual( de la scopul stabilit de Creator) este adevarata cauza a Raului . Cum s-ar mai putea ,in caz ca s-ar accepta acest lucru, sa sustii ca homosexualitatea tine de libertate , nu de pacat? Cum s-ar mai putea pretinde ca „lacomia este buna!” Cum s-ar mai putea striga : „urmeaza-ti pofta!” Cum s-ar mai putea numi, total eronat, patima drept” instinct”, deculpabilizand-o astfel? Dar , in primul rand, cum s-ar mai putea construi un Nou Imperiu, de data aceasta Planetar, daca ar mai exista vreo farama de atasament fata de natiune si morala in sufletul omului?

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.