Ioan Aurel Pop: „Mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă”

Istoricul Ioan-Aurel Pop susţine că ucrainenii „au o ţară recentă, abia formată în 1991, iar ideea apărării ei a fost cultivată cu grijă în toate aceste trei decenii”, iar acest lucru îi motivează să lupte în ciuda inamicului care pare superior.

Preşedintele Academiei Române este de părere că într-un război românii s-a comporta „probabil, altminteri decât ucrainenii (în alte forme), dar şi-ar apăra ţara.”    Iar dacă ne-ar ataca ruşii, „pofta de apărare ar creşte, fiindcă ura noastră faţă de aceşti prădători este imensă. Dar mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă”, spune istoricul.

Adevărul: Credeţi că, în cazul improbabil al unui război, românii şi liderii lor s-ar comporta similar cu ucrainenii, al căror exemplu a impresionant o lume întreagă, şi mă refer aici la dorinţa lor de a-şi apăra ţara?

Ioan-Aurel Pop: Comportamentul românilor în cazul unui război contra României ne apare ca fiind destul de contradictoriu şi imprevizibil. Conform unui sondaj recent, grăbit, reiese că doar cam un sfert dintre ei şi-ar apăra ţara cu armele. Proporţia nu este, însă, tocmai relevantă, din mai multe motive.

Românii se răzgândesc repede, din te miri ce, pe de o parte, iar pe de alta, tradiţia noastră nu este aceea a confruntării directe cu un inamic superior din punct de vedere militar şi politic. Cronicarii mai spun câteodată că domnii noştri şi oştenii lor „au dat dosul” atunci când au fost copleşiţi de forţa inamicului. Datul „dosului” nu era invariabil trădare, laşitate, frică, ci putea însemna repliere, retragere în codri, hărţuială, ambuscade etc.

În altă cuprindere, apărarea ţării este, pentru mulţi români, o treabă abstractă. Din 1945 încoace, nu am mai luat armele în mâini decât sporadic (Rezistenţa din munţi, înfrântă definitiv prin 1962; ridicarea din Decembrie 1989), cu mari intermitenţe şi marginal. De trei sferturi de secol avem o ţară paşnică şi am ajuns să credem că acest dat este unul etern. Las deoparte ideologia noastră protocronistă care pretinde că românii şi România sunt vechi precum timpul, de neclintit. Ucrainenii, dimpotrivă, au o ţară recentă, abia formată în 1991, iar ideea apărării ei a fost cultivată cu grijă în toate aceste trei decenii. Neofiţii au întotdeauna energie mai mare decât cei învechiţi într-o idee, slujbă, realitate.

„Mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă” 

– În concluzie, cum credeţi că s-ar comporta românii?
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar comporta – probabil – altminteri decât ucrainenii (în alte forme), românii şi-ar apăra ţara. Alta nu au, iar străinătatea şi risipirea în patru vânturi, oricum am lua lucrurile, sunt destul de amare, mai ales că au fost – de voie, de nevoie – gustate mult în ultimul timp. În plus, dacă ne-ar ataca ruşii, pofta de apărare ar creşte, fiindcă ura noastră faţă de aceşti prădători este imensă. Dar mă rog să ne ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă.

– În noul context geopolitic, credeţi că avem nevoie să reînvăţăm ce înseamnă „patriotismul”? Să trecem dincolo de a ne „declara” ataşamentul faţă de ţară în mesaje pe reţelele sociale, la a fi pregătiţi să ne apărăm ţara chiar cu arma în mână? Dacă răspunsul e „da”, cum putem face asta cu românii care au rămas în ţară, dar şi cu cei circa 5 milioane care sunt în alte ţări?  

Aţi atins un punct foarte sensibil. Românii de azi sunt produsul unei vechi ideologii de sorginte occidentală, întrerupte doar de cele patru decenii de comunism stalinist şi apoi naţionalist. Statul naţional este o „invenţie” a Occidentului, sătul şi de fărâmiţarea medievală, pe de o parte, şi de universalismul Imperiului ori al Bisericii Catolice, pe altă parte. Din Occident, ideea a prins rădăcină şi în Răsărit, unde vreo patru imperii îşi disputau puterea sau hegemonia. „Europa patriilor” s-a tot întărit de la Renaştere încoace, iar iubirea patriei fiecăruia a ajuns să fie, până nu demult, o garanţie a existenţei Europei. Dacă fiecare îşi iubeşte patria sa, nu era cum să nu fie garantată Europa.

Doar de la Al Doilea Război Mondial încoace le-a intrat unora în cap că Europa unită înseamnă distrugerea naţiunilor europene, adică a patriilor fiecărui popor. Ceea ce este complet fals! Europa unită trebuie să fie un concert al naţiunilor şi o armonie a patriilor. Greşeala numită mai sus s-a perpetuat însă şi a rodit. De aceea, au început să se elimine din învăţământ disciplinele identitare, cele care promovează specificul naţional. Rezultatul nu este crearea unui specific european, ci a unui sentiment al dezrădăcinării. Mulţi tineri văd că sunt ai tuturor şi ai nimănui. Este greu să-i faci pe unii lideri să înţeleagă că iubirea de patrie, de limbă, de strămoşi, de doină şi de joc, de Carpaţi, de Olt şi de Mureş nu înseamnă deloc ură faţă de alte patrii. Dimpotrivă, numai iubindu-ţi naţiunea poţi să iubeşti sincer alte naţiuni.

„Iubirea de ţară se naşte şi creşte în familie şi în şcoală”

– Care este soluţia?

Soluţia este să reînvăţăm – vorba lui Nichita Stănescu – un lucru simplu: patria noastră este limba română. Este o ruşine să ne fie frică de România şi de românitate. Îi aud pe unii „analişti politici” deplângând faptul că naţiunile şi naţionalismul au declanşat cele două războaie mondiale. De aici, nu este decât un pas până la demonizarea naţiunilor, a patriilor, a iubirii de ţară. Ce imensă prostie! Cum să putem crede că popoarele au produs războaie? Războaiele le-au declanşat liderii, dar le-au purtat în spate popoarele. Cei care au declarat război nu au luptat pe câmpurile de bătălie. Acolo au luptat şi au murit naţiunile, care au reînviat apoi, născând noua Europă. Prin urmare, Europa unită nu poate să fie decât Europa naţiunilor unite.

Din păcate, numai atunci când este ameninţată cu război existenţa unei ţări se vede că dragostea de locul naşterii nu a murit. Dar, în astfel de cazuri, este câteodată prea târziu. De aceea, iubirea de ţară trebuie cultivată; ea se naşte şi creşte în familie şi în şcoală. Cu o educaţie adecvată, vom fi pregătiţi să existăm, prin colţul nostru de lume, în Europa.

Sursa: Adevărul