Importanţa Tratatului de la Trianon

*Prelegere susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 de academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon

Sărbătoririle, aniversările şi comemorările fac parte din viaţa cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim şi la înfrângeri, aşa cum ne gândim şi la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învăţat. Sunt regimuri politice şi popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s‑au gândit niciodată cu prea multă insistenţă la nereuşitele lor istorice – şi au fost destule de‑a lungul vremii! –, preferând amintirea, uneori prea apăsată, a victoriilor. Poate să se reflecte în această atitudine şi câte ceva din firea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exemplu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au luat iniţiativa în regiune), un moment de referinţă pentru identitatea lor naţională şi un simbol al sacrificiului pentru credinţă. Vecinii unguri au găsit cu cale să considere anumite înfrângeri situate de‑a lungul istoriei lor drept evenimente memorabile sau chiar sărbători naţionale. Epoca Modernă începe, de exemplu, în istoria Ungariei, în 1526, odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s‑a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluţii pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluţii înăbuşite în sânge, de data aceasta de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „catastrofei” de la Trianon etc.

În ultima vreme tot auzim de numele de Trianon, legat de semnarea, în urmă cu un secol, a unui tratat de pace. La finele Primului Război Mondial, s‑a încheiat câte un tratat de pace de către toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare dintre statele învinse luate separat. De aceea, în anii 1919‑1920, s‑au semnat la Paris şi în împrejurimi cinci documente care puneau capăt oficial războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul din seria celor cinci. Se cheamă aşa după numele palatului numit Marele Trianon, de lângă somptuosul Versailles. Dacă nu se semna acolo acest tratat dintre puterile aliate şi asociate şi Ungaria, probabil că puţini români ar fi auzit de Trianon. Documentul regla toate problemele dintre învingători şi Ungaria, care, la declanşarea războiului, nu fusese subiect de drept internaţional. De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541‑1920), Ungaria redevenea o ţară independentă, recunoscută oficial ca atare tocmai prin acest înscris. Tratatul consfinţea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ştefan”) a tuturor teritoriilor (ţări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic. Aceste teritorii erau, în principal, Croaţia şi Voivodina, Slovacia şi Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovacia şi, respectiv, România. Prin aceste decizii (şi prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populaţiilor majoritare, care‑şi deciseseră destinul în 1918, cam două treimi din teritoriu. Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, şi astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulţi maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croaţia etc.

Care este realitatea? Mulţi spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este aşa cum îl vede fiecare („adevărul semnificaţie”), ceea ce este, însă, evident, lipsit de consistenţă logică. Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale şi de Sud‑Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincţie între realităţile de fapt şi cele de drept. De fapt, toată ordinea veche a regiunii s‑a prăbuşit în anul 1918, când au căzut patru imperii şi s‑au format noi state ori s‑au întregit altele, după criterii etnice şi naţionale. Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare naţională a popoarelor, declanşată în secolul al XVIII‑lea şi ajunsă la apogeu în „secolul naţionalităţilor” şi la anii 1900. Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat împlinirea voinţei popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919‑1920, prin pomenitele tratate de pace.

Pentru români, cehi, slovaci, croaţi etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârşirea procesului, prin consfinţirea internaţională a unei realităţi preexistente. În viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) şi Croaţia (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mişcărilor de emancipare naţională. Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro‑Ungar, ci chiar naţiunile care nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”.

Pentru români, Tratatul de la Trianon nu are cum să fie considerat drept înfăptuitor al unirii Transilvaniei cu România, din moment ce acest document a oficializat doar, în plan internaţional, o realitate mai veche. Unirea provinciilor româneşti, inclusiv a Transilvaniei, cu România nu s‑a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mişcării de emancipare naţională, culminate cu deciziile luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfinţit în plan internaţional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci şi la Saint‑Germain (graniţa de nord‑est a României, cu Polonia), Neuilly‑sur‑Seine (graniţa de sud‑est, cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de graniţa de vest a României (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri.

În consecinţă, acţiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuţi de la semnarea Tratatului de la Trianon se corelează, în general, cu acelea ale ţărilor şi popoarelor eliberate la 1918 de sub dominaţia austro‑ungară. Este bine ca aceste acţiuni să se refere la recunoaşterea internaţională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; marile puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învăţat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu şi punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmăreşte să se întâmple tocmai acest lucru şi, din păcate, mulţi români cad în această capcană.

Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioase ale Budapestei, se iterează şi astăzi ideea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei”, pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”. Argumentele României, Slovaciei, Croaţiei etc. se centrează pe etnia majorităţii populaţiei, pe decizia majorităţii populaţiei, pe dreptul popoarelor de a‑şi hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susţinut şi impus de SUA prin preşedintele Woodrow Wilson). După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internaţional, nici la 1919‑1920 şi nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democraţiei şi nu au fost recunoscute de către comunitatea internaţională. Poziţia Ungariei este singulară, izolată, pe când poziţia României este împărtăşită de mai mulţi actori în cadrul configuraţiei internaţionale.

Deciziile de recunoaştere a noilor state şi a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după al Doilea Război Mondial, apoi la Conferinţa de la Helsinki (1975) şi apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop‑Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deşi a fost denunţat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Graniţa de vest a României cu Ungaria, cu excepţia episodului din 1940‑1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanţele internaţionale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relaţiilor democratice şi a principiilor internaţionale de convieţuire paşnică.

Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deşi elita l‑a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegaţi, aleşi şi numiţi din partea unităţilor administrativ‑teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociaţiilor profesionale, femeilor, studenţilor etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci şi al milioanelor de români care le‑au delegat dreptul de vot, prin documente de încredinţare, numite „credenţionale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite Construind Unirea cea Mare, elaborate de Universitatea „Babeş‑Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci şi sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziţia tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austro‑ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul).

După orice război, oriunde şi oricând în lume, au fost învinşi şi învingători. Întotdeauna, învinşii au fost pedepsiţi, iar învingătorii au decis soarta ţărilor din zona lor de acţiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligaţi să ţină seama, în proporţie covârşitoare, de voinţa popoarelor implicate. Învinşii, ca întotdeauna, au avut frustrările şi suferinţele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracţie nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecinţă, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detaşat de contingent, trebuie tratat fără înverşunare şi încadrat în contextul general de recunoaştere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly‑sur‑Seine, Trianon şi Sèvres) din 1919‑1920. România de la 1918 s‑a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut‑o instanţele internaţionale de atunci şi au repetat‑o mereu cele care au urmat, până astăzi.

Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii, croaţii, lituanienii, letonii, estonienii şi mulţi alţi europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naţionale şi federale, pe ruinele imperiilor german, austro‑ungar, ţarist şi otoman. Este drept că aceste realităţi noi au fost acceptate de către puterile aliate şi asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial. Dar aşa s‑a întâmplat de când este lumea. De‑acum un secol şi până astăzi, alte decizii cu putere juridică internaţională au confirmat – în linii mari – tratatele din anii 1919‑1920 şi existenţa statelor naţionale din regiune, aşa că orice discuţie nostalgică despre vechi imperii şi state multinaţionale devine caducă. Mai ales că astăzi statele şi popoarele din fosta „Europă de Răsărit” comunistă militează pentru integrarea cât mai deplină în Uniunea Europeană. Sau, mai exact, în viziunea României, aşa ar trebui să facă.

Între poziţiile oficiale ale Ungariei şi României este o diferenţă de accent, dar accentul este grav. România vede noul eşichier politic‑teritorial al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăptuit de popoare (1918) şi legitimat de marile puteri (1919‑1920), pe când Ungaria vede doar legitimarea şi doar momentul 1920, neglijând complet rolul popoarelor.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanţa sa internaţională şi naţională greu de estimat şi imposibil de minimalizat: el a legitimat voinţa dreaptă a poporului român şi ne‑a întărit în plan internaţional o moştenire scumpă. Popoarele cărora li s‑a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să‑l apere şi să‑i susţină justeţea, din moment ce toate tratatele internaţionale care i‑au urmat l‑au confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepţia imperiului rusesc (care s‑a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918 au rămas doar o amintire istorică. În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaţilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas şi dăinuie şi astăzi. În consecinţă, prima noastră menire este să ducem mai departe moştenirea lăsată de acei mari bărbaţi de stat şi „părinţi ai patriei” care au construit deciziile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi care au făcut posibil Trianonul. Este bine să medităm din când în când asupra acestei moşteniri şi să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conştiinţă a lumii – ce ne‑a dat nouă ţara, cât ce i‑am dat noi ţării. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Academia Română)