Hegel şi raţiunea evoluţiei universale

Hegel şi raţiunea evoluţiei universale

by -
0 6953

Privind către natura profundă, dar deosebit de abstractă a filosofiei lui Hegel, punctul cel mai înalt al idealismului post-kantian, gânditorul zilelor noastre, consecvent direcţiei antimetafizice şi antisistematice întemeiată de filosofia analitică la începutul secolului al XX-lea, va considera arhitectura complicată a sistemului hegelian drept o creaţie conceptuală artificială şi dificil de înţeles. Cu toate acestea, filosofia lui G. W. F. Hegel a fost considerată pentru multă vreme „filosofia oficială” a Germaniei, iar către sfârşitul secolului al XIX-lea, cei mai importanţi filosofi americani şi britanici erau hegelieni. De asemenea, elemente ale sistemului său au servit drept argumente pentru teologia protestantă, iar Marx, în tinereţe admirator al lui Hegel, a reţinut în doctrina sa filosofică multe dintre concepţiile predecesorului său.

Calea cea mai directă către centrul sistemului hegelian a fost considerată cercetarea reflecţiilor sale cu privire la istoria universală, care au înrâurit hotărâtor filosofia politică de mai târziu. Potrivit lui Hegel, evenimentele istorice trebuie să constituie materialul de studiu al filosofiei, pentru că procesele istorice au un caracter raţional, definitoriu pentru înţelegerea propriei noastre naturi, a locului nostru în dinamica universală. „Raţiunea”, afirmă Hegel, „este substanţa Universului, adevărata, eterna şi atotputernica sa esenţă. […] Singurul fapt adus de filosofie pentru a servi demersului de contemplare a istoriei este conceptul de Raţiune; Raţiunea domneşte peste această lume; istoria universală este ea însăşi un proces raţional. Această convingere şi intuiţie reprezintă o ipoteză în domeniul istoriei, pe când în sfera filosofiei este o certitudine”.

În concepţia lui Hegel, tot ceea ce este real este raţional, iar raţionalul este în mod necesar real; identificarea realului cu raţionalul conduce către credinţa că „tot ceea ce există are raţiunea sa”, că natura şi societatea se îndreaptă către un scop prestabilit. „Aşa cum Mercur este dirijorul sufletului”, arăta Hegel, Ideea este cu adevărat cea care conduce oamenii şi lumea; Spiritul, voinţa necesară şi raţională a acelui dirijor, a dictat şi dictează încă evenimentele istoriei universale”.

Realul nu este înţeles de filosoful german din punctul de vedere al unui empirist, ca o colecţie de fapte individuale: datele empirice devin raţionale doar după ce au fost cunoscute ca aspecte ale Întregului. Raţiunea, afirmă Hegel, reprezintă „conştiinţa certă a apartenenţei la realitate ca întreg”, iar individul este real doar în măsura în care participă la Realitate: aşadar, pe măsură ce devenim fiinţe din ce în ce mai reflexive, această participare va creşte.

În mod similar proceselor istorice, cunoaşterea are şi ea o dezvoltare triadică, de tipul teză-antiteză-sinteză. Bertrand Russel arată că în sistemul hegelian, „iniţial, cunoaşterea este simţ-percepţie, doar conştiinţă a existenţei obiectului. Apoi, printr-o critică a simţurilor, cunoaşterea devine subiectivă. În final, se atinge stadiul autocunoaşterii, în care distincţia subiect-obiect este anulată. Cunoaşterea Sinelui reprezintă forma cea mai înaltă de cunoaştere. În cugetarea profundă gândurile devin fluide şi se contopesc unele cu altele. Adevărul şi falsitatea nu sunt separate în mod tranşant, aşa cum se crede de obicei; nimic nu este în întregime fals şi nimic din ceea ce ne stă în putinţă să cunoaştem nu este cu necesitate adevărat”.

În Filosofia istoriei, Hegel prescrie faptul că „Statul este realizarea ideii de moralitate, Ideea divină aşa cum s-a întrupat ea pe pământ”. În lucrarea sa despre Filosofia dreptului, filosoful german va da o formulare şi mai amănunţită acestei doctrine: „Statul este realitatea ideii morale – spiritul moral, ca voinţă substanţială manifestă, evidentă sieşi, care gândeşte şi se cunoaşte pe sine”. Filosofia politică hegeliană nu urmează drumul firesc al teoriilor politice specifice gândirii Europei occidentale. În timp ce în acest spaţiu se vehiculau concepţii care exaltau constituţionalismul, democraţia şi progresul, Hegel a încercat să învedereze idei care, în deplin acord cu metafizica şi întreg sistemul său, promovau absolutismul şi autocraţia. Contrar tradiţiei liberale care se revendică de la doctrinele lui Hobbes sau Locke, Hegel nu priveşte statul ca pe un „acord” menit să garanteze interesele personale ale individului, ci îl consideră o entitate care îl transcende, prin urmare gânditorul german nu poate fi analizat alături de alţi teoreticieni ai politicii, pentru că viziunea sa implică şi o altă dimensiune, cea metafizică. Hegel va distinge între statul „contractului social”, care este de fapt societatea civilă, bazată pe nevoi şi pe acel tip inferior de cunoaştere pe care filosoful german îl numeşte „înţelegere” şi Statul văzut ca Raţiune, ca înţelegere superioară a lucrurilor. „Conceptul de înţelegere”, arată Shlomo Avineri în lucrarea Hegel’s Theory of the Modern State, „se referă doar la abilitatea cognitivă de a prinde semnificaţiile imediate ale mecanismelor sociale, ale instituţiilor statului şi a necesităţii externe care îi uneşte pe oameni. Celălalt tip de cunoaştere, raţiunea, reprezintă la Hegel o facultate specială, distinctă de reflecţia analitică sau de înţelegerea comună; ea este capabilă de a ne furniza raţiunile adânci ale relaţiilor sociale. Universalitatea societăţii civile este pur instrumentală, ea nereprezentând un scop în sine, ca în Stat“.

Dincolo de a fi doar o convenţie între oameni, Statul reprezintă pentru Hegel un simbol al raţiunii. Menirea noastră ca fiinţe raţionale nu se poate împlini decât în cadrul Cetăţii, iar orice derapaj este echivalent cu însăşi diminuarea umanităţii din noi.

autor: dr. Andrei Carpeneanu

sursa: Revista Clipa

(Visited 379 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.