Globalizarea şi interesele corporatiste

În acest capitol am arătat cum interesele corporatiste au încercat să modeleze globalizarea în moduri care compromit valorile fundamentale. Faptul că unul dintre domenii – proprietatea intelectuală – a fost asociat cu comerţul, iar altele nu, cum este cazul standardelor muncii, spune mult despre modul în care este gestionată globalizarea în prezent. Sarcina negociatorilor occidentali din domeniul comerţului este să obţină condiţii comerciale cît mai bune pentru industriile din ţările lor – de exemplu, să-şi lărgească accesul pe piaţă şi să obţină drepturi mai solide legate de proprietatea intelectuală –, fără să renunţe la subvenţiile agricole sau la barierele nontarifare din calea comerţului. Conceptul de echitate nu face parte din vocabularul acestor negociatori comerciali. Ei nu se gîndesc la contribuabilii americani sau europeni, care ar avea foarte mult de cîştigat de pe urma eliminării subvenţiilor din agricultură. Nu se gîndesc nici la consumatorii americani sau europeni, care ar fi avantajaţi de preţurile mai mici. Nu se gîndesc la mediul global, care ar avea enorm de mult de cîştigat ca urmare a reducerii emisiilor de gaze responsabile pentru efectul de seră. Nu se gîndesc cum să-i ajute pe cei săraci să obţină acces la medicamentele care le pot salva viaţa.

În schimb, încearcă să vină în sprijinul producătorilor, iar sarcina lor este să obţină cît mai mult posibil, cedînd cît mai puţin posibil. Negociatorii comerciali au puţine motivaţii care să-i determine să se gîndească la mediu, la chestiuni legate de sănătate sau chiar la progresul de ansamblu al ştiinţei. Mediul reprezintă problema ministrului Mediului, accesul la medicamentele salvatoare de vieţi omeneşti reprezintă problema ministrului Sănătăţii iar ritmul de ansamblu al inovaţiilor este o problemă a miniştrilor Educaţiei, cercetării şi tehnologiei. Prin urmare, deşi acordurile comerciale influenţează toate aceste sectoare, cei preocupaţi de ele nu se află la masa negocierilor.

Miniştrii Comerţului tind să negocieze în secret. Acordurile comerciale sînt lungi şi complexe, iar cei care fac lobby se străduiesc foarte mult să strecoare în ele prevederi în avantajul propriu, despre care speră că nu vor atrage atenţia. Totuşi, principalele probleme pe care le-am dezbătut aici – ca de exemplu compromisul dintre profiturile unei companii farmaceutice şi dreptul la viaţă – sînt uşor de înţeles. Dacă problema accesului la medicamentele destinate tratamentului SIDA ar fi supusă la vot, fie în ţările dezvoltate, fie în cele în curs de dezvoltare, majoritatea nu ar sprijini niciodată poziţia companiilor farmaceutice sau cea a administraţiei Bush.

În centrul dezbaterii democratice se află conflictele legate de valorile fundamentale. Criticii globalizării acuză faptul că globalizarea a fost gestionată astfel încît unele dintre cele mai importante chestiuni au fost eliminate din discursul public din cadrul ţărilor individuale şi introduse în forumurile internaţionale închise, departe de a fi democratice în sensul obişnuit al termenului. Dacă vocile intereselor corporatiste se fac auzite atît de clar şi de puternic, în absenţa limitărilor şi echilibrelor induse de procesele democratice, nu este deloc surprinzător că rezultatele par atît de discutabile, atît de diferite faţă de ceea ce s-ar fi obţinut dacă ar fi existat un proces mai democratic. Cea mai intimidantă provocare legată de reforma globalizării este democratizarea ei; un test al succesului ar fi cît de des ar reuşi aceasta să garanteze triumful valorilor fundamentale asupra simplelor interese corporatiste.

Joseph E. Stiglitz (fragment) din „Mecanismele globalizării” (Making Globalization Work, 2008). Profesor la Columbia University, Premiul Nobel pentru științe economice (2001). A fost consilier economic al presedintelui Clinton și vicepreședinte și economist-șef al Bancii Mondiale.