Geopolitica Bugeacului (partea a VIII-a)- Ucraina si Canalul Bâstroe

Conform Tratatului de Pace de la Adrianopol din anul 1829, Imperiul Rus a anexat Delta Dunării, dar peste numai 17 ani a fost nevoit să o retrocedeze Imperiului Otoman, iar Basarabia de Sud – Principatului Moldovei. În anul 1878 Rusia îşi ia revanşa în ceea ce priveşte Bugeacul, dar nu şi a gurilor Dunării care revin, împreună cu Dobrogea, României. Totuşi, prin reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene (Chilia, Bolgrad şi Izmail), imperiul ţarist devine din nou o putere dunăreană, căci va obţine acces la canalele dunărene Chilia şi micro-delta Vilkovo (Vîlcov) creată din cîteva braţe printre care şi mult-disputatul canal Bîstroe (în trecut – Starostambulskoe Ghirlo).

Flota militar-maritimă rusă domina net Marea Neagră şi Imperiul Ţarist nu mai avea nevoie de întreaga Deltă, căci şi aşa putea în orice moment să întrerupă orice trafic pe Dunăre. După cel de-al II-lea Război Mondial, Marea Neagră, în genere, devine un „mare nostrum” (lac interior) sovietic. Uniunea Sovietică şi sateliţii săi controlau întreg litoralul pontic de la Burgas pînă la Batumi. Flota turcă nu era un concurent serios pentru crucişătoarele atomice rachetare sovietice, iar navele militare de mare tonaj ale NATO nu aveau acces în „balta” sovietică, deoarece le-o interzicea Convenţia de la Montreaux din anul 1936 cu privire la Strîmtori.

Ideea construcţiei unui canal navigabil pe Bîstroe nu este deloc nouă. Încă pe timpurile cînd fosta URSS se afla în apogeul puterii sale, se vehicula un asemenea proiect. Moscova, însă, a renunţat la el. Considerente au fost mai multe. În primul rînd, canalul Chilia, deşi are cel mai mare debit de apă dintre canalele dunărene, nu este navigabil pentru navele contemporane, deoarece marele fluviu aduce în acest canal şi o imensă cantitate de nămol. În al doilea rînd, dominaţia militară sovietică în bazinul Mării Negre nu era pusă de nimeni la îndoială şi, prin urmare, nici controlul asupra gurilor Dunării. În al treilea rînd, iredentismul devenit tradiţional al comuniştilor români putea fi foarte uşor controlat prin sistările livrărilor de materie primă şi energie electrică de care megalitica industrie grea şi petrochimică românească aveau nevoie arzătoare.

De fiecare dată cînd „gorunul din Scorniceşti” (Nicolae Ceauşescu – n. a.) se cam întrecea cu măsura, cele mai mari combinate metalurgice (Galaţi) şi petrochimice (Ploieşti) din Europa se asfixiau de lipsa materiilor prime. În plus la aceasta, România era unica ţară înconjurată din toate părţile de statele „democraţiei populare” şi toată fronda conducătorilor ei nu prezenta un pericol serios pentru Moscova.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură după destrămarea Uniunii Sovietice. Ucraina a devenit nu numai un stat independent, dar, datorită cadourilor făcute de Lenin (1918-1922)[i], Stalin (1940 şi 1948)[ii] şi Hruşciov (1956)[iii] a devenit o mare putere regională în bazinul Mării Negre. Ei îi aparţin cele mai mari porturi şi baze militar-maritime din regiune (Odesa, Nikolaev şi Sevastopol[iv]). Ucraina a mai moştenit de la fosta URSS o puternică şi diversificată industrie grea şi constructoare de maşini care este în stare să producă orice tip de armament – de la automatele Kalaşnikov – pînă la crucişătoare şi submarine nucleare. Kievului i-a reuşit performanţa să nu-şi risipească talantul primit de la fostul său stăpîn, spre deosebire de liderii răscorupţi de la Cremlin.

Economia ucraineană, datorită preţurilor joase la care i se livrau la începutul anilor 2000 gazele naturale din Rusia, era în ascensiune şi se formase un excedent bugetar. Kievul a hotărît să folosească aceste mijloace pentru a reînvia abandonatul proiectul sovietic al canalului navigabil Bîstroe. Acesta ar urma să treacă pe traseul Reni-Ismail-Vlkovo-Bîstroe-Marea Neagră, avînd o lungime totală de 170 de kilometri. Partea ucraineană motivează necesitatea săpării acestui canal prin motive economice – noul canal i-ar permite să economisească anual circa un milion de dolari.

În afară de aceasta, alte milioane ar fi vărsate în bugetul ţării de către navele străine care ar prefera acest canal Sulinei trecerea prin care este mai dificilă şi, respectiv, mai costisitoare. Renumitul canal Dunărea-Marea Neagră săpat de către deţinuţii penitenciarelor româneşti în anii dictaturii „Geniului Carpaţilor”, nu poate concura nici pe departe nu numai cu proiectatul canal, dar nici cu Sulina[v]. Pe hîrtie, plusurile şi beneficiile pe care ar urma să le aducă canalul Bîstroe navigaţiei internaţionale dunărene arată impecabil.

Proiectul „Bîstroe”, însă, are o puternică conotaţie geopolitică. Datorită acestuia, Ucraina ar deveni, de facto, stăpînă la gurile Dunării (să nu uităm că Sulina poate fi ameninţată şi de pe insula Şerpilor anexată la Ucraina în anul 1948). România a apelat la mişcarea ecologistă internaţională şi la forurile juridice europene, căci canalul Bîstroe ar pune în pericol flora şi fauna Deltei care prezintă un monument unic al naturii. Kievul, pentru a nu trezi nemulţumirile sponsorilor săi apuseni, formal se supune deciziilor instanţelor europene. Pe din spate, însă, lucrările continuă. Numai natura şi criza financiară mondială se pare că vor pune, totuşi, punctele pe „i” – nămolul din Chilia vine de-acum pe Bîstroe, iar Kievul nu mai are bani să continue lucrările de dragaj.

Insula Şerpilor este o mică insuliţă stîncoasă situată în largul Mării Negre în dreptul Deltei Dunării. Lungimea ei este de numai un kilometru jumătate, iar lăţimea, doar de o sută cincizeci de metri. În prezent, insula Şerpilor aparţine Ucrainei, dar este revendicată de România care s-a adresat Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga pentru retrocedarea ei. Şansele Bucureştilor sînt minimale, deoarece ceea ce-a încăput pe mîna ucrainenilor nu poate fi luat înapoi nici cu bomba atomică[vi]. Insula nu dispune de soluri fertile şi nici măcar de rezerve de apă potabilă. Vegetaţia este prezentă prin muşchi, tufari şi iarbă, iar fauna – prin reptilele de la care şi-a primit numele. Pînă nu demult, insula nu avea o populaţie constantă. Pe insulă funcţionează un far maritim şi este amplasat un mic pichet de grăniceri ucraineni.

În trecutul său istoric, insula Şerpilor niciodată nu a aparţinut Rusiei. După anul 1812, ea a rămas sub suveranitate turcească, iar prin deciziile Congresului de Pace de la Paris din anul 1856, ea, împreună cu Delta Dunării, a fost distribuită Principatului Moldovei, dar, din aceleaşi considerente ca şi gurile Dunării, insula Şerpilor a rămas în continuare în posesia Imperiului Otoman.

După ce în anul 1878 Rusia a reanexat Basarabia de Sud, insula Şerpilor şi Dobrogea de Nord împreună cu Delta Dunării au fost incluse în componenţa României. Această stare de lucruri nu a fost schimbată nici de cotropirea în anul 1940 de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa. Chiar şi pe hărţile sovietice de epocă această mică insuliţă stîncoasă era menţionată ca teritoriu ce aparţinea României.

În hotărîrile Tratatului de Pace de la Paris din anul 1947 care delimita frontiera româno-sovietică, insula Şerpilor nu este pomenită deloc, ceea ce însemna că apartenenţa ei teritorială rămînea aceeaşi, adică românească. Între timp, comuniştii români, sprijiniţi de armata sovietică de ocupaţie, au săvîrşit o lovitură de stat. Regele Mihai I (pe care Stalin l-a decorat în anul 1944 cu ordinul „Pobeda”) a fost silit să-şi părăsească ţara. România a fost proclamată „Republică Populară” în frunte cu guvernul-marionetă prosovietic al doctorului Ioan-Petru Groza.

Pe data de 18 februarie 1948, la Moscova, este semnat un protocol adiţional la Tratatul de Pace româno-sovietic, conform căruia Insula Şerpilor trecea sub jurisdicţia sovietică. În procesul verbal încheiat la 23 august 1948 se afirma că „…Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru că în trecut a aparţinut ruşilor”[vii]. După destrămarea URSS, acest petec de pămînt a rămas în componenţa Ucrainei, devenită stat independent.

Dar să vedem care sînt faptele istorice – ultimul congres internaţional care a stabilit apartenenţa de stat a Insulei Şerpilor a fost cel de la Berlin din anul 1878. În tratatul de pace încheiat între Turcia şi Imperiul Rus şi parafat de către marile puteri europene se menţiona: Art. 46. Insulele formînd Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sangeacul Tulcei, cuprinzînd districtele (cazas) Sulina, Chilia, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hîrşova, Kiustenge, Megidia, sînt întrupate cu România”. După acest congres şi pînă în anul 1948, suveranitatea României asupra acestui petec de pămînt nu a fost pusă niciodată şi de nimeni la îndoială.

Cu cîţiva ani în urmă, pentru a-şi întări „drepturile suverane” asupra insulei, Kievul a procedat la „popularea” acestei stînci sterpe cu cîteva zeci de civili, aprovizionarea cărora se face pe mare şi pe calea aerului (cu ajutorul helicopterelor). În sunete de surle şi trîmbiţe, partea ucraineană a anunţat cu mare pompă întreaga lume că pe insulă a luat naştere o nouă localitate – satul Beloe (Alb) care din punct de vedere administrativ-teritorial este subordonat municipiului Vilkovo. Disputa teritorială asupra Insulei Şerpilor ia dimensiuni din ce în ce mai mari nu numai din cauza poziţiei sale strategice, ea închizînd etanş gurile Dunării, dar şi a uriaşelor rezerve de petrol şi gaze naturale în care este bogată platforma maritimă a insulei.

După ce România a devenit membră a NATO şi UE, Apusul a devenit mai receptiv faţă de Bucureşti, deoarece interesele româneşti au devenit, implicit şi interesele Occidentului. Recent, Curtea Internaţională de la Haga a decis ca 80% din platforma maritimă continentală a insulei Şerpilor să fie inclusă în apele teritoriale româneşti.

La general, însă, Bucureştii a pierdut lupta, deoarece, practic, a renunţat la drepturile sale asupra acestei insule. Amintim că Kievul niciodată pînă la anul 1948 nu a vorbit despre „drepturile sale ancestrale” asupra insulei Şerpilor. Acelaşi lucru se referă şi la Bugeacul de Sud. Iscălind Tratatul cu privire la frontiera de stat dintre Ucraina şi România din anul 1997 şi recunoscînd decizia Curţii Internaţionale de la Haga cu privire la platforma continentală a Insulei Şerpilor, România a renunţat la drepturile sale inalienabile asupra teritoriilor sale istorice răpite în mod abuziv de către fosta URSS şi tot atît de abuziv anexate la Ucraina.