Generaţia tânără în istoria neamului – între nostalgie şi ipocrizie (partea I)

Motto: Sinceritatea este sterila, ipocrizia fecunda.

Emil Cioran – Din cele doua morale

Literatura ultimilor 18 ani, mai bine zis în perioada post decembristã, a avut meritul de a oferi cititorului obişnuit, avizat sau neavizat, informat sau mai puţin informat o paletã extrem de largã de: opinii, puncte de vedere, atitudini şi interpretãri, în bună parte cu pretenţia de a lãmuri trecutul imediat sau mai îndepãrtat al vieţuitorilor acestui pãmânt. A ajuns la îndemâna cititorului, printre altele, o adevãratã bibliotecã cuprinsã în deja binecunoscuta „literatură concentraţionarã” care descrie în detaliu calvarul şi iadul închisorilor comuniste, unde oameni ai acestui pãmânt de diverse convingeri, credinţe şi confesiuni, uniţi prin aceleaşi trãsãturi – dragostea de patrie şi neam – trebuiau sã-şi ispãşeascã vina de a profesa asemenea nobile sentimente în ura şi dispreţul anchetatorilor, în oprobriul sistemului şi chiar întregului popor, reprezentat atunci de epigonii unei generaţii «democratã şi progresistã !!» înarmată cu «ideologia cea mai înaintatã a epocii !!!» ideologia comunistã. Culmea ipocriziei, oameni devotaţi unui regim care cãlca în picioare istoria, tradiţia şi cultura unui popor, se aşeazã în fruntea coloanei reformatoare de dupã 1989, schimbându-şi peste noapte convingerile şi încercând sã creioneze evoluţia noului tip de societate.

Este exemplul autorilor aşa-zisei „scrisori a celor şase” care doreau sã demonstreze o dizidenţă militantã, deşi toţi au fãcut parte din elita comunistã şi s-au bucurat din plin de privilegiile acestei poziţii. Este exemplul unui Octavian Paler, bine înfipt în massmedia acelor timpuri în calitate de director al televiziunii române timp de 10 ani, şi redactor şef al ziarului România Liberă timp de 20 ani. În calitatea sa de scriitor şi poet, acest personaj scria în anii 60 balada Mãriucãi, o odã adusã colectivizãrii forţate soldatã cu moartea a peste 80.000 ţãrani fruntaşi ai satelor, etichetaţi cu titlul degradant de chiaburi. Acelaşi  personaj, brusc dupã 1989 se doreşte a fi, şi chiar reuşeşte să se transforme în moralistul acestui popor, profesând cu încrâncenarea politrucului epocii de tristã amintire lecţii de moralã şi filosofie ieftinã, gustatã copios de eşalonul doi şi impusã pe toate cãile conştiinţei noii generaţii şi chiar conştiinţei naţionale.

Este cazul atâtor personaje ale epocii respective devenite nume de notorietate ale sistemului şi regimului comunist, care peste noapte îşi aruncă blana de lup (în care se simţeau atât de bine) şi îmbracă apoi blana de oaie, chip sub care-şi manifestă brusc orientările şi ideile noii epoci. Şi toate pe seama bietului popor, dintotdeauna oscilând între a fi victima cruzimii unei ideologii barbare, străine sufletului său, şi victima diversiunii morale abil coordonatã de aceiaşi oameni care au ipocrizia sã afirme cã revoluţia de la 1989 a fost una a tinerilor, aruncând în sarcina tineretului propria lor vinã, tineret care a fost mai mult victimã decât beneficiar, dovadã deruta tinerei generaţii de dupã 1989 care nu mai are nici măcar siguranţa zilei de mâine.

Tineretul ca ţintă ideologică

Demagogia bine exersatã în şedinţele de partid şi în cadrul diverselor organizaţii a căror denumire erau invariabil precedate de sintagma « front » care trebuiau sã înregimenteze masele (îndeosebi tineretul) şi massmedia acelor timpuri, cu obligaţia de a prelua, de a difuza şi de a impune cu cerbicie mãreţile idei ale unor oameni mici (în  « lumina » cãrora se discutau problemele curente şi de perspectivă), avea să se manifeste din plin şi după 1989, dar de data aceasta de pe baricadele noii democraţii (care nu mai era «unică în felul ei ») şi a unui liberalism prost înţeles care avea să ducă la o polarizare aberantă a societăţii româneşti.   Toate acestea, atunci ca şi acum, aveau sã se reverse într-o sãlbaticã avalanşã asupra poporului, prin lideri de conjuctură răsăriţi peste noapte nu se ştie de unde, vedete ieftine şi cozi de topor, transformând viaţa într-un circ mediatic de cea mai proastă facturã, în care acelaşi mitică a lui Caragiale (definit dintotdeauna ca omul momentului şi vânătorul de chilipir) îşi face apariţia.

Poate pentru perioada postbelică acest fenomen n-ar fi fost mare lucru dacă ar fi rămas la acest nivel, dar din nefericire avea să se transforme într-o tragedie naţională de proporţii cum istoria noastră nu a mai cunoscut. Această tragedie avea să înceapă odată cu intrarea trupelor sovietice într-o Românie umilită şi abandonată, când poporul lui Eminescu (format din oameni devotaţi neamului şi patriei lor), care încă nu apucase să moară pe front pentru apărarea gliei strămoşeşti, avea să fie decimat în puşcăriile comuniste, iar cei scăpaţi ca prin minune ori împărtăşeau soarta « celui mai iubit dintre pământeni » a lui Marin Preda; ori luau drumul munţilor sau exilului, urmăriţi de batalioane româneşti ori de poliţia secretă a acelor timpuri, sau în tăcere îşi ştergeau lacrimile de durere închizându-şi în inimă şi suflet nefericirea istorică a neamului. « Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi desigur răpuşi. Căci noi vom fi puţini urmăriţi de regimente şi batalioane româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturor va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc şi cel din urmă… » sunt cuvintele conducătorului mişcării naţionaliste interbelice care exprimă cum nu se poate mai bine spiritul şi destinul tinerei generaţii în faţa realităţilor crude ale timpului.

Se deschideau astfel culoare largi de afirmare poporului lui Caragiale format din miticii de conjunctură, sau paraziţii de serviciu ai neamului românesc cum îi numeşte foarte inspirat Dan Puric, epigonii aceluiaşi popor care după 1989 aveau să formeze eşaloanele în marş ale « băieţilor deştepţi »

Situaţie cum nu se poate mai potrivită pentru a bulversa un popor, de al scoate din matca lui spiritualã tradiţionalã şi mai ales de ai deruta generaţia tânãrã, care reprezintă de fapt speranţa şi perspectiva oricãrei colectivitãţi naţionale. Dacã segmentul de populaţie mai vârstnicã este mai greu de manipulat, aici fiind vorba de angajamente sociale, familiale, atitudini şi convingeri deja formate, tineretul ca segment social în formare poate fi uşor indoctrinat, manipulat şi chiar folosit în zdruncinarea eşafodajului unui sistem sau unei colectivitãţi. Numai cã cei interesaţi de asemenea manevre uitã sau nu cunosc douã trãsãturi esenţiale ale aceluiaşi tineret.

Primul este sentimentul de echitate, justiţie, dreptate socialã, dragostea de patrie şi neam care sunt extrem de puternice în adolescenţa târzie (17-22 ani), neviciate încă de angajamente sociale sau compromisuri conjuncturale şi al doilea, curiozitatea de a-şi cunoaşte originile, baştina şi trecutul, sentiment care funcţioneazã ca o adevãratã lege a firii, pentru că nimic nu se fixează mai puternic în subconştientul şi mentalul unei fiinţe umane decât mama, casa şi baştina, toate realizând mirifica lume a copilăriei de care fiinţa umană nu se va putea despărţi niciodată. Aceste trãsãturi, care se regãsesc cu fiecare generaţie tânãrã, nu rareori în istoria naţionalã de aici şi de oriunde, au putut rãsturna orice sistem sau proiect social, pentru cã percepţia realitãţii şi sentimentele apartenenţei sunt extrem de vii la aceastã vârstã, datorită mai ales faptului că ele aparţin zonei nativului sau instinctului, care de regulă nu dă greş atunci când se manifestă. Este o realitate biologică care funcţionează ca o legitate, de care toţi cei care lucrează cu tinerii: părinţi, educatori, formatori de opinie, oameni politici, trebuie să ţină cont, altfel aşa zisul conflict între generaţii poate lua forme dramatice aşa cum s-a întâmplat şi în istoria noastră între cele două războaie mondiale. Este un aspect pe care regimul comunist nu l-a pierdut din vedere, dar maniera în care l-a abordat a fost demn de romanele horor.

Va Urma

Valeriu Lupu

Doctor în ştiinţe medicale