Filmul istoric

Filmul istoric

by -
1 1392

Una din temele favorite ale cineaştilor de pretutindeni, generoasă ca posibilităţi de tratare şi in­terpretare, a fost, este şi cu siguranţă că va continua să fie întotdeauna Istoria. Cine­matografia noastră, care actualmente şi-a propus realizarea unor filme cu caracter istoric, va trebui să înfăţişeze cum se cuvine poporul român, care, aproape două mi­lenii, deşi asuprit, a luptat întotdea­una pentru libertate şi neatârnare, privindu-şi viitorul cu un neţăr­murit optimism.

Inspirându-se din acest tre­cut, filmului istoric românesc i se poate cere să fie dominat de un optimism social, specific aş zice, dar care să nu aibă nimic comun cu înfloriturile dulcege care ar insulta adevă­rul măreţ şi aspru al luptei poporului pentru independenţă şi progres social. Pentru aceasta e cazul să ne străduim să creăm tipuri reprezentative (fie în genul istoric sau comic), de adevăraţi eroi populari. Au fost teoreticieni şi creatori care, neluând în seamă aspec­tul psihologic al eroului isto­ric, au mers pînă acolo încât au negat importanţa lumii spirituale a acestui om-erou. A trebuit să treacă ani, în care n-au lipsit experienţele neplăcute, ca să se înţeleagă totuşi că realizarea de caractere marcante şi interesante de eroi populari este o chezăşie a acceptării publice, şi acest lucru este posibil numai atunci când se înţelege că alături de personalităţi istorice marcante, trebuie să-şi afle în mod firesc locul pe ecran şi oamenii simpli. Aceasta mai ales în momente de mari prefaceri, când virtuţile poporului ies la iveală cu o putere sporită. Ajungem astfel la ideea măiestriei în personificarea maselor populare întrucât ele prin rolul lor activ, au devenit din obiect al istoriei, subiect al ei, reclamând prin aceasta, în filmul istoric, o transpunere filmică a adevărului istoric, monumental şi, în acelaşi timp, poetic. Istoria Românilor este plină de caractere remarcabile, multilaterale, de eroi populari, a căror existenţă a intrat de mult în legendă. Mihu Copilu, Toma Alimoş, Gruia lui Novac, Plăieşii lui Ştefan cel Mare ca şi eroina de pe Jiu, Ecaterina Teodoroiu, sunt numai câteva exemple, concludente, ca tipuri reprezentative pentru poporul nostru, tipuri demne de a deveni eroi de film.

În acelaşi timp, premiza fundamentală a unor filme care să aibă asemenea eroi, este adevărul istoric, adevăr care nu trebuie confundat, în nici un caz, cu naturalismul istoric, pentru că în analiza pe care cartea de istorie o înche­ie în urma unei epoci ori alteia, ca un rezumat deschis generalizărilor, fil­mul trebuie să se deose­bească de manual prin faptul că generalizarea trebuie să re­iasă din jocul viu al pasiuni­lor care determină evoluţia eroilor în cadrul evenimente­lor care se desfăşoară în faţa spectatorului.

Ca să nu discutăm în van, va trebui să stabilim ce anu­me înţelegem, sau ce trebuie să înţelegem printr-un film istoric. Iată ce spune cunoscu­tul cineast italian Blasetti des­pre genul de film în discuţie : „Un film istoric trebuie să atingă o unitate şi să dobân­dească o valoare care să rămână pe planul istoriei, al culturii şi al spectacolului. Şi el devine valoros atunci cînd există o interpretare sinceră, o înţelegere justă a istoriei din partea autorului şi când rămâne în termenii săi spectaculari care-l fac apt pentru difuzarea în masele largi”.

Iată o judecată care pune în lumină cele două puncte de vedere esenţiale: valoare isto­rică – valoare spectaculară. Şi asta cu atât mai mult cu cât, pentru a fi considerat is­toric, un film nu trebuie în mod necesar să se bazeze pe fapte autentice sau pe perso­naje ce au existat efectiv; im­portant este ca filmul să fie adevărat din punct de vedere artistic, pentru că, în acest caz, printr-o întâmplare care devine simbolul altor adevă­ruri se relevă conţinuturi pro­funde, care au valoarea lor chiar istorică independentă de întâmplările luate cu îm­prumut.

În general, filmele istorice sunt considerate ca producţii capabile să satisfacă gustul publicului în ce priveşte exoti­cul, extraordinarul, desfăşură­rile fastuoase. Şi asta din sin­gurul motiv că aici accentul cade întotdeauna pe latura spectaculară a lucrurilor.

Şi în timp ce la începutul istoriei cinematografului pri­mele sale succese ne încântau, dincolo de dinamism, şi prin valoarea lor plastică, astăzi se întâmplă deseori ca acest gen de film să ne obosească mai mult decât să ne capteze, şi cu cât decorurile, costumele sau figuranţii sunt mai luxoşi, cu atât resimţim, prin contrast, marea sărăcie a filmului, ab­senţa oricărui mesaj – gând – idee artistică. Totuşi, filmul istoric poate satisface mai bine şi o altă exigenţă a publicului, nu mai puţin im­portantă, anume apropierea istoriei de cotidian. Concen­trând istoria pe planul vieţii cotidiene şi dând vieţii zilnice perspective istorice, cinemato­graful defineşte printr-o nouă dramaturgie o nouă şi inte­resantă tendinţă, aceea de a lega în modul cel mai natural evoluţia istorică de dramele individuale. La un moment dat, am asistat în istoria fil­mului, la o tendinţă cinemato­grafică care, urmărind să pre­zinte personalităţile istorice şi sub aspectul trăsăturilor lor umane intime, a deviat într-un soi de prezentare a unor per­sonalităţi „în papuci” (Viaţa particulară a lui Henric al VIII-lea, Iubirile lui Na­poleon etc). În acest caz tira­nia cotidianului a împins imaginea filmului istoric în trivialitate şi, respingând ima­ginile din manualele şcolare, cinematograful a renunţat în acelaşi timp şi la prezentarea istoriei în măreţia ei monu­mentală.

Epopeea cinematografică na­ţională în curs de realizare (Dacii, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazu, 1848, Războiul de independenţă, Avram Iancu) iese astfel în întâmpinarea cerinţelor con­temporane prin înţelegerea trecutului de luptă al poporu­lui în lumina prezentului. Prin eroii pe care îi vor lansa, aceste filme vor contribui la reliefa­rea atât de dorită şi de discu­tată a specificului naţional în cinematografia românească.

…„God Bless America” – strigă peste tot în lume Barack Obama.

…„Să întărim şi să perseverăm în educaţia patriotică a marelui nostru popor şi a puterii sale mondiale, care-i maica Rusia”, nu se lasă mai prejos Putin.

Iar noi, la noi, azi ce facem?

Din „media” românească înstrăinaţi ai ţării, mulţi îi îndeamnă pe conaţionali să uite până şi sfintele ziceri ale neasemuitului nostru Eminescu: „să ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul…”

autor: prof. univ. Geo Saizescu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

(Visited 581 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Există optimism social în filmul istoric românesc. În Mihai Viteazul există o secvenţă în care în timpul unui asalt al pedestrimii, după o ciocnire a lui Preda Buzescu (Florin Piersic) cu un turc, şi după căzătura primului, popa Stoica Farcaş (Mircea Albulescu) îl ridică, spunându-i cu o notă de umor: scoală Predo, că mai e până la Istanbul. Sunt nenumărate exemple.
    Interesant ar fi alt aspect: o reuniune a specialiştilor în istorie şi film care să stabilească acele tipare ale filmului istoric, menite să mulţumească, în egală măsură, şi pe specialist, şi pe artist.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.