Felurile de a scrie istoria

Felurile de a scrie istoria

by -
1 485

de Vasile Pârvan

Învatatii, care scriu istoria popoarelor, sunt de doua feluri: unii, care din copilarie si pâna la batrânete au trait tot între carti, iar altii care au trait si viata cea de toate zilele, cu luptele, necazurile, urâteniile si frumusetile ei, cunoscând în carne si oase oameni vii de toate felurile. Istoria scrisa de învatatii cartilor e foarte bogata si mestesugita în însirarea faptelor omenesti si mai întotdeauna crede ca poate da, fara frica si fara îndoire de sine, pricinile si urmarile acelor fapte, asa ca avem raspunsuri limpezi la toate întrebarile ce trebuie sa ne punem, atunci când privim tainica intertesere a patimilor si gândurilor omenesti, singuratice ori de-ale multimilor, alcatuind valmasagul istoriei popoarelor. Dimpotriva, învatatii care, alaturi de carti, cunosc si viata cea de toate zilele, se tem sa dea prea repede raspunsuri asupra legaturii si pricinii faptelor omenesti; de multe ori ei marturisesc neputinte lor de a lamuri de ce s’a întâmplat cutare razboi ori s’a ivit cutare mare mester de icoane frumoase si de case marete ori de biserici cu totul nou fata de cele dinainte, si se multumesc numai sa spuna cum a fost, si nu si de ce a fost asa si nu altfel. Si ei fac astfel pentru ca viata nu e asa de limpede, cum se arata în carti de fiecare om cu mintea lui, ci e amar de încurcata si neasteptata, cum e si ciocnirea dintre mintile nenumarate si cu totul straine una de alta ale oamenilor care alcatuiesc împreuna, cu sau fara voia lor, satele, orasele, tarile, împaratiile, breslele lumii acesteia.

Când istoricul cartilor vede ca pe un anumit loc hrisoavele lui încep de la un veac oarecare înainte sa pomeneasca alte nume de popoare, el scrie: iar de la anul cutare po-porul cel vechi s’a topit, ca negura de razele soarelui, si a început a trai altul, caci, iata, asa scrie în cartile vechi, alcatuite de oameni tot asa de învatati ca si mine. Dar istoricul vietii se uita în larg, în lumea dimprejurul lui, si vede ca popoarele nu se sterg asa usor de pe fata pamântului, ca dimpotriva, ca buruienile si copacii care cresc parca mai navalnic dupa câte un prapad de foc ori de ape, asa si neamurile omenesti se pastreaza pe acelasi pamânt cu mare dragoste de brazda pe care din stramosi au arat-o. Iar când se întâmpla de-si mai schimba portul ori graiul – ori chiar numele – amestecându-se cu frânturi de popoare, pe care furtuna razboaielor le-a aruncat peste dânsele, ele ramân în trupul si în firea lor launtrica tot cele vechi.

Povestea începuturilor natiei noastre românesti a încaput, de vreo suta cincizeci de ani încoace, pe mâna unor învatati straini care citisera multe carti despre noi, dar tara, viata si firea noastra nu le cunosteau. Si ei au scris asa cum au gasit în niste istorii vechi, ca acum saisprezece sute de ani stramosii nostri daco-romani au plecat, în urma unei porunci împaratesti, din tara aceasta ce o locu-im între Nistru si Tisa, si s’au dus dincolo de Dunare, pâna în fundul Balcanilor si nu s’au întors decât acum sase sute de ani, când adica hrisoavele vechi vorbesc iara de ei ca fiind aici, în România.

Învatati de-ai nostri, tot cu carti vechi, au cautat sa dovedeasca drept gresite parerile învatatilor straini pomeniti, la care, cum e firea omeneasca, slaba de înger, se adaugasera si mai multi învatati români. Dar numai cu cartile nu se poate dovedi nimic hotarât nici de-o parte, nici de alta. Caci aici trebuie întrebata si viata, nu numai cartile, care pentru zece veacuri nu stiu sa spuna mare lucru despre noi în tara noastra de azi. […]

Ca toate lucrurile trainice, întemeierea natiei noastre nu s’a facut asa, dintr-o data si pe neasteptate. Razboaiele împaratului Traian al Romanilor cu regele Decebal al Dacilor n’au fost începutul, ci încheierea întemeierii poporului nostru. […]

Noi, Românii de azi, suntem nu numai urmasii Romanilor din Dacia, ci, în aceeasi vreme, urmasii, si ca sânge, si ca suflet, ai întregii împaratii romane de rasarit, care alcatuia o singura tara mare, de limba latina, peste toate tinuturile care astazi se cheama: Slavonia, Croatia, Dalmatia, Bosnia si Muntenegru, Serbia, Ungaria de pe dreapta Dunarii, România cu tot cu Dobrogea si, în sfârsit, Bulgaria cea dintre Balcani si Dunare.

Din colectia: Tara Noastra – Vasile Pârvan

Revista Permanente, Nr.8 – August 2001

(Visited 96 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. inainte de a-l pune in lumina pe Vasile Pirvan, recomand o investigatie a calitatii redarii sale a istoriei noastre…va asigur ca veti descoperi ca intentiile sale nu intra prea mult in sfera sustinerii identitatii nationale…nu intra nici in grija mea sa categorisesc drept interpretari tendentioase ale surselor istorice pe care si-a construit, de exemplu, lucrarea „Getica”…dar pot sa spun ca daca ar fi fost putin mai dedicat mindriei de a fi roman, ar fi fost mai multa lumina pe imaginea de sine a romanului de azi…cu atit mai mult ca incompetent n-a fost deloc…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.