Feciorii din Boian, de Vasile Posteuca

Feciorii din Boian, de Vasile Posteuca

by -
2 641

Am găsit fotografia alăturată în casa compatrioatei noastre din Elvetia, Lucia Popovici, si m’am mirat până la lacrimi, uitându-mă la feciorii din Boian (judetul Cernăuti), jucând voiniceste bătuta. M’am bucurat ca si cum as fi aruncat o privire, prin fereastra inimii, până’n zarea si’n plaiurile de-acasă. In plaiurile natale, în care odată am avut într’adevăr România Mare si liberă, si neam mândru si muncitor, stăpân pe destinele lui, si adânc temător de Dumnezeu. O aruncătură de priviri în satele noastre bucovinene: Boianul, Octrita, Stănestii, Poienii, Plaiul Cosminului, Cuciurul Mare, Voloca, Sipenitul, Tristiana, Ceahlăul, Mănăstiristea, sate în care răsuna doina din fluer si din frunză de-alungul serilor, pe marginea obcinelor, în care se ridicau până la cer cântecele secerătorilor în după-amiezile de vară, iar seara se rânduiau jocurile la clăci, pline de veselia tineretii, de chiote si strigături, de acea comoară unică a folclorului, ce constituie zestrea neamului nostru pe lume. O privire repede, napădită de amintiri, satul în care m’am născut, pe cărările copilăriei…

Dar lacrimile bucuriei, pline de lumină, n’au durat decât o clipă. Din noaptea robiei de azi m’au înconjurat valuri de întuneric, vânturi cu frig de Siberie. Acasă la noi, în Boian, în toate satele noastre, e jale acum. Feciorii care altă dată au jucat cu atâta bărbătească împlinire, bătuta, coroghiasca si tropotica, gem de desnădejde, de frig si foame, de dor de tară si de nemărginită revoltă, pe undeva prin minele Uralilor, prin lagărele de muncă fortata ale colosului bolsevic, unde fîara din om a învins si dă tonul, unde diavolul batjocoreste crucea si lumina, omenia si adevărul. Ori, se vor fi întorcând, poate, odată cu căderea serii, din cine stie ce colhoz, cu fetele vinete ca bozul, păziti de politruci, mânati cu năgaica din spate, dar într’o tarină care nu mai e a lor, in care ei seamănă blesteme in loc de grâu si păpusoi, si culeg numai neghină si spinii răi ai foametei continue.

Si prin noapte, m’am trezit înconjurat de mii de priviri pline de flăcări, străbătându-mi inima ca niste săbii, de sute de mii de glasuri, vuind ca furtuna pe mări, adunându-se într’o singură întrebare: „dar voi, cei liberi, care aveti dreptul la cuvânt si la scris, voi ce faceti? Ne lăsati robiei si mortii?”

Si lacrimile s’au făcut, pe obrajii mei, amare, de jăratec si otravă. Si m’am jurat in fata lor, morti si vii, de iezi si de mâne, că voiu folosi de-acum, drept cerneală, numai durerea lor, si că ruga mea la Dumnezeu, nu-i va uita de-acum niciodată.

Iată dece cer câteva pagini si’n acest Calendar, pentru neamul robit, de-acasă, si mai ales pentru cei din Bucovina de Nord si Basarabia. S’a întâmplat acolo, în acel colt al pământului o nedreptate pe care omenirea numai cu grele sacrificii va putea s’o repare si s’o răscumpere. Două provincii, care si-au hotărît întoarcerea la România in 1918, conform principiului Wilsonian al auto-determinării popoarelor, au fost invadate de Rusia bolsevică în 1940 si în 1944 si răsluite, anexate noptii asiatice, iadul în care fiinta umană e degradată si ucisă de o haită de călăi, de bestii care-l neagă si-l batjocoresc pe Dumnezeu, care visează si urmăresc prăbusirea întregii civilizatii crestine. Si nedreptatea încălcării a fost urmată de ucideri în masă, de arderea satelor, de deportări spre Siberia cu miile, si, în ultimii ani, de deportările în masă, de genocid. Si poate astea se întâmplă în fata celeilalte părti din omenire care e liberă, dar care a pierdut par’că instinctul de apărare si stă să se târguiască cu criminalii, acceptând formula coexistentei cu răul, ajutând chiar materialiceste pe comisarii rosii care ucid, făcându-se a nu mai auzi gemetele ce vin de dincolo de cortina de fier.

Trece parcă un mare blestem peste lume. Intunerecul si trădarea par a acoperi tot ce-a mai rămas divin si sănătos în om. Setea de bani si lasitatea n’au fost niciodată mai stăpâne si n’au purtat niciodată coroana puterii si domniei cu mai multă trufie si obrăznicie.

Dintr’un asemenea moment de noapte si desnădejde, scrisul înseamnă vorbire directă cu Dumnezeu. Numai Lui a mai rămas să ne plângem. Vorbindu-i Lui, ne vom vorbi, poate, si nouă însine, acelor mici si uitati, care mai stim asculta’n noapte, care ne mai întâlnim cu lacrima, cu strigătul de ajutor ce vine din provinciile noastre robite, din neamul vândut si năpăstuit, care mai îndrăznim trânta cu moartea, deoarece vrem să trăim in picioare.

Va veni o zi când se vor trezi si altii. Să dea Dumnezeu să nu fie prea târziu…

Am auzit pe multi, întorcându-se din vizita făcută în tară, codindu-se să spună adevărul. Acoperind toate întrebările de aci, cu o tăcere lasă, care nu le va aduce nici un bine nici lor, si nici nu-i va scuti de necazuri pe cei din tară. Răul e atât de mare, cutitul e atât de aproape de os, încât salvările individuale nu mai contează. Mai mare decât salvarea unei familii, e datoria de a demasca pe diavol, de a striga adevărul, de a grăbi trezirea vestului care doarme cloroformizat de formule pacifiste.

In toamna lui 1941 mă întorceam în Bucovina. Veniam dela Bucuresti, ca să văd Stănestiul, s’o văd pe mama. Si la Adâncata, asteptând trenul de Siret, care să mă ducă la Tereblecea, un tăran s’a apucat să ne povestească, grupului care eram acolo, în gara pustie si ruinată, cum au fost omorîti de comisarii bolsevici, pe malul Siretului, în fata satului Petriceni, numai la câtiva kilometri depărtare, cei opt sute de feciori din Boian, Ceaher si Cuciurul Mare. Ca si azi, si atunci toti oamenii din iadul bolsevic visau să fugă spre libertate. Mai ales feciorii satelor noastre, nu puteau îndura năgaica si cisma bolsevică. De aceea, umblau din cătun în cătun, se organizau, căutau arme si puncte de trecere spre tara liberă, România. Dar calăii au introdus între arcasii libertătii si câtiva câni ai trădării. In dimineata hotărîtă pentru trecerea Siretului, cei opt sute s’au văzut înconjurati de tancuri, de sute de mitraliere. Si lupta a început. Dar inegală. Ce n’au doborît mitralierele, au înghitit valurile tulburi ale Siretului. Cei opt sute au ajuns în pământul libertatii, în întelesul mai înalt, biblic, al cuvântului. Un neam îsi plătea libertatea ce va să vie cu floarea aleasă a feciorilor din cele mai mândre sate. Si istoria s’a repetat pe urmă pe Prut, lângâ Mamornita, unde alte sute de feciori au murit, secerati de mitralierele civilizatiei comuniste, de ura acelora care profanează porumbelul Păcii, cari terfelesc în sloganele lor libertatea si fericirea popoarelor, viitorul mai bun al omenirii.

Cetind aceste rânduri, drag frate al meu si al celor ucisi de comunisti, nu te multumi numai cu lacrima. Incearcă să vezi adevărul. Porneste-te să predici acest adevăr în lumea întoarsă si nepăsătoare de azi. Scrie si tu. Ia cuvântul în meeting-uri si serbări, si cere un moment de reculegere pentru cei omorîti de bolsevici, pentru cei din închisori, din surghiun, pentru acei care ne strigă, si te strigă, pe nume, prin noaptea răutătii si-a nepăsării. Incetul cu încetul, vor mai veni si altii să ne-ajute. Numărul purtătorilor de steag va creste. Uite, un tăran din Tereblecea, pe nume Dumitru Nimigean, care a scăpat din temnitele Siberiei si se află acum in Australia, a scris o carte zguduitoare despre tot ce-a văzut el in cei zece ani de Rusie bolsevică. Si scrisul lui va vedea in curând lumina tiparului. Intâiu în limba română (în Portugalia), apoi in limba engleză si franceză. Si va ajunge însotit de-un memoriu al Asociatiei „Pro Basarabia si Bucovina”, privind deportările în masă din provinciile noastre furate de Rusia, si la Natiunile Unite. Dar, mai ales, va ajunge si la pragul tău. Pe masa ta. Si tu vei avea datoria să-l duci mai departe în altă casă, în altă inimă de frate. In altă grupare, în alt cerc politic…

Uită-te lung la fotografia cu feciorii bucovineni care joacă. Si adu-ti apoi aminte de BĂTUTA mortii pe care „cei opt sute” au jucat-o în plumbul mitralierelor bolsevice la Petriceni si ascultă, adânc, in inimă, glasul venind de departe. Constiintele noastre nu vor mai avea odihnă si pace, până când Dumnezeu nu va suna ceasul marei eliberări românesti. Ascultă, si nu uita că noi putem grăbi plinirea acestui ceas, prin rugă, cuvânt, credintă si faptă.

Vasile Posteucă
Calendarul „America”, 1958

http://miscarea.net/

(Visited 221 times, 2 visits today)

2 COMMENTS

  1. Vasile Posteuca, cel mai Mare Poet din Exil, trebue sã fie invatat în scolile românesti tot ce a scris si mai ales poeziile lui geniale de o rara frumusete, dor de tarã si romãnism curat!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.