Fața virtuală a existenței noastre

Fața virtuală a existenței noastre

by -
0 538

O serie de critici la adresa spațiului virtual se bazează pe supoziția că acesta predispune la o disoluție a personalității, la o dezintegrare a eului, la o sărăcire a persoanei reale în raport cu îngrădirile cadrului tehnic ce o reflectă. Cu alte cuvinte, identitatea reală intră într-un con de umbră în beneficiul alteia: identitatea virtuală. Mai concret, persoana prezentă pe un blog sau pe Facebook, de pildă, nu este identică cu cea care stă în spatele acestei prezentificări, că esența ei nu se mai regăsește în această trans-punere, că poate fi uneori o distanță foarte mare între identitatea fizică și cea digitală, între ceea ce este în realitate și ceea ce pare a fi.

Fără să recurgem la definiții, vom spune că, din punct de vedere psihologic, identitatea este (și) o construcție, o devenire pe care persoana în cauză și-o asumă. Dincolo de un anumit dat (social, biografic, temperamental, experiențial) sau de un marcaj cultural, persoana este și o proiecție, o auto-modelare, o auto-propulsie valorică spre un scop ce se desfășoară pe un anumit traseu, într-un anumit context. Atunci, de ce să excludem o fațetă a personalității noastre, facilitată de noile instrumente de „expandare” culturală, ce se extinde printr-o suplimentare a ceea ce suntem cu ceea ce am vrea să fim? În fond, și dimensiunea proiectivității noastre este o trăsătură ce se forjează și se concretizează prin intermediul acestui nou mijloc de comunicare. Nu este și această năzuință o latură a identității noastre …reale?

În raport cu identitatea reală, cea virtuală este una complementară, aspirantă, dilatantă, asumată ca proiecție – ce se împlinește sau nu. Poate fi și o identitate nouă, dată de manevrabilitatea unei tehnologii de înalt nivel, de performativitatea de a extrage din noi predispoziții sau valențe care până acum au stat ascunse sau au luat alte forme de manifestare prin diferitele expresii clasice (în plan artistic, emoțional, comunicațional). Nu-i mai puțin adevărat că ea poate fi și o realitate falsă, trucată, menită fie a deveni instrument de manipulare a altora – un fel de interfață mincinoasă – fie o pârghie de auto-amăgire, de evadare spre o zonă a existenței noastre himerice, eterice, inaccesibile.

Se știe că în cyberspațiu apare riscul masificării, depersonalizării, dispersiei eului. Reacția la anonimizarea indusă de mediul comunicațional actual poate să constea și într-o accentuare a profilului individual, prin marcajul preferențial, atitudinal, comunicațional. Chiar dacă „limba” tehnologiei induce unificare (prin procedurile sau protocoalele pe care trebuie să le respecte utilizatorii), fiecare poate „glăsui” în felul propriu, „turnând” conținuturi diverse în structuri pre-formate. Nu-i mai puțin adevărat ca înseși formele pot reuși să dinamizeze, să scoată la lumină „zăcăminte” particulare ale eului, să acceseze zone ale existenței noastre neluate în seamă, uitate, obnubilate. La o adică, identitatea virtuală se poate rabate spre sinele real, îl poate contura, reforma, propulsa.

Identitatea virtuală este una fluidă, extensivă, „descărnată” de un contingent care poate deveni un obstacol în raportul cu celălalt. Maleabilitatea persoanei prinde noi contururi în spațiul virtual. Ea se reformulează cumulativ, printr-un joc al opțiunilor sau printr-un avânt către arătarea a noi fețe, dorințe, competențe. Este o realitate relațională, pentru că se construiește simultan cu identitățile – desigur, virtuale – ale celorlalți, prin preluarea unor sugestii, a unor dezvoltări tehnice, a unor inovații expresive etc. Într-un fel, o astfel de experiență poate fi și un preambul al vieții reale, o ocazie de a învăța roluri sociale, de a comunica cu altul, de a fi implicat preferențial, ideatic într-o serie de incitări ce vin dinspre diferite domenii. Această identitate construită se prezintă asemenea unui avatar, ca o replică a personalității suportată de noul cadru de relaționare. În raport cu identitatea reală, postura virtuală o potențează pe prima, fasonând-o în raport cu o normativitate ideală – dorită, visată, agreată, întărită sau plăcută de ceilalți (de meditat la puterea motivantă aLike-urilor!…). Acest gen de prezență virtuală este un mod de a-ți gestiona eul social, de a descoperi ce merită să arăți și altora, de a-ți „marketiza” ieșirea pe arena publică, de a învăța și a te acomoda la pulsul tehno-cultural al vremii.

Identitatea virtuală poate fi gestionată de sine, prin construirea voluntară a unor „dublete” virtuale (ce singuri ni le „formatăm” și „informăm”), sau de către alții, prin intermediul unor documente oficiale obligatorii, al unor bănci de date, la nivelul unor instituții specializate (poliție, primării, diferite agenții etc.) (Nu mai vorbim și de ingineriile prin care se fabrică personalități – politice, artistice, economice etc. – de către întreaga mass-media, dar asta e o altă poveste!…).

Pericolul adus de identitatea virtuală constă în cantonarea doar în această ipostază a noastră, în neglijarea îmbogățirii personalității reale, în substituirea identității concrete cu una abstractă, himerică, falsă, periculoasă. Până a ajunge la o identitate virtuală, trebuie să ne-o formăm și să ne-o consolidăm pe cea care se manifestă ca atare. Cu cât ne vom îngriji de personalitatea reală, cu atât vom fi mai liberi și mai capabili să ne-o întreținem (și) pe cea virtuală!

autor: prof. univ. Constantin Cucoș

sursa: Mesagerul Sfântului Anton

(Visited 34 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.