După şaptezeci de ani (1941-2011)

După şaptezeci de ani (1941-2011)

by -
3 619

Punctul de vedere al Acad. Dinu C. Giurescu

Cu şaptezeci de ani în urmă, la 22 iunie 1941 în zori, Wehrmacht-ul declanşa ofensiva împotriva Uniunii Sovietice pe toată întinderea graniţei comune.

Tot atunci armata română intra în acţiune pe linia Prutului şi în nordul Bucovinei. Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu (mareşal din august 1941), avea autoritatea juridică deplină să decidă intrarea în război. Opinia publică în covârşitoarea ei majoritate era de partea sa. Cu un an în urmă (28 iunie-3 iulie), Uniunea Sovietică ocupase prin ultimatum, Moldova dintre Prut şi Nistru – teritoriu pe care-l revendica din 1918 – dar şi nordul Bucovinei, care nu aparţinuse vreodată Imperiului Rusiei.

În zorii zilei de 22 iunie 1941 radioul şi presa au difuzat repetat, proclamaţia Conducătorului statului:

„Ostaşi vă ordon treceţi Prutul.

Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună.”

Din perspectiva istoriei româneşti, campania era deplin întemeiată.

I s-a adăugat şi o motivare ideologică, lupta împotriva bolşevismului, opus valorilor tradiţionale europene.

Grupul de armate „General Antonescu” cuprindea 20 de divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 4 brigăzi de cavalerie, 2 de fortificaţii, 550 de avioane, 22 de nave maritime şi 17 fluviale. În dispozitivul basarabean opera şi armata a – XI -a germană.

La 26 iulie 1941, întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru şi partea de nord a Bucovinei erau eliberate.

Comunicatul Cartierului General român anunţa:

„Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat.

Din Carpaţi şi până la Mare, suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune.

Lupta pentru asigurarea dezvoltării noastre, pentru salvarea credinţei, pentru ordine şi civilizaţie, continuă.

Trupele germano-române au înaintat adânc dincolo de Nistru.”

Accentul cădea acum pe lupte pentru păstrarea credinţei şi a civilizaţiei. Angajarea unităţilor române la răsărit de Nistru în teritoriul sovietic s-a efectuat treptat, în urma a două cereri scrise ale cancelarului Adolf Hitler către generalul Ion Antonescu şi acceptate de acesta.

Angajarea României în conflictul germano-sovietic intra acum într-o fază nouă.

Dacă între Prut şi Nistru acţiunea armatei române fusese legitimă, depăşirea hotarului de pe Nistru însemna participarea României la agresiunea Reich-ului împotriva Uniunii Sovietice.

Consideraţii militare şi politice pot explica înaintarea în continuare pe teritoriul sovietic. Dar din punct de vedere juridic şi al faptelor, forţele române participau acum la agresiunea Wehrmacht-ului împotriva URSS.

Au fost ocupate teritoriul dintre Nistru şi Bug şi Odessa – după asediu cu mari pierderi. Apoi înaintarea a continuat pe litoralul nordic al Mării Azov şi în Crimeea.

Mareşalul Ion Antonescu şi-a dat seama la început de noiembrie 1941 că războiul fulger plănuit de conducerea Reich-ului nu şi-a atins obiectivele.

Ministrul Statelor Unite la Bucureşti trimitea o telegramă la Washington D.C. (15 noiembrie) care relata discuţia mareşalului Antonescu cu un lider politic român. Iată cuprinsul telegramei:

„Un prieten care invariabil îmi dă informaţii exacte şi de actualitate, a stat recent de vorbă cu Mareşalul Antonescu, timp de două ore. L-a găsit în excelentă condiţie fizică, deşi foarte îngrijorat de viitor. După propria formulare a mareşalului, situaţia internă şi externă îl preocupă mult.

Mareşalul a indicat-o limpede, a spus că (el) ştie că Germania va pierde în cele din urmă războiul, dar că este obligat să continue colaborarea cu această ţară şi că nădăjduieşte spre cât mai bine, de vreme ce nu are altă cale deschisă pentru sine.”

„Cele ce urmează – continuă Mott Gunther – rezumă observaţiile mareşalului (Antonescu) privind anume probleme, aşa cum mi-au fost relatate de prietenul meu…

(2) Situaţia în Est. Ambele armate, germană şi rusă, sunt «înglobate într-o jumătate de metru de noroi», de la frontiera finlandeză şi până la Marea Neagră. Această situaţie a făcut posibil ca şi germanii şi ruşii să-şi retragă un număr apreciabil de trupe de pe frontul de Est.(1)

Spre nenorocul germanilor, ei n-au fost în stare să cucerească Rusia potrivit planului (lor); cu atât mai mult cu cât nu se poate prevala, cu oarecare exactitate, cum s-ar dezvolta operaţiile (militare) când ele vor fi din nou posibile, la primăvară.

Soldatul rus a luptat splendid, iar echipamentul şi organizarea militară rusă au fost excelente. Dacă Rusia ar câştiga războiul, ea ar fi în curând în situaţia de a domina lumea întreagă”.(2)

Mărturia aceasta pare cu totul autentică.

A urmat, în decembrie 1941-februarie 1942 contraofensiva Armatei Roşii, cu retragerea Wehrmacht-ului de pe frontul central.

Tot în decembrie 1941 Marea Britanie a declarat război României, iar guvernul de la Bucureşti a comunicat la Washington că „România ea însăşi se află în stare de război cu Statele Unite…”!!

Astfel prin mecanismul inexorabil al conflictului dintre marile puteri, România s-a aflat intrată în conflagraţia mondială. Războiul pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei – obiectiv sprijinit de majoritatea covârşitoare a ţării – se transformase în participarea armatei române la agresiunea Wehrmacht-ului împotriva Sovietelor şi la starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite!

*

Cu toate că şeful statului major român, generalul Iosif Iacobici, a fost de părere – în două memorii din ianuarie 1942 – ca participarea armatei române la ofensiva din 1942 să fie cât „mai minimă posibil”, mareşalul a hotărât altfel, pentru raţiuni care nu sunt deplin lămurite.

La ofensiva Wehrmacht-ului declanşată în iunie 1942 pe aripa sud a frontului de Est, au participat 26 de divizii româneşti şi anume: 11 – spre Don şi Stalingrad; 7 – în Stepa Calmucă; 6 – în Caucaz; 2 în Crimeea.

În noiembrie 1942 se aflau la răsărit de Nistru 463.395 de militari români, din care 380.103 pe front şi restul în Ucraina şi Transnistria. În ţară se mai aflau mobilizaţi 323.445 de ostaşi.

Forurile militare române au avertizat din timp şi în scris comandamentul suprem al Wehrmacht-ului că pe frontul de pe Don, armata a 3-a română nu poate rezista unui atac masiv. Avertismentele nu au fost luate în seamă de Înaltul comandament german.

Urmarea este prea bine cunoscută. Contraofensiva sovietică de pe Don şi din Stepa Calmică a dus la încercuirea şi dezastrul Wehrmacht-ului de la Stalingrad şi la retragerea treptată a frontului german (până în martie 1943) cam pe aliniamentele din noiembrie 1941!

O estimare a pierderilor armatei române (cifrele variază) pentru intervalul 15 noiembrie 1942-15 martie 1943, se ridică la 15.566 de morţi, 67.183 de răniţi, şi 98.692 de dispăruţi (prizonieri, morţi?), în total 181.441.

Există şi o mărturie (neconfirmată de altă sursă) că mareşalul Antonescu, după o întrevedere cu Adolf Hitler la 6 octombrie 1942 la cartierul general de la Vinniţa, a declarat în trenul cu care se întorcea spre România: „Germania a pierdut războiul. Acum trebuie să ne concentrăm (eforturile) să nu-l pierdem pe al nostru.”

*

Succesele Armatei Roşii au continuat în tot anul 1943 şi în primele luni din 1944, aşa încât la începutul lunii aprilie 1944, partea de nord a Moldovei era ocupată şi frontul se stabilizase, temporar, pe aliniamentul: nord Paşcani, Tg. Frumos, Iaşi, sud Orhei, apoi pe Nistru până la Cetatea Albă. Între timp şi Crimeea a fost eliberată de sub ocupaţie.

*

Participarea armatei române la operaţiunile împotriva Uniunii Sovietice în 1941-1943 este atipică din perspectiva istoriei româneşti. Am luptat constant pentru apărarea teritoriului propriu, inclusiv în primul război mondial.

Din perspectiva celor şapte decenii – 1941-2011 – cum apare această campanie militară cu o durată de trei ani şi o înaintare în teritoriul Sovietelor de peste 1.000 de km (în linie dreaptă)?

A fost totul pornit dintr-o greşită şi enormă nesocotire a raporturilor reale de forţe dintre Wehrmacht şi Armata Roşie care, în cele din urmă, şi-a dovedit întâietatea.

Rămâne întrebarea: hotărârea mareşalului Antonescu de a angaja în continuare efective atât de importante în 1942 a avut drept urmare numai pierderile foarte mari în oameni şi suferinţele a zeci de mii de familii?

Această hotărâre a mareşalului de a continua alături de Reich – în proporţiile arătate – a mai avut însă o consecinţă de maximă însemnătate: a asigurat autonomia statului român şi a comandamentului său militar, în aria dominată de Reich.

Când frontul sovietic a înaintat în Moldova, unităţile armatei române, deşi încadrate în dispozitivul general al forţelor germane în acest sector, s-au aflat din nou sub comanda directă a Marelui Stat Major român.

În plus, participarea armatei române alături de Wehrmacht în 1942-1944 (şi probabil raporturile personale cu mareşalul Antonescu) vor fi fost factori care au determinat pe cancelarul Adolf Hitler să contramandeze planul Margareta II de ocupare militară a României în martie 1944 (ocupaţie similară cu aceea a Ungariei, efectuată în martie 1944).

Îmbinarea acestor factori a făcut posibilă – după declanşarea ofensivei sovietice pe frontul din Moldova (20 august 1944) – întoarcerea armelor la 23-24 august 1944 ordonată de Regele Mihai I. Armata română a acţionat fără nici o defecţiune şi a îndeplinit integral ordinul Suveranului (cu tot caracterul improvizat, de ultim moment, al operaţiunii în sine).

Consecinţele întoarcerii armelor:

a) un salt spre vest şi sud-vest de cca. 500-600 de km al armatelor sovietice în mai puţin de trei săptămâni, fără să întâmpine o rezistenţă şi cu bariera Carpaţilor ţinută deschisă de forţele române.

„În douăsprezece zile de înaintare – subliniază istoricul militar britanic Lidell Hart – tancurile sovietice au acoperit 400 de km. În următoarele şase zile au înaintat circa alţi 300 de km atingând frontiera iugoslavă la Turnu Severin, pe Dunăre. O mare parte a forţelor germane a rămas încercuită în intrândul din Basarabia sau a fost anihilată pe când încerca să se retragă. Întreaga armată a 6-a, douăzeci de divizii în total, a fost pierdută. Înfrângerea a fost dezastruoasă, ca aceea de la Stalingrad” (din volumul său Istoria militară a celui de-al doilea război mondial).

b) dezintegrarea întregului dispozitiv german în Europa de Sud-Est. Wehrmacht-ul a evacuat în câteva săptămâni, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Albania şi o mare parte din Serbia;

c) colaborarea armatei române cu Armata Sovietică în eliberarea Transilvaniei de nord şi nord-est, ocupată de Ungaria în urma arbitrajului dictat de la Viena (august 1940).

Întoarcerea armelor a fost posibilă fiindcă România îşi păstrase autonomia în cadrul sistemului controlat de Reich. Evoluţiile ulterioare – participarea armatei române alături de Armatele Sovietice în ofensiva din Ungaria şi Cehoslovacia şi instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945 au fost – foarte probabil – factorii care ne-au adus sprijinul direct al Uniunii Sovietice la tratativele pentru încheierea tratatului de pace de la Paris în 1946Intervenţia delegaţiei sovietice – condusă de Andrei Ianuarievici Vîşinski – a adus recunoaşterea frontierei de vest a României pe traseul din 1938.

Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 a reprezentat a doua recunoaştere internaţională – Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi statele asociate – a unirii Transilvaniei cu România.

*

Au trecut 70 de ani de la începutul confruntării germano-sovietice, la 22 iunie 1941 (cu participarea României şi a Finlandei de partea Reich-ului).

Astăzi România este membră a alianţei militare NATO şi a Uniunii Europene. Care este situaţia prezentă?

Raporturile cu Federaţia Rusă sunt strict convenţionale, formale, fără conţinut; normal ar fi ca aceste raporturi să fie constant amicale, de cooperare pe multiple planuri. Se vede că factorii de decizie de la Bucureşti nu au reflectat îndeajuns la învăţămintele celui de-al doilea război mondial şi nici la ponderea Federaţiei ruse în lumea de astăzi. Raporturile cu Federaţia Rusă ar trebui să constituie o constantă de politică externă, aşa cum procedează Germania şi Franţa.

Pe un plan mai general, participarea României la NATO şi Uniunea Europeană aduce ţării un spor de securitate, de stabilitate?

Răspunsul este mai ales în funcţie de evoluţiile interne. În ultimii 5-6 ani, se desfăşoară o campanie susţinută pentru constituirea unei regiuni autonome maghiare în mijlocul ţării, care să includă judeţele Covasna, Harghita (cu majoritate absolută maghiară cca. 80% şi peste) şi Mureş (60% români, 40% maghiari).

Guvernul de la Bucureşti cedează treptat şi nu îşi apără prerogativele statale. Sunt multiple semne şi desfăşurări – a căror enumerare depăşeşte cadrul articolului de faţă. Cea mai recentă – şi foarte actuală – manifestare este proiectul de lege privind statutul minorităţilor. Dacă este aprobat de majoritatea aritmetică din Cameră şi Senat, teritoriul României se transformă într-o multitudine de autonomii teritorial-culturale conduse de un parlament propriu şi rezemate, pe de o parte, pe judeţele Covasna şi Harghita – în prezent reprezentate în Casa Ungariei de la Bruxelles – şi pe de altă parte pe autonomiile culturale până la frontiera de vest – judeţele Satu Mare, Bihor şi Sălaj.

În plus, UDMR insistă ca planul său de regionalizare să fie adoptat. El prevede decuparea teritoriului Transilvaniei pe o linie nord vest-sud est, de la sud de Oradea până la nord de Braşov.

Regiunea de circa 50.000 de km² reproduce pe aceea trasată prin arbitrajul-dictat de la Viena (30 august 1940).

Statul român a încetat aproape să-şi mai apere prerogativele şi atributele sale suverane. Dacă va continua tot aşa, teritoriul său se va fragmenta efectiv.

Transilvania, reîntregită prin sacrificiul a zeci şi zeci de mii de militari români, va înceta oare să fie în mod efectiv un teritoriu unitar al statului român?

Majoritatea aritmetică din Parlament chiar nu-şi dă seama de realitate? Şi de ceea ce va urma dacă autonomiile teritorial-culturale iau fiinţă?

*

Aflaţi în plin război 1941-1945 am reuşit, în cele din urmă, să restabilim integritatea teritoriului transilvan şi a hotarului de vest aşa cum era în 1938.

Integraţi în NATO şi Uniunea Europeană suntem oare pe cale să pierdem integritatea teritorială a Transilvaniei?

Note:

(1) subînţeles pentru refacere în spatele frontului (nota D.C.G.).

(2) Telegrama nr. 959 din 15 noiembrie 1941 din Bucureşti, National Archives Washington DC 871.00/911 partea 1 şi 2.

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

 

 

 

(Visited 148 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. Romanii au un talent renumit de a alege gresit in situatii de cumpana. Sigur ca da, relatiile bune cu rusii, ba chiar inbunatatite, ar fi fost benefice desvoltarii si modrrnizarii tarii,ba ar fi fost chiar si in beneficiul Uniunii Europene dar unde nu-i cap ,vai de viitorul nostru.Politicienii care conduc tara de 21 de ani ,fac expierente precum invata felcerii sa faca injectii pe un bolnav muribund. Viitorul nostru este sumbru.

  2. Felicitari domnului profesor pentru faptul ca ia atitudine. Vom pierde, in NATO fiind, dreptul de a administra o parte a Ardealului.Nu trebuie sa uitam ca facem parte din UE care este un stat ce doreste desfiintarea statelor componente. Regionalizarea mai devreme sau mai tarziu se va face, cat suntem membri UE nu mai avem suveranitate. pacat ca nu se spune si asta.

  3. O dovada de demnitate patriotica,o dovada de curaj din partea Maresalului si a Armatei Romane,de a ataca si cuceri inapoi teritorii care de fapt au apartinut Romaniei din totdeauna!ODemonstratie de forte pe plan European din partea Statului Roman,o confirmare a faptului ca si un stat mic poate ameninta pacea,cind sint in joc interesele Nationale!O confirmare Marilor Puteri ca Transilvania a revenit la Patria Mama,prin mari jertfe de singe ale Armatei si Poporului Roman! Jertfe ca acum 70 de ani se vor face si acum,interesele Romaniei o cer! Relatiile cu colosul Slav de la Rasarit sint reci,din lipsa diplomatiei Romanesti,cu toate ca relatiile de buna vecinatate ar trebui sa primeze,fiind un vecin puternic si periculos,lucru demonstrat de-a lungul istoriei,facindune mult rau,cu urmari care se resimt si in ziua de azi.Referitor la actiunile impotriva Uniunii Sovietice,de catre Maresalul Ion Antonescu,considerate de majoritatea romanilor de atunci si acum,necesare,ar trebui sa fie reabilitat,moral si legal,intrucit in final a fost sacrificat pentru interesele Romaniei,raminind,cu toate criticile un mare patriot! Un gind pios in memoria celui Patriot care a avut curajul sa ordone Armatei Romane:,cuvinte de imbarbatare si mobilizare a Armatei si a intregii societati Romanesti! Sa auzim numai de bine!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.