Drama agriculturii

Drama agriculturii

by -
0 612

Acum câţiva ani, atrăgeam atenţia asupra unei cărţi care, atunci abia, „se cocea” şi se pritocea. O am acum în faţă, elegant tipărită la Editura Academiei: Un secol de frământări agrare şi drama ţăranului român, de Const. Dropu. Dedicată „măriei sale, ţăranului român”, cartea nu-i doar o cercetare ştiinţifică probă şi meticuloasă, ci reprezintă un adevărat strigăt de târzie alarmă, constituindu-se şi-ntr-un trist rechizitoriu la adresa celor ce au nenorocit agricultura.

La trecerea a mai bine de un veac de la răscoala din 1907 (excelent analizată în primele secţiuni ale cărţii) se constată că, „în numele fericirii ţăranului”, agricultura României a cunoscut nu mai puţin de patru prefaceri majore în şapte decenii: reforma agrară din 1921, reforma din 1945, colectivizarea din 1949-1962 şi reîmproprietărirea din 1991, nici astăzi deplin încheiată. Vreo 40 de ani au fost consumaţi în reconfigurări şi reaşezări ale raporturilor de proprietate, iar ţăranul român, când împroprietărit, când desproprietărit „s-a aflat la cheremul politicienilor, gata-gata să-l sufoce în îmbrăţişarea interesată cu care-i hotărau destinul”. Apărută de puţină vreme, cartea încă nu a avut răgazul să circule şi să fie cunoscută aşa cum ar merita. Au apărut, totuşi, unele consemnări în presă, toate extrem de favorabile lucrării profesorului ieşean. Niculae Arsenie consideră chiar că ne aflăm în faţa „unei extraordinare noutăţi editoriale”, „datorată unei somităţi cu competenţă incontestabilă în materie de agricultură şi, pe deasupra, cu una dintre acele mari conştiinţe profesionale şi civice de care ţara pare a avea tot mai acută nevoie.” Cum nu-i cu putinţă să rezumăm un op de peste 500 de pagini într-un articol de revistă, vom încerca barem să-i trecem în revistă principalele idei-forţă, fără a ne iluziona că adevărurile crude puse în pagină cu erudită competenţă şi cu risipă de bună-credinţă vor determina necesara reacţie reparatorie din partea celor ce diriguiesc destinele agriculturii.

Un punct (intermediar) de pornire: este de-a dreptul ruşine naţională că ţara noastră, altădată mare exportatoare de produse agro-alimentare, a ajuns să cheltuiască anual 3-4 miliarde de euro pentru a importa alimentele necesare hrănirii populaţiei. Const. Dropu nu este un nostalgic înclinat să regrete otova un „a fost odată” ceauşist, dar nici nu cade în extrema cealaltă, contestând cu hurta sistemul de organizare şi funcţionare agrar de atunci. Care, în patru decenii, între 1949 şi 1989, a izbutit să crească de trei ori producţia agricolă a ţării, deşi numărul populaţiei ocupată în acest domeniu s-a redus la jumătate. „Desigur, sistemul ultracentralizat şi discreţionar a afectat eficienţa economică a uriaşelor eforturi depuse de zeci de ani, pe multiple planuri, dar distrugerea marilor exploataţii şi pulverizarea proprietăţii nu au dus decât, parafrazându-l pe J.K. Galbraith, la înlocuirea unui mecanism ineficient cu unul inexistent”. Prima mare cauză a suferinţelor agriculturii n-a fost alta decât renumita Lege 18, prin care s-a decis de-colectivizarea – despre care Ion Iliescu avea să spună mai târziu: „Am făcut această prostie istorică cu reîmproprietăririle.” A urmat ştiuta suită de ilegalităţi, abuzuri şi hoţii, prăbuşirea agriculturii aducându-ne pagube estimate la circa 70-80 miliarde de euro. Presiunile politice şi lipsa de fermitate a noilor decidenţi, translată apoi în timp, au dus la abandonarea drumului logic şi necesar, adică „identificarea a ceea ce a fost rău în agricultura cooperatistă şi trebuia înlăturat, şi a ceea ce era pozitiv şi merita păstrat ca premisă pentru dezvoltarea unei agriculturi durabile şi competitive.” O treime dintre cei reîmproprietăriţi locuiau de acum în oraşe, nu mai aveau nici o legătură cu ogorul şi n-au fost interesaţi în cultivarea hectarelor teoretic reprimite (de fapt, şi în CAP rămăseseră proprietari…). A urmat incredibila suită de distrugeri a avutului obştesc – şi nu pot să nu-mi amintesc entuziasmul cu care, în primăvara lui 1990, o „gazetăriţă” bucureşteană ce sigur habar n-avea câte ţâţe are vaca, decreta ca salutară dărâmarea grajdurilor, „simboluri ale comunismului”… Până la urmă, în agricultura României, restitutio in integrum s-a tradus prin… distrugere integrală: „Deşi colectivizarea şi de-colectivizarea au fost procese cu ţeluri diametral opuse, ambele s-au efectuat samavolnic. În primul caz, brutalitatea şi violenţa au copiat modelul sovietic impus, în al doilea caz, excesele şi devastările vădeau frustrarea şi prostia vindicativă.” S-a ajuns la o fărâmiţare excesivă a gliei şi la mărunte exploataţii de subzistenţă – dacă nu, în sumedenie de cazuri, pământul rămânea nelucrat. Const. Dropu crede, pe bună dreptate, că solul naţional este „spaţiul vital al naţiunii”, e ca şi „limba poporului, care, ca şi steagul ţării, care nu pot fi scoase la vânzare aşa cum un amărăştean ajuns la ananghie îşi vinde brăcinarii în talcioc”. Citam, în urmă cu ani, exclamaţia uimită a lui David Garst, preşedintele Corporaţiei Fermierilor Americani; o reproduc din vechiul articol, fiindcă-şi păstrează amara actualitate: „Prin fărâmiţarea exploataţiilor agricole aţi dat agricultura cu 100 de ani în urmă. Ceea ce aţi făcut prin divizarea pământului după 1989 este o crimă.” Şi, în altă parte, acelaşi Garst: „Aţi vrut să eliminaţi comunismul şi aţi instaurat sărăcia”. Autorul trece în revistă marile distrugeri post-decembriste, începând cu lucrările de îmbunătăţiri funciare, continuând cu instalaţiile de irigat (aluminiul conductelor s-a preschimbat în ceaune şi cazane de ţuică, ba, mai mult, aripile de ploaie au fost topite şi exportate în lingouri de „băieţii deştepţi”, posesori ai licenţei de comercializare a aluminiului fără indicarea sursei…), cu acareturile cooperatiste, cu cele 13 sanatorii şi case de odihnă ale cooperatorilor, cu tot ce a însemnat o avere risipită, furată, dispărută.

Coborând în concretul jenant şi penibil, autorul propune câteva studii de caz, cum ar fi jaful din Insula Mare a Brăilei, de la „Avicola” Crevedia, I.L.F. Buzău ş.a.m.d. Pagubele „n-au fost recuperate în niciun fel şi niciunul dintre autorii mai mari sau mai mici ai acestui jaf declanşat încă din 1990 n-a fost pus, până în prezent, să dea socoteală”. Sunt contra-puse exemple (nu puţine!) ale unor experienţe reuşite tocmai pentru că s-a acţionat împotriva curentului şi a demagogiei post-decembriste, menţinându-se forma de asociere cooperatistă şi evitându-se atomizarea marilor tarlale. Inimosul inginer Berbecel, care a izbutit înfiinţarea Societăţii „Ceres” din Smirna, a avut de tras după 1989 pentru motivul că… în 1978 i s-a acordat titlul de „erou al muncii socialiste”. Erou, ne-erou, agronomul s-a pus pe treabă, și-a convins concetățenii să-l urmeze și, azi, „Ceres” este o societate realmente așezată pe temeiuri durabile. Exemple asemănătoare oferă „Avicola”   Bacău, IAS Cotnari, Societatea Agricolă din  Curtici, „Astra” de la Trifești-Iași ș.a.m.d. De unde se vede că… se poate și că agricultura României este departe de a fi damnată. Întrebarea lui C. Dropu „Oare să existe vreun țăran, unul singur, care să se fi îmbogățit de pe urma ruinării și distrugerii cooperativelor de producție?” primește, astfel, un răspuns puțin așteptat: nu desființarea, ci menținerea exploatațiilor în comun reprezintă soluția. De îmbogățit, desigur, unii s-au și îmbogățit, dar nu țăranii, ci, observă autorul, „clientela diferitelor partide politice, care a ajuns să stăpânească peste noapte sute de hectare, ba chiar mii.” Pour la bonne bouche: aflăm că, în anul de grație 2011, în România au rămas 3 milioane de hectare nelucrate!

autor: Mircea Radu Iacoban (Revista Clipa)
(Visited 128 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.