DRAGOBETELE – SARBĂTOAREA DRAGOSTEI LA ROMÂNI (oare?)

DRAGOBETELE – SARBĂTOAREA DRAGOSTEI LA ROMÂNI (oare?)

by -
24 4142

Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologică, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificată cu întoarcerea primăverii, iar Dragobetele este închipuit  ca fiind un bărbat frumos, al cărui suflet este cuprins de dragoste. Zi a îndrăgostiților, început de primăvară, acesta este Dragobetele!

Sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la început de martie, Dragobetele datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credința că în această zi și păsările ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Motivaţiile preluării au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Păsărilor”, dar și „Cap de Primăvară”.

Se povestește că în jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, în această zi se adunau  fete şi băieţi care discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat; fuga în unele părți era denumită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă o ajungea, urma sărutul în văzul tuturor, sărut ce semnifica logodna ludică, care de multe ori era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete fata sau băiatul care să-i placă, era semn că tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populară româneasă mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul.

Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat frumos, arătos, cu un temperamentul năvalnic.

Simțim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!  Pământul se trezește la viață, natura renaște. Soarele revarsă de pe acum o căldură mângâietoare, vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele își schimbă culoarea, inima – pulsațiile, o mireasmă dulce se-mprăștie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbește, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor mustește, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi și mai blânde, natura începe să-și arate farmecul. În curând se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colțul ierbii, copacii vor fi ninși de flori albe.

Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul  dragostei…

Copacii sărută statornic văzduhul./ Aripi de gând sărută nevăzutul./ Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/  Păsările, inoculate  cu virusul dragostei,/ se caută fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respiră/ prin vers şi rugăciune.

autor: Vavila Popovici

sursa: Gandacul de Colorado – Ziarul românilor de pretutindeni

(Visited 2.983 times, 1 visits today)

24 COMMENTS

  1. Doamne ajută!
    Știu că această discuție poate aluneca. Nădăjduiesc însă, pe de-o parte, ca cititorii acestei foi naționale să fie mai luminați și mai puțin înclinați către ceartă; pe de altă parte, că moderatorii vor avea grijă ca pe cei care totuși ar depăși hotarele bunei-cuviințe să îi pună la punct. Și astfel, ținându-se cumpăna, să fie de folos și cele spuse despre Podul de la Drobeta, care e de fapt un pretext pentru îndemnul la a nu vorbi despre ce nu știm și a înlocui bârfa cu cercetarea adevărată – și a istoriei, și a teologiei, și a tuturor domeniilor care (spunem că) ne interesează.

  2. Sfinte parinte,ca politicienii romani fac slus in fata ungurilor pentru a-si pastra functiile si avantajele materiale,sint de acord,se pot da o groaza de exemple in acest sens si votantii la urne o cunosc,dar asemenea divagatii pe net sint periculoase pentru ca nu toata lumea poate discerne ce este adevar si minciuna legat de podul de la Drobeta,un joc nociv,care-i alba undei neagra,cel mai indicat era ca articolul anonimului sa nu-l fi publicat.Daca,considerati,ca gresesc,avind in vedere ca D-vs.dialogati cu toti cititorii si comentatorii nu numai cu o persoana anume care se numeste Mari,plecat imi cer iertare,urinduva sanatate si D-zeu sa ne calauzeasca pasii.

  3. Foarte buna argumentatia, Parinte. Sunt foarte multi semi-docti precum acel care v-a scris. Daca-mi permiteti, am mai sesizat eu o aberatie care spune totul despre autorul acelui mail: orasul Niş este in Serbia, nu Bulgaria…

    Inunda siteurile si forumurile cu „dovezile” lor despre fapte halucinante ce sfideaza orice logica.

    Mi-aduc aminte ca la un moment dat am citit o aberatie de genul: dacii liberi i-au gonit pe invadatorii romani la sud de Dunare, dar si acolo erau daci care stapaneau. Ca totul sa fie si mai „senzational”, acolo s-a nascut dacul Constantin cel Mare…

    Cu alte cuvinte, dacii liberi( rude cu cei din Sud) i-au gonit pe romani peste Dunare, adica tot la fratii lor, iar romanii au plecat de-acolo nu se stie unde, dintre cei ramasi nascandu-se Constantin cel Mare, imparatul romanilor …
    De astfel de tentatii nu au scapat nici siteuri mai bune, precum cel al lui Victor Roncea..

    Din pacate, statul roman este in disolutie, ati vazut ca politicienii s-au facut pres in fata ungurilor pentru a putea ramane/a avea acces la „ciolan”… In timpul asta, copiii nu mai cred in scoala, si se educa de la indivizi care au bani si timp sa se promoveze prin diferite lucrari pseudo-stiintifice.

    Nu am cazut prada deprimarii, luptam in continuare!

    Doamne-Ajuta Parinte!

  4. E „un pic” lung…

    Am spus oamenilor duminica trecută (5 decembrie 2010), că am înțeles un lucru nou.
    Cel mai rău lucru la cetățenii români de astă nu este niciunul din cele pe care le socotisem cele mai rele până acum.
    Cel mai rău lucru la cetățenii români de astăzi este cumplita boală a datului cu părerea.

    Am primit pe mail un text intitulat „Adevărații constructori ai ”Podului lui Traian”?”.
    Să vedem dacă el confirmă sau infirmă părerea mea.
    Adaug aici că, deși îl citez din belșug, la sfârșit îl las și integral, ca să nu-și închipuie cineva că am scos cuvintele din context.

    Deci, să cităm:

    I.
    „ Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! ”

    Greșit!
    1. Cele mai multe manuale pe care le-am putut consulta spun ceva de genul „podul a fost construit înainte de al doilea război cu dacii”, fără a indica perioada exactă. Chiar dacă unele dau o perioadă, nu se poate generaliza în temeiul lor. Mai mult, disputele istorice serioase nu se pot baza pe manualele școlare decât atunci când chiar manualele sunt subiectul disputei.
    2. Niciun manual pe care l-am putut consulta nu spune că datorită acelui pod „Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană!”. Afirmația ar fi, de altfel, cu totul absurdă sau pur și simplu incultă: Traian trecuse cu armata sa Dunărea în primul război dacic (101-102) pe un pod de vase, înfrângându-l pe Decebal care a cerut în genunchi mila împăratului înaintea zidurilor Zarmisegetuzei. Podul era o necesitate pentru cineva care stăpânea temeinic amândouă malurile, și ca sprijin logistic dar mai ales economic.

    II.
    Următorul citat:
    „Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are „acte” ! O să mă întrebaţi: „Cum adică nu pare în regulă ?” Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară !”

    Greșit!
    După cum vom vedea, există mai multe „acte” ale acestui pod. De obicei, însă, nu sunt menționate în manualele școlare, dar apar în lucrările de specialitate. De ce autorul minte atât de categoric, este greu de spus. Dar, așa cum vom vedea, chiar minte.

    III.
    „Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.”

    De fapt istoria nu este „materie de studiu” decât pentru elevi. Pentru cercetători ea este „disciplină științifică”, ceea ce este mult deosebit. Iar ca disciplină științifică istoria cere în primul rând o informare cât mai deplină, și apoi o onestitate cât mai deplină, pentru a se ajunge la concluziile cele mai probabil valabile. Ceea ce nu este, totdeauna, egal cu adevărul. A pretinde însă logică în lipsa informațiilor coerente este ilogic. Și o asmenea „metodă” de lucru nu poate duce decât la greșeli.

    De aceea, trebuie să spun că, după cunoștințele mele, mi s-a părut cu totul greșită afirmația „această acțiune de construire a podului … este absolut ilogică”. Dar, dacă vrem să fim logici, trebuie întâi să vedem argumentele. Care sunt?

    IV.
    „ Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei.”

    Greșit!
    Toți specialiștii știu că, deși cuprinde multe informații, Columna lui Traian nu relatează lucrurile „pas cu pas” decât dacă socotim ca „pas” fiecare punct important din punctul de vedere al Romei. Sunt multe lucruri peste care se trece aici și sunt cunoscute din alte surse.
    Afirmația nu este esențială în discursul textului analizat, dar este o mostră de „dat cu părerea deși nu știu”.

    V.
    „Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare ! Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! ”

    Greșit!
    Greșeală care ține de incultură sau de dorința de a-i înșela pe cititori?
    Nu-i treaba mea să răspund.
    Însă afirmația este o minciună totală.
    De la inscripția de pe malul sudic al Dunării, până la Columna lui Traian, sunt destule mărturii antice despre ridicarea acestui pod.
    Ca simplă dovadă, atașez o poză a Podului lui Aplodor (sau Traian, cum vreți), așa cum apare el pe… Columna lui Traian!!!
    Să mai amintim că Dio Cassius și alți istorici antici amintesc și ei de Podul lui Traian și de ridicarea lui.
    Deci, dintr-o dată, argumentația cade. Cel puțin aici! Să vedem însă, ce urmează!

    Pentru cei care nu înțeleg semnificația prezenței podului pe Columnă, să menționăm că, în afara plăcilor de la picioarele podului, este primul document antic ce atestă acest pod. Totodată, acest document atestă faptul că podul este stăpânit exclusiv de romani și, după cum arată și ruinele sale de astăzi, este construit într-un stil cu totul ne-dacic și tipic roman. Coroborând imaginea de pe Columnă cu celelalte izvoare, cum o vom face mai jos, concluziile firești – și incontestabile logic – sunt cu totul altele decât ale autorului textului analizat.

    VI.
    „Există însă în folclorul aromân o baladă
    populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca „bătută în cuie”. De ce ?

    1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !

    2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
    3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !”

    Greșit!
    1. Nu există o baladă aromână despre acel pod. Numele de aromâni este dat românilor din Macedonia, Epir, Tesalia și părți mai la sud de acestea, precum și la românii de acolo ce au mers în număr semnificativ în Evul Mediu târziu și în epoci mai apropiate în Tracia și Iliria, și apoi și mai spre nord. Românii din Moesia, singurii care ar putea teoretic avea, în afară de cei din Oltenia sau Banat, balade despre acest pod, nu sunt aromâni. Balada armânească citată… nu are nicio legătură cu subiectul. Dar vom reveni asupra acestei balade la locul în care revine și autorul textului studiat, spre a vedea mai limpede despre ce este vorba.

    2. Afirmația de la punctul 1. al autorului include două premize greșite. Prima este că durata construcției ar fi fost de „numai doi ani”. A doua că malul nordic ar fi fost la Decebal în perioada 103-105. De fapt în primăvara lui 101 romanii trec Dunărea pe un pod de vase și ocupă malul nordic al Dunării (ceea ce se vede și pe Columnă). Până în 105 Decebal nu îl mai recuperează, Oltenia și Banatul sunt în cea mai mare parte, deja, provincie romană. (se pot vedea toate lucrările de specialitate, precum și izvoarele indicate de acestea)

    3. Afirmația de la punctul 2. al autorului include trei premize greșite.

    Prima ar fi aceea că lui Decebal îi păsa de popor, adică, se subînțelege, „poporul dac”. Izvoare pentru această părere? Nu există.

    Știm că Horea a strigat „mor pentru popor”. Pentru Decebal nu avem nicio asemenea mărturie. O fi plăcut să ne închipuim că Decebal, cel dintâi dintre nobilii daci, iubea poporul de rând. Mărturiile istorice nu ne arată însă vreo asemenea iubire între tarabostes și poporenii lor, pe care la o adică nobilii daci nu șovăiau să-i vândă și ca sclavi (romanilor și grecilor). O excepție uimitoare, menționată ca atare, este cea perechii Burebista – Deceneu. O asemenea mențiune nu există însă pentru Decebal, cu toate că este arătat ca un mare strateg, bun luptător șamd. Poate că-i păsa de popor, dar nu avem nicio dovadă în această privință. Autorul tocmai vorbea de lipsa documentelor despre pod (imaginară în acel caz) ca o dovadă că nu romanii au construit podul. În lipsa documentelor despre Decebal ar fi trebuit să-și stăpânească imaginația. Mai ales că sunt și alte izvoare privind raporturile dintre Decebal și popor, asupra cărora vom reveni.

    A doua premiză greșită este că Decebal era reprezentantul „poporului dac”. Mai curând ar fi fost Traian, dacă e să judecăm după numărul de daci conduși, sau niciunul dintre ei, dacă este să fim obiectivi (nu exista o unitate conștientă și sistematică națională dacică, nu exista un „exponent al neamului”; cel mult exista o unitate etnică, dar asta este cu totul altceva).

    Din Dacia lui Burebista Traian stăpânea la anul 100 mai mult de jumătate:
    Panonia și V Crișanei, atât direct cât și prin iazigii confederați Imperiului roman (ca și Tracia, de altfel, multă vreme); Moesia în întregime; Sciția Mică; sudul Basarabiei de azi (prima posesiune romană nord-dunăreană, de altfel); Carpații dinspre Moravia, prin iazigii și marcomanii confederați Imperiului Roman.
    Ce stăpânea Decebal la anul 100?
    Banatul, Oltenia, Transilvania, E Crișanei, partea carpatică și sub-carpatică a Munteniei și o parte din munții Moldovei.
    Aliații lui Decebal, roxolanii și bastarnii, stăpâneau o parte a Câmpiei Munteniei și centrul Moldovei, de la Siret până dincolo de Nistru.
    Carpii, Costobocii și Dacii Mari, care au fost neutri în aceste războaie, stăpâneau „Țara de Sus” a Moldovei, Maramureșul, Pocuția și părți din Galiția de mai târziu.

    Deci Decebal stăpânea o Dacie care cuprindea doar o mică parte a dacilor, mult mai mulți fiind chiar și cei din Imperiul roman decât cei conduși de Decebal.

    Dar această enumerare, deși covârșitoare în sine, nu ar avea nicio însemnătate dacă dacii din celelalte părți l-ar fi privit pe Decebal ca pe conducătorul și/sau reprezentantul lor.
    Nici vorbă!
    Decebal a vrut să ceară, din nou, ajutorul dacilor nordici (Carpi, Costoboci, Dacii Mari), spre sfârșitul celui de-al doilea război cu romanii, deoarece până atunci aceștia nu-l ajutaseră cu nimic. De asemenea, dacii din Imperiul roman (și vom reveni asupra lor!), n-au mișcat un deget pentru Decebal, dar au muncit din greu pentru Traian. Trist pentru romantismul care îi vrea pe daci uniți, naționaliști și anti-romani, dar adevăr istoric atestat de izvoare.

    Deci, nici vorbă ca Decebal să fi fost reprezentantul „poporului dac” privit ca întreg.

    A treia premiză greșită este cea după care Decebal, dacă lăsa să se construiască podul, însemna că „stă cu mâinile în sân”.
    Decebal câștigase pacea printr-o uimitoare mărinimie a lui Traian. Acesta, deși îl avea îngenunchiat la picioare, nu l-a luat prizonier, nu l-a batjocorit, ci i-a dat pacea. S-a retras de lângă Sarmisegetuza, dar a păstrat sudul Banatului și Olteniei, după cum atestă, iarăși, izvoarele.
    Pierderile suferite de Decebal erau cumplite, armatele sale fuseseră decimate în război, trupele romane staționau la Drobeta și Dierna și în alte puncte ale malului nord-dunărean, dar și mai în adâncul Banatului și Olteniei. Orice mișcare înainte de vreme ar fi însemnat într-adevăr nimicirea lui Decebal și statului său. Ca urmare, nu a exista nicio acțiune militară a lui Decebal în această perioadă.
    Dar Decebal, firește, nu a stat „cu mâinile încrucișate” ci, cu ajutorul meșterilor și instructorilor romani, și-a refăcut o parte din cetăți și armată, a construit noi mașini de luptă șamd. Încălcând, de fapt, tratatul cu Traian, ceea ce a și dus la al doilea război cu acesta. În care Decebal a fost zdrobit.
    Orice ar fi dorit autorul textului citat, Decebal nu putea să facă mai mult. Poate cu trei mitraliere și cinci căruțe cu muniție. Dar, nu avea de unde să le ia. Sau dacă dacii nordici ar fi trecut de partea lui. Dar, n-au trecut.

    4. Afirmațiile de la punctul 3. al autorului sunt un amalgam uimitor de greșeli de sistematică și logică istorică. De ce?
    Unde sunt „savanții”, pardon!, inginerii invocați de autor? Pe ce temei au stabilit ei cât de repede se putea construi podul, câtă vreme nu se cunoaște exact decât o parte din tehnica de construcție folosită? În comparație cu ce au făcut aceste calcule? Pe baza căror resurse umane și materiale estimate?
    Cei care cunosc istoria Imperiului roman știu bine că acesta construia străzi, viaducte, poduri șamd cu o viteză ce depășește cu mult, cu foarte mult, viteza construcției autostrăzilor în România. Înainte de a fi luptători militarii romani erau constructori excepționali, atât în construcții ușoare și semi-ușoare – de la valuri de pământ sau palisade la forturi – cât și în cele grele. Mai mult, greul transporturilor în asemenea construcții ca Podul lui Traian nu era pe militari cât pe sclavi. Militarii erau meșterii constructori și nenumăratele urme ale realizărilor lor, din întregul Imperiu roman, ne arată cât de buni meșteri erau!
    Fără a intra în alte amănunte despre costrucția Podului lui Traian – unele date generale se găsesc și pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian – trebuie spus că pretenția autorului este lipsită de seriozitate. Folosirea tehnologiilor proprii de către civilizații străine nu poate fi estimată pe baza capacității de a le folosi de către o civilizație de azi – sunt străine. Nu dezvoltăm pe temă, dar există foarte multe cazuri în care estimările inginerilor moderni lipsiți de pregătire istorică s-au dovedit foarte greșite.

    Pe de altă parte, autorul datează ridicarea podului între 103-105, adică în vreme de pace, după care spune „Atunci era război!”. Curat-murdar.

    Apoi, autorul spune că Traian nu și-ar fi … decimat (?!?!?) armata construind podul. De ce crede autorul că ar fi fost o decimare, greu de înțeles, în condițiile în care armata romană se ocupa de construcții în mod curent. Cel mai probabil, nu știe o mulțime de lucruri elementare despre antichitatea romană.

    În sfârșit, ca o culme a erorilor din acest pasaj apare și ideea că pe Columnă armata romană trece Dunărea pe un pod de vase.
    Din păcate, deși a spus că istoria este o „materie de studiu logică”, autorul se arată străin de logică.
    a) Trecerea trupelor în primul război dintre Traian și Decebal s-a făcut pe un pod de vase; trecerea trupelor ofensive în al doilea război s-a făcut pe pod; așa arată Columna!
    b) Dacă a trecut trupele pe un pod de vase, Traian nu depindea de podul permanent pentru a-l învinge pe Decebal, așa cum afirmă la început autorul textului analizat de noi. Iar autorul se contrazice pe sine, ca și în cazul perioadei de pace/război a ridicării podului.

    VII.
    Citat:
    „Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei !”

    Greșit!
    Avem, pe de-o parte, mai multe izvoare antice care ne arată că romanii au construit podul. Pe de altă parte, niciun izvor nu atribuie altcuiva ridicarea Podului!
    Nici măcar izvoarele din vremea împăraților romani traco-iliri (sfârșitul secolului III)!
    De asemenea, nu există nicio altă construcție similară, fie și doar ca tehnologie, care să aparțină dacilor.
    Deci este cu totul neverosimil ca dacii să fi construit podul.
    La fel de bine am putea zice că l-au construit celții care, în timpul marii lor invazii, și înainte de Burebista, au stăpânit și ei ambele maluri ale Dunării. Doar că nu sunt dovezi, nici scrise, nici arheologice, ale existenței podului până în timpul războaielor dintre Decebal și Traian.

    Mai mult, a spune că dacii „stăpâneau ambele maluri ale Dunării” este inducere în eroare. De ce? Pentru că dacii de pe cele două maluri erau din triburi diferite, nu erau uniți! Tribalii și dacii din Oltenia nu erau mereu în cele mai bune relații, iar vreo acțiune unită a lor, în orice domeniu, pur și simplu nu există menționată în istorie. Nici nu mai vorbim că nu aveau nicio tradiție în construcții monumentale, că nu ne-a rămas de la ei niciun pod măcar peste Olt sau Ogosta, ca să putem să ne închipuim că ar fi știut să facă o asemenea construcție. Dar aici intrăm în domeniu arhitecturii traco-dacice versus arhitectura romană, un subiect pe care autorul textului citat nici măcar nu l-a atins. De ce, nu știm. Fie că l-ar fi contrazis total, fie că nu îl cunoștea deloc.

    VIII.
    „Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:” Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune: „(Burebista) trecea fluviul când dorea.”, însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase.”

    Greșit!
    1. Strabon arată acolo că Burebista nu era împiedicat de nimeni să treacă Dunărea, că era stăpân pe amândouă malurile, nu indică felul în care se trecea Dunărea.
    2. Dacia nu a fost niciodată o putere navală. Sintagma „nu era putere navală la acea vreme” poate da alte idei, și ar fi cu totul greșite.
    3. Burebista putea, la fel ca și alții, să facă fie un pod de luntrii – acele luntrii pescărești mai mari și mai zdravene decât bărcuțele de agrement cunoscute orășenilor – fie un pod de plute (de bușteni). Așa au făcut și turcii sau alți migratori care au trecut Dunărea fără poduri de piatră. Așa s-a făcut mai bine de 1000 de ani, cu atât mai mult o puteau face dacii.
    Mai mult, izvoarele istorice (sic!) arată că luntrile acestea erau foarte numeroase pe Dunăre și au fost adesea folosite ca atare. Să nu uităm că nici macedonenii care au fost înfrânți în Bărăgan nu aveau corăbii, dar au trecut Dunărea liniștiți în plină vară (cred că ne amintim episodul, este cel cu Dromichetes și Lisimah).
    4. Pretinsa „logică” de a trage concluzii pe bază de supoziții nu are niciodată valoare. Izvoarele arheologice și cele scrise sunt cele care au valoare. Iar ele nu atestă nicio construcție mare ridicată de Burebista, cu atât mai mult vreun pod peste Dunăre. În schimb atestă ridicarea podului de la Drobeta de către Apolodor din Damasc în vremea lui Traian. Între documente și fantezie… pentru istorie sunt de preferat documentele.
    5. Nu doar că Burebista a stăpânit destul de puțin pământul de la sud de Dunăre, dar l-a stăpânit și în condiții destul de precare. Așa cum am mai spus, nici măcar în centrul stăpânirii sale – care nu se știe foarte sigur unde a fost – nu a ridicat măcar vreo cetate măreață sau alt monument care să amintească de domnia pe care a avut-o. Nu se păstrează de la Burebista niciun pod, nici peste Olt sau Mureș, nici peste Lom, Ogosta sau oricare altă apă din teritoriul stăpânit (vremelnic) de el. Dacă pretinsa lipsă a izvoarelor este așa-zisul argument pentru negarea ridicării podului de către Traian, cu cât mai mult se potrivește el pentru Burebista!

    IX.
    „Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată „Puntea din artă” ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani !”

    Greșit!
    1. O baladă populară de secol XVIII-XIX nu este o „documentație” istorică pentru secolul II d.Hr.!
    2. Nu există o baladă populară aromână intitulată „Puntea din artă”.
    3. Nu există o baladă populară aromână care să vorbească despre trei meșteri care au lucrat la construcția unui pod peste Dunăre.
    4. Există însă balada armânească „Podul de pe Râul Arda”, care vorbește despre cei trei frați meșteri care au ridicat podul de pe acest râu (în vechea Tracie, azi în sud-sud-estul Bulgariei).
    Autorul nu știe ce spune sau pur și simplu minte? Nu-i al meu să judec, dar oricum nu are dreptate, pretinsa „documentație” fiind în întregime un fals dintre cele mai rușinoase.

    X.
    „Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria !”

    Greșit!
    1. Dacă podul a fost refăcut de Constantin cel Mare, atunci nu mai aveau cum să fie acele „bucăți de bârne arse”. Ele există, doar că sunt din vremea distrugerii podului chiar de către romani, odată cu abandonarea țărmului nordic al Dunării, în vremea invaziilor migratorilor.
    2. Dacă autorul recunoaște că cei din Moesia erau daci, ar fi trebuit să înțeleagă și faptul că, uimitor, au fost de partea lui Traian. Deci nu l-au privit pe Decebal ca pe un conducător/reprezentant al poporului dac! Mai mult, după cum arată izvoarele istorice – iarăși, ce să facem! – dacii din Oltenia au trecut iute de partea lui Traian, iar cei din Muntenia erau mai mult decât fericiți să fie sub stăpânire romană. Se poate vedea acest lucru și la Cassius Dio dar și în alte izvoare, precum și în numeroasele lucrări de specialitate.
    3. Constantin cel Mare nu a fost dac, ci daco-roman sau, mai bine-zis, străromân.
    Nu există despre el nici cea mai mică aluzie la vreo încercare de tracizare sau dacizare a Imperiului (ca la Galeriu), pe care l-a condus atâta vreme și căruia i-a hotărât destinele.
    4. De vreme ce Decebal nu stăpânea malurile Dunării, controlate – iar documentat de izvoarele antice! – de romani, nu avea cum să dea foc podului păzit de legiunile romane decât în urma unui alt război… care nu a existat.
    5. Chiar dacă Decebal ar fi ars lemnăria, nu ar fi fost mare lucru pentru Traian să o refacă. De ce ar fi trebuit să aștepte această lucrare venirea Sfântului Constantin cel Mare? Evident, pentru că autorul textului îl urăște pe Traian, îi urăște pe romani. Dar istoria adevărată nu se face pe sentimente de acest fel, ci pe informații concrete, pe dovezi istorice. Care, în acest caz, atestă că Podul de la Drobeta a fost ridicat de Apolodor din Damasc la porunca lui Traian. Restul e o tristă fantezie.

    XI.
    „Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?”

    Cu siguranță, veți face acest lucru când veți pune mâna pe cărți de istorie serioasă și veți cerceta izvoarele fără idei preconcepute. Atunci veți înțelege că și romanii sunt strămoșii noștri și veți scăpa de mania deformării istoriei după închipuirea romantică a dacismului post-modernist.

    Răspunsul este dat celui care a pus întrebarea, deoarece, într-adevăr, cel puțin în ceea ce privește ignoranța i se potrivește.

    XII. CONCLUZIE

    Da, am avut dreptate.
    Cea mai îngrozitoare plagă a României de azi e datul cu părerea.

    (mesajul primit)

    Subject: FW: Adevaratii constructori ai „Podului lui Traian” ?.
    To:
    Date: Friday, 10 December, 2010, 9:24

    Podul lui Traian ? Mă îndoiesc ! (Cogito, ergo sum)

    Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are „acte” ! O să mă întrebaţi: „Cum adică nu pare în regulă ?” Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară ! Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.

    Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare ! Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! Există însă în folclorul aromân o baladă
    populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca „bătută în cuie”. De ce ?

    1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !

    2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
    3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !
    Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul „buclucaş”.

    Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ?

    Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu ceva timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit această „perlă” a ultimei provincii cucerite de romani ? Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei ! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:” Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune: „(Burebista) trecea fluviul când dorea.”, însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată „Puntea din artă” ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani ! A se observa că cifra concordă cu cercetările moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii acestui pod peste care Burebista „trecea fluviul când dorea”. Necesitate care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării ! Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poată avea o cale mai facilă pentru a jefui Dacia de toate bogăţiile ei ! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria !

    Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?

    (cel care mi-a transmis textul:) Nici eu nu cunosc autorul scrierii de mai sus !

  5. Din păcate, Mari, nu m-ai înțeles și, ca urmare, discuția alunecă pe lângă. Eu am dat ca pildă incultura sau tupeul de înșelători al unora care declară că nu există Podul lui Traian pe Columna lui Traian… deși există.
    Dar,
    dacă este interes,
    pot posta răspunsul pe care l-am dat celui care mi-a trimis (ditamai) textul protocronist pe temă.

  6. Am incredere in ce-ia ce spune o fata bisericeasca,um slujitor a lui D-zeu,ca cuvintul Dragobete vine din slavona si atunci totusi nu explica nimeni care este asocierea intre Dochia si Dragobete care ai intilnim mereu impreuna,interesant ca nici un lingvist nu ia parte la comentarii,ei fiind de profesie avind o credibilitate mai mare iar pina la o alta proba contrarie Dragobete ramine o creatie iluzorie si nedefinita.

  7. Acum, cu Dragobetele, inteleg punctul dumneavoastra de vedere. Dar cu Podul de la Drobeta? E drept, asa am invatat si eu la istorie, ca a fost construit de Apolodor din Damasc, poate istoricii au dreptate, nu stiu, dar argumentul ca acest pod apare pe Columna lui Traian nu pare sa stea in picioare pentru mine. Nu garantez in veridicitatea informatiilor de pe acea columna – oare nu era normal ca Traian, fiind invingator, sa denatureze putin / sau poate putin mai mult informatiile si sa se prezinte intr-o lumina mult mai buna decat in realitate?
    Nu puteti folosi acest argument ca fiind unul suficient de convingator in acest caz. Ca poate, intr-adevar, acest pod ar fi fost construit de Apolodor din Damasc nu pot nici confirma, nici infirma. Deocamdata voi crede ce spun istoricii pana la proba contrarie.

  8. Ai dreptate, dar să nu te lași cumva stăpânit de păreri de rău și alte asemenea simțăminte greșite. Învață, roagă-te, gândește, muncește, luptă. Fă-ți datoria până la capăt – și dincolo de el – și atunci vei avea sufletul împăcat, orice ar fi în jurul tău. Cu cât înțeleg mai mulți aceasta, cu atât Neamul va fi mai puternic și mai sănătos.

  9. Apropo cazul podului de la Drobeta si alte asemenea aberatii istorice…

    Atacul asupra regimului comunist a fost folosit ca un paravan si pentru un atac la integritatea si credibilitatea Romaniei ca stat. Din acest motiv, multi tineri cred orice varianta care contravine celei „oficiale” este cea corecta, pentru ca statul este corupt si nu vrea decat sa-i minta.

    Din pacate, si noi ce cei care mai stim cate ceva avem o vina. Multi din cei care stiu nu fac niciun efort sa informeze si pe altii, iar altii o fac intr-un mod exaltat, agresiv, care te fac sa te indoiesti de veridicitatea informatiei. Acelasi fenomen cred ca l-a suferit si increderea in Biserica noastra in ochii tineretului, din pacate.

    Citind cum prezentati Dumneavoastra un punct de vedere imi sporesc regretele ca sunteti…o raritate.

  10. Inca odata multumesc pentru raspuns parinte. Aveti dreptate, multi dintre noi, oamenii simpli, ne multumim cu comoditatea, cu „caldicelul” cum spunea Eliade…

    Totusi, sa nu uitam ca la inceputul secolului XX, taranul roman mai avea totusi simplitatea acea care l-a tinut drept atata amar de vreme pe pamanturile astea… Mentalitatea sa a fost brusc alterata de comunism si toate ororile ce au decurs din asta. Tin minte ca la scoala – am inceput imediat dupa 90 – cei care aveau ceva de comentat la o decizie, cei care indrazneau sa intrebe „de ce” erau stigmatizati precum dusmanii poporului odinioara…

    In schimb, clasei ii era dat drept exemplu, cel mai servil din clasa, cel care nu scotea un cuvant…Mai mult, unii, chiar daca aveau suflet bun, erau incurajati sa-i „infiereze” pe ceilalti…

    Am 27 de ani acum. Inchipuiti-va ca acei colegi ai mei incep sau au deja familii. Ce le transmit ei mai departe urmasilor?

    De aceea, elitele au o mare responsabilitate. De aceea, elitele, daca sunt bine intentionate si iubitoare de tara sunt periculoase…

    In legatura cu procesul, aveti dreptate, noi nu putem decat sa-i sustinem pe juristi. Dar care sunt acei juristi ce vor fi in apararea Adevarului?

    Doamne-Ajuta!

  11. Pentru puțin, frate Mihai.
    Îmi pare rău că vremea nu îmi îngăduie să scriu cât ar trebui.
    În ceea ce privește vinovățiile, sunt multe de spus.
    În primul rând, ca oameni „de rând”, suntem, de obicei, vinovați prin felul în care ne alegem conducătorii.
    Nu vorbesc de treburi electorale, ci de alegerile pe care le facem în viața noastră religioasă, culturală și socială. Avem obișnuința de a asculta tocmai de cei care nu ar trebui ascultați. Și ascultând de ei, ne devin astfel conducători.
    În etnologie, de pildă, Ernest Bernea, Sabina Ispas ori Ovidiu Papadima încearcă, așa cum pot, să regăsească liniile și principiile creștine ale vechii culturi românești. Totuși, peste tot, jurnaliștii, blogării, dar și oamenii obișnuiți se reped la materialele „senzaționale” ale mitologizanților anti-creștini. Născociri năstrușnice despre sărbători „dacice” sau „pelasge” și tot felul de alte asemenea halucinații sunt înghițite pe nemestecate. Dragostea de Adevăr, dragostea de Hristos, sunt uitate. Până și seriozitatea elementară a demersului științific este uitată sau înlăturată. Nimeni nu se gândește că „Dragobetele”, nume slav, nu are cum să fie dacic. Nimeni nu caută să afle ce izvoare ar fi pentru basnele mitologizanților, ce dovezi susțin absurditățile emise de aceștia.
    Vine „cineva” și declară: Podul de la Drobeta nu apare în niciun izvor antic ca făcut de Traian, nu apare în Columna lui Traian, nu avea cum să fie făcut de romani în doi ani, deci e făcut de Burebista. Și mii și mii de oameni îl cred fără să cerceteze o clipă. Dacă ar da numai câteva „căutări google” – nici nu mai spun de altele mai serioase – ar afla că sunt izvoare antice care vorbesc despre ridicarea podului de la Drobeta de către Apolodor din Damasc și Traian, că pe Columna lui Traian APARE Podul de la Drobeta, că se știe cum s-a construit acest pod de către legiunile romane șamd și că textul acestui „cineva” este o halucinație total desprinsă de realitate.
    Și tot așa, ne pierdem legătura cu strămoșii, pentru tot felul de închipuiri și născociri ale unora și altora… pe care alegem să-i ascultăm.
    De ce?
    Este mai ușor așa, decât să căutăm să cunoaștem izvoarele, să înțelegem cu adevărat ce a fost.
    Este mai ușor să adoptăm o mitologizare și păgânizare a neamului, care (mitologizare și păgânizare) ne pune „în rând cu lumea” și ne scutește de povara Crucii lui Hristos.

    Și la fel facem în toate laturile vieții noastre.
    În loc să căutăm să ne cunoaștem cu adevărat și să lucrăm împreună cu adevărat, preferăm să fim individualiști sau, cel mult, să aderăm la „frății” de net și „mobilizări” tv.
    Iar în lipsa împreună-lucrării ne pierdem orice unire, orice putere de a fi într-adevăr un Neam, de a avea o cultură și o istorie adevărată…
    Sunt multe de spus, dar mai ales de făcut, de la căutarea și învățarea Adevărului la TRĂIREA lui. Împreună.

  12. Inca o intrebare Parinte: ati auzit ca Procurorii le ancheteaza pe maicutele de la Petru Voda pentru fascism?

    Ce e de facut?

  13. In primul rand, va multumesc pentru raspuns. Va apreciez si ma bucur ca am ocazia sa discut cu Dumneavoastra, chiar daca numai prin intermediul internetului.

    Sunt de acord cu ce ati explicat despre vechii romani, despre dezradacinare si despre alterarea neamului.

    Un singur lucru vreau sa-l precizez: nu ar fi fost posibil ca acele neologisme sa ne fie varate pe gat daca cei care sunt desemnati de societate sa-i pazeasca comorile culturale si-ar fi facut datoria. Si aici ma refer la academia romana, la elitele tarii.

    Acesti oameni ce au pazit? Ii putem cere unui fiu de taran, venit dupa 50 de colectiv, dupa 20 de ani de munca in uzina sa inteleaga ca-i este furata limba?

    Cred ca nu. Insa, am pretentia ca marii academicieni ai tarii, oameni inteligenti si teoretic, cu spirit romanesc sa inteleaga.

    E de-ajuns sa privim presa scrisa, unde fiecare scrie dupa cum il taie capul, unde nu se respecta nicio regula de ortografie, unde se asasineaza limba romana in fiecare zi si putem vedea nivelul dezastrului.

    Sa nu uitam ca taranul roman a fost terorizat si dezradacinat in ultimii 70 de ani. Putem sa-i cerem lui sa apere limba, cand el a fost adus la stadiul de caine pavlovian?

    Din pacate, ceea ce se numeste azi elita este o gluma rasuflata la ceea ce ar trebui sa insemne cu adevarat o astfel de categorie pentru popor.

    Elita adevarata creeaza si se sacrifica, in acelasi timp. NU sta si se ingrasa in timp ce primeste bani sa scrie de la potentatii vremii.

    Multumesc inca o data.

  14. „nu inteleg de ce puneti pe acelasi plan cuvinte ca frecvent si decizie pe acelasi plan cu şoping”

    Pentru că sunt.
    Ele au fost vârâte în limba română în același fel în care sunt astăzi vârâte „șoping” și alte asemenea neologisme fără rost.
    Neologismele sunt cuvinte noi, luate din alte limbi, în chip firesc în următoarele împrejurări:
    1. Nu există un cuvânt asemănător ca înțeles; de pildă, televizor, telefon, rachetă, cosmonaut.
    2. Există bilingvism și un cuvânt cu același sens, dar mai ușor de pronunțat, mai scurt sau mai frumos dintr-o limbă este adoptat în cealaltă.

    La noi, în afară de neologismele intrate firesc în limbă – mai ales în chipul de la punctul 1 – au fost vârâte pe gâtul românilor, din snobism și dispreț față de ceea ce este românesc, nenumărate alte cuvinte. Atâta vreme cât avem cuvinte românești vechi cu același înțeles cu cele aduse de la străini, de ce ni s-au impus acestea? De ce suntem siliți să le folosim pe cele străine în locul celor românești? Cred că am arătat mai sus, destul de limpede, de ce.

    Cât privește „pildă”, la fel ca și multe alte cuvinte pe care iubiții noștri cărturari le proclamă străine, este de fapt românesc, preluat și de străini.
    Mai mult, atunci când un cuvânt are deja multă vechime, fie că vine din slavonă, ungară, greacă sau orice altă limbă, deja a devenit românesc. În vechime, Românii nu luau cuvinte din alte limbi din snobism, ci pentru că le puteau folosi pentru a înfățișa mai bine lumea așa cum o vedeau ei. Și o vedeau foarte adânc, mai adânc decât ne putem închipui noi astăzi. Că vorbim despre „tărâm” sau „duh”, despre „omenie” sau „omenire”, despre „binecuvântare” sau „nevoință”, despre „temelie” sau „izvor”, despre „crug” sau „taină” sau despre sute și mii de alte cuvinte, vorbim despre ceva ce întrece cu mult orice cuvinte din cele mai multe din limbile lumii.
    Adâncimea vechii limbi românești este aproape cu totul de neînțeles pentru oamenii de azi.
    Căci omul de azi este atât de lipsit de duh, încât încercând să fie profund este doar confuz.
    Dar vechii Români erau într-adevăr oameni ai Duhului Sfânt. Ei trăiau Credința lui Hristos într-un fel aproape nemaivăzut. Adâncimea acestei trăiri este atât de mare, încât astăzi, când teologia celor mai mulți este strict teoretică, pare ireală…
    Sunt lucruri de care îmi este greu să vorbesc acum.
    Dacă Bunul Dumnezeu va voi să îmi termin teza de doctorat, poate după aceea, la vremea potrivită, voi putea înfățișa lucrurile care le cercetez și le înțeleg tot mai mult acum.

  15. Inteleg de unde impotrivirea la Dragobete, dar nu inteleg de ce puneti pe acelasi plan cuvinte ca frecvent si decizie pe acelasi plan cu şoping.

    Cuvintele pe care spuneti ca le-au inlocuit nu au disparut, sunt folosite la fel de mult ca si celelalte. De exemplu, nu inteleg de ce e mai romanesc „pilda”, pe care DEX-ul il da ca de origine maghiara fata de latinul „exemplu”…

    Consider ca adevaratele probleme vin de la tradatorii de conducatori, de academicieni, care nu impun NORME ADEVARATE de protectie a limbii romane in uzul public. Si aici ma refer la presa, televiziuni, radiouri, magazine…

    Aici e adevarata problema.Mereu copiii o sa poceasca cuvinte, o sa le prescurteze, asta nu devine o problema decat daca se transforma in reguli…

    Apropo de varianta actuala a „Mioritei”… Istoricul Alex Mihai Stonescu spune ca actuala varianta este o prostie, o facatura, in majoritatea variantelor populare neexistand „complotul” a doi ciobani impotriva celui de-al treilea. El o considera mai degraba o opera a celor care au urmarit diferentierea natiunii „moldovenesti” de natiunea romana… Evident, fara vina lui Alecsandri, acesta fiind influentat.

    Oricum, dragobetele nu are o sustinere reala in viata de zi cu zi a oamenilor, acestia adoptand fara comentarii importul american.

  16. Poate nu am vorbit limpede.
    Despre „Dragobete” avem vreo două mărturii, puțin amănunțite, de la începutul veacului al XIX-lea. Chiar și acestea vorbesc despre o săbătoare locală (din Oltenia), nu despre o prăznuire sau sărbătoare românească (în înțelesul de „a Românilor de pretutindeni”).
    În vreme ce, de pildă, călușul a ființat cândva oriunde erau Români, Dragobetele nu se știe să fi fost sărbătorit decât într-o mică, chiar foarte mică parte a Românimii. Iar ceea ce știm despre această prăznuire este destul de puțin.
    Spre sfârșitul secolului XIX, când apare moda unui „poporanism livresc”, dacă-i putem spune așa, se inventează sărbători zise „populare”, dar în fapt născocite de cărturarii franțuziți, germanizați sau engleziți ai vremii. Unele au ținut o vreme, apoi au pierit, mai târziu au fost refăcute – asemănător sau după cheful altor născocitori – șamd.
    „Refacerile”, „reinventările” sau „repropunerile” livrești au fost, totdeauna, pastișări sau imitări ale sărbătorilor străine. Cei din „Școala Ardeleană” au introdus tot felul de imitații ale sărbătorilor păgâne romane. Grecofonii de sub stăpânirile fanariote – din Muntenia și Moldova – au făcut propagandă mitologiei și filosofiei păgâne grecești. Nu trebuie uitat că domnitorii fanarioți au fost și masoni și masacrele împotriva Românilor au fost însoțite de o lucrare de nimicire a Credinței lui Hristos și de înlocuire a culturii vechi românești cu tot felul de idei și tradiții străine, mai ales păgâne și neopăgâne.
    Lucrarea aceasta a fost dusă mai departe în secolul XIX de tinerii îndoctrinați în Apus, pe care cu atâta durere îi arată Eminescu – a i se citi „Scrierile politice” – drept deznaționalizați și răufăcători ai Neamului Românesc.
    1848 este anul în care Masoneria (sau masoneriile) câștigă puterea politică în Muntenia și Moldova, dar și în grupurile de luptă ale Românilor ardeleni (în afară de Avram Iancu, înlăturat de aceea după 1849 de pe scena politică, inclusiv de către „compatrioții” masoni). Mircea
    Vulcănescu spunea, ca urmare a acestei realități: „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”.

    Nimicirea folclorului românesc, adică a culturii românești vechi, s-a lucrat cu multă iscusință și pe toate planurile.
    Cuza și Carol I au pustiit mânăstirile muntenești și moldovenești. Ucenicii Sfântului Paisie au fost izgoniți, închiși sau chiar uciși. Averile Bisericii au fost naționalizate, părți foarte mici fiind împărțite câtorva familii de țărani ca pretext pentru confiscare. I s-au impus Bisericii școli de tip catolic și/sau protestant, au fost impuși tot felul de egumeni și iconomi masoni sau pur și simplu hoți, bețivi, curvari și chiar ucigași. S-a lucrat la nimicirea iconografiei vechi, a muzicii psaltice și celorlalte tradiții creștine vechi.
    Alte lovituri au fost date satului românesc, adică alcătuirii mirenești a Neamului Românesc. Mircea Vulcănescu spunea, pe bună dreptate, că „suntem în tot ceea ce avem mai bun în noi țărani”. Satul, târgul și cetatea erau chipuri ale aceleiași alcătuiri obștești a Neamului Românesc. Orașul, cu mahalalele, bordelurile și cârciumile sale, nu a fost și nu este o alcătuire românească, ci anti-românească. Orașul a fost și este un mijloc de disoluție a unității și conștiinței românești. De aceea creșterea orașelor – în mărime, dar nu și în cultură, unitate, românism. De altfel, atât de mare era scârba Românilor față de orașe, încât la începuturile secolului XVIII, de pildă, satele și târgurile erau românești, dar orașele erau locuite mai mult de străini. Iar lucrul acesta se întâmplă și în secolele următoare, deși tot mai mult izbutesc trădătorii conducători ai țărilor române să-i strămute pe țărani la oraș.
    Dar, dacă această dezrădăcinare a mers încet și greu, mai iute și mai puternic a lucrat altă dezrădăcinare: aducerea orașului la sat.
    Prin reviste și cărți de propagandă, prin „culturalnicii” vremii, otrăvurile politicianismului, liberalismului, masoneriei, beției și curviei s-au revărsat puternic în satele românești.
    Chiar și cei care se simțeau și credeau patrioți dintre învățații secolelor XIX-XX au fost atât de tributari educației străine, încât au făcut foarte mult rău Neamului; de cele mai multe ori, mai mult rău decât bine.
    O pildă este publicarea „Mioriței” de Alecsandri. Desigur, o capodoperă, dar și un mijloc de sărăcire a folclorului. În vremea în care Alecsandri culege, prelucrează și publică „Miorița” sa, Neamul Românesc avea vreo 2000 de variante ale „Mioriței”. Apropiate sau depărtate între ele, acestea erau roadele vii ale unei trăiri vii a Tradiției străbune. Au fost înlocuite, prin presă și școală, de o „Mioriță” standardizată, foarte frumoasă, dar ruptă din trăirea populară și așezată într-o montură livrescă a criticii literare. O insectă minunată, dar prinsă în chihlimbar, moartă, încremenită pentru veșnicie.
    Iar acesta este un caz fericit.
    În cele mai multe cazuri, tot ceea ce era vechi românesc și profund creștinesc a fost vulgarizat, păgânizat, schimonosit, înstrăinat.
    Și sărbătorile au devenit, tot mai mult, sărbători „creole”, pastișări ale celor străine.
    Iar „Dragobetele” de azi este, într-adevăr, doar o copie creolă a lui „Valentine’s Day”.

  17. Înainte de toate, precizez că voi folosi majuscule – „caps lock” – pentru ceea ce, dacă aș avea cum, aș scrie îngroșat (bold). Fac această precizare pentru că, deși de obicei scrisul cu majuscule înseamnă „strigăt” pe net, aici nu este cazul.

    Nicolae, cred că postul lui Dan atinge și lămurește cumva toate întrebările pe care le pui.
    Întâi și întâi, „reinventarea” sărbătorilor tradiționale nu se poate face decât firesc, de către popor, sau nu sunt sărbători tradiționale ci spectacol folcloric turistic. Și, totodată, ba chiar și mai rău, mijloc de deznaționalizare.
    Folclorul, ca TRĂIRE a Tradiției străbune, se înnoiește (reinventează) neîncetat. Dar se înnoiește pe liniile ființiale ale Tradiției, pe care o continuă și o duce mai departe.
    Sărbătorile „reinventate” de cărturari NU sunt o continuare a Tradiție, ci o RUPERE a acesteia.
    „Reinventarea” sărbătorilor a fost și este un mijloc de deznaționalizare, de rupere cu trecutul și de pregătire a „omului nou”.
    Comuniștii au făcut aceasta prin 1 mai, 23 august, Moș Gerilă și alte mijloace prin care au încercat să înlocuiască vechile sărbători – creștine – cu sărbători comuniste.
    Dar această metodă nu era nouă și nu le aparține!
    Ea a fost folosită de fiecare religie, pentru a-și marca existența, trăirea, spiritualitatea.
    Înainte de comunism, de pildă, masoneria victorioasă în Revoluția franceză a născocit tot felul de sărbători „revoluționare”, care să le înlocuiască pe cele tradiționale franceze.
    Și pildele pot merge la nesfârșit.

    De ce trebuie să le respingem?
    Pentru că sunt mijloc de deznaționalizare, pentru că sunt ruptură cu Tradiția strămoșească, pentru că sunt o victorie a străinilor asupra Neamului, pentru că sunt minciună.
    Și mai ales pentru că sunt minciună!
    Chiar în articolul pe care îl comentăm este, printre altele, un șir de minciuni – tipic masonice – pe care mi-aș fi dorit să le vadă cineva fără să le spun eu. Mai ales pe această Foaie Națională, care are la vedere o parte – bogată – din izvoarele fundamentale ale istoriei noastre. Fontes Historiae Daco-Romanae sunt pe fiecare pagină accesabilă a acestui site. Și totuși, nimeni nu a băgat de seamă monstruozitatea minciunilor din articolul de mai sus, din care dăm un singur șirag:

    „Dragobetele datează dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor.”

    Este un șirag de minciuni, ca majoritatea AFIRMAȚIILOR din acest articol.
    Nu există nicio mențiune a „Dragobetelui” înainte de secolul XVIII. Cu atât mai mult, nu există nicio mențiune a „Dragobetelui” în vremea dacilor. În foarte puținele date pe care le avem despre mitologia dacilor, „Dragobetele” nu există. De asemenea, nu există în foarte puținele date despre mitologia dacilor niciun „pețitor al animalelor”, și cu atât mai mult niciun „naș”. Nu există menționată la daci de niciun izvor vreo credință în „oficierea în cer” a ceva, fie „nuntă a animalelor” sau banchet sau slujbă. Toate acestea sunt MINCIUNI PESTE MINCIUNI. Iar tatăl minciunilor este Satana.
    A accepta aceste minciuni despre noi și strămoșii noștri înseamnă să ne supunem lui Satana.
    Înțelepciunea creștină este în a știi ce știi și a nu avea trufia de a născoci acolo unde nu știi.
    Chiar dacă ne nemulțumește că nu știm mai multe despre străbuni și sărbătorile lor, nu aceasta este adevărata problemă. Adevărata problemă este aceasta:
    moștenirea ADEVĂRATĂ și SFÂNTĂ a străbunilor este TRĂIREA CREDINȚEI; noi avem această moștenire? o ducem mai departe?

    Sărbătorile și toate creațiile populare izvorăsc din trăirea unei credințe. La Români, Credința lui Hristos.
    Fără trăire, sărbătorile și creațiile populare devin spectacol folcloric, motiv folcloric în creația livrescă șamd. Dar încetează a mai fi Tradiție vie, trăirea unei credințe. Ceea ce, de altfel, se și urmărește.

    În Africa și alte locuri în care europenii au înființat colonii s-a manifestat un fenomen lingvistic foarte interesant: creolizarea limbii.
    Adică, a apărut un amestec între franceză, sau engleză, sau portugheză șamd și limbile locale. Aceste amestecuri sunt numite „creolo-franceză”, „creolo-engleză”, „creolo-portugheză” șamd. ESENȚIAL, este faptul că prin aceste limbi limbile locale au fost în cea mai mare parte desființate. Adică s-a produs mult dorita – de coloniști! – deznaționalizare a localnicilor.
    Fenomenul de CREOLIZARE se manifestă însă nu numai la nivel lingvistic, ci și la nivelul global al culturilor locale care, de asemenea, sunt înlocuite de corcituri între principiile culturale ale colonialiștilor și rămășițe ale fostelor culturi locale.

    Același lucru se întâmplă și în România.
    Limba se creolizează tot mai mult. În loc de „des” spunem „frecvent”, în loc de „acum” spunem „imediat”, în loc de „pildă” spunem „exemplu”, în loc de „hotărâre” spunem „decizie”, în loc de „cumpărături” spunem „șoping” (preferabil scris non-fonetic, adică neromânesc) etc, etc, etc. Nici nu mai stau asupra diminutivelor ridicole ce mărturisesc puturoșenia intelectuală și lingvistică ce se înstăpânește tot mai mult („grădi” în loc de „grădiniță”, „prof” în loc de „profesor”, „mate” în loc de „matematică” șamd).
    Dar această creolizare a limbii române este, bineînțeles, însoțită de o creolizare tot mai adâncă a culturii românești adevărate.
    Și sunt țintiți în acest proces mai ales românii care mai țin de Neam și tradițiile sale.
    Nu vreți Valentine’s Day?
    Nu-i nimic, vă dăm „Dragobetele iubește românește”, făcut de noi.
    Nu vreți Halloween?
    Nu-i nimic, vă dăm „Sărbătorile lui Dracula”.
    Și tot așa!
    Și deznaționalizarea se înstăpânește tot mai mult.

    De fapt, așa cum am spus, Tradiția adevărată este cea trăită.
    Sărbătorile străbune, chiar dacă le știm, nu pot fi înviate decât de obști sau comunități românești.
    Pentru a putea avea sărbătorile noastre, ar trebui să existe întâi acest „noi”. Ar trebui să existe o unime a românilor dintr-un loc sau altul, dintr-o parohie, de pe o scară de bloc, de pe o stradă. Să existe fire care să îi unească într-adevăr, de la cele de căpătâi, ale Credinței lui Hristos, până la cele lumești (economice, sociale etc). Doar atunci ar putea renaște un folclor într-adevăr românesc, izvorât de felul în care românii – ca obște! – își trăiesc, în acest veac sau în următoarele, Credința și Tradiția străbună.

    P.S. Ești mulțumit, Cezar? Până la urmă ai ce ai vrut, nu? 🙂

  18. Asta cu „iubeste romaneste” nu o prea inteleg. Pare un pic filetista. Pare un Valentine’s Day pudrat cu motive foclorice romanesti. Pare ca si cum ai inlocui Pepsi cu Coca Cola doar pentru ca Pepsi e fabricat la tine in tara. Pilda dragostei e cea a lui Hristos, iar eu cred ca Hristos nu iubeste romaneste sau americaneste.

  19. Parinte Aldea, va multumesc pentru ca acum m-ati facut sa inteleg ca am fost inselat de vreo cativa ani…

    Sa va spun pe scurt:

    Eu am fost mereu impotriva imprumuturilor gen „Valentine’s day” si am fost trist ca folclorul nostru romanesc se pierde in timp ce noi importam kitch-uri din occident.

    Cand am auzit de Dragobete, am vazut asta ca o „salvare” asa ca in fiecare an m-am straduit sa ignor 14 februarie, asa-zisul Valentine’s day, facandu-ma special ca este o zi ca oricare alta, in timp ce toti din jurul meu se agitau cu Valentine’s si am serbat 24 februarie, Dragobetele, ba inca am si spus altora ca e mai bine sa ne intoarcem la Dragobetele nostru decat sa importam din occident.

    Acum imi pare rau ca nu m-am prins ca si Dragobetele era o minciuna. Probabil a fost creat pentru a-i insela pe cei nestiutori ca mine dar care au respect pentru folclor, desi nu il cunosc deoarece au fost dezradacinati de cel putin 2-3 generatii.
    (ex: Bunicii mele inca din tinerete i-a rusine sa poarte iie sau sa asculte muzica populara, dar mie imi plac ambele.)

    Acum ma gandesc ca asta e o strategie in genul masonilor care creeaza alternative pentru fiecare grup de oameni(aparent contradictorii) dar care le controleaza pe toate, deoarece toate sunt mincinoase si fraierii ca mine cad in plasa crezand ca lupta pentru o cauza buna…

    In incheiere, pot spune ca am fost cu atat mai prost cu cat trebuia sa imi dau seama de asta mai demult:

    Daca mass-media, televiziunile, ziarele, cluburile de streap-tease, absolut toti promoveaza acest „Dragobete, iubeste romaneste” oare nu era clar ca ceva era cusut cu ata alba?

    Doar exact aceste forte se lupta sa distruga folclorul, sa ne faca sa ne uitam traditiile si radacinile acestui neam. De cand taman ei s-au facut aparatorii traditiilor romanesti?

    Oricum, e jenant ca nu mi-am dat seama pana acum ca Dragobetele era ceva la fel de fals si strain de sufletul acestui neam ca si Valentine’s day.

    Parinte Aldea, am o intrebare, stiti daca a existat vreodata o sarbatoare atuentica a dragostei la romani?

    Daca da, care era aceasta si ce obiceiuri erau?

  20. Din păcate acest articol nu are nicio legătură cu realitatea.
    Dochia în forma cunoscută astăzi este o născocire livrescă și romantică a patrioților pașoptiști. Nu avea niciun fiu, iar legătura dintre Dochia și Dragobete este o născocire de secol XX, de asemenea livrescă și fără nicio legătură cu tradiția românească.
    Dragobetele era o sărbătoare deja dispărută la mijlocul secolului XIX. A fost „reînființată” de folocloriști interesați, după cheful lor, în secolul XX, pentru spectacol folcloric.
    Pe scurt, vai de noi!
    Între credința străbunilor și folclorul născocit de tot felul de ne-români de azi, prăpastie, genune, hău!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.