Două perspective asupra crizei din Grecia

Două perspective asupra crizei din Grecia

by -
0 774

Într-un moment în care se vorbeşte mult despre modul cum poate fi atenuată criza din Grecia şi, implicit, din zona euro, m-a interesat felul cum priveşte presa situaţia respectivă şi ce soluţii are în vedere. Ca urmare, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr abordări radical diferite ale problemelor din patria care a dat lumii poate cel mai valoros concept al vieţii de toate zilele – democraţia. Pentru ca afirmaţia să aibă acoperire, voi cita pe larg din două articole apărute în aceeaşi zi – 17 februarie a.c. – în două ziare din două ţări diferite. Astfel, în vreme ce cotidianul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung” titra Grecia – o ţară irecuperabilă de peste 150 de ani, reproducând un text scris de un francez în urmă cu peste un secol şi jumătate, ziarul britanic „The Daily Telegraph” arăta Cum a distrus Bruxelles-ul Grecia.

Frankfurter Allgemeine Zeitung” relevă în articol: „Paralizată din cauza datoriilor, rezistând, graţie susţinerii puterilor europene, handicapată de o administraţie ineficientă: acest diagnostic fără concesii al răului grec a fost stabilit de francezul Edmond About… în 1858. Un text care circulă, azi, în Europa. Edmond About: „Grecia este singurul exemplu cunoscut de ţară care trăieşte în plin faliment din ziua în care s-a născut. Dacă Franţa ori Anglia s-ar fi aflat doar un an într-o asemenea situaţie, s-ar fi consemnat catastrofe teribile. Grecia a trăit peste 20 de ani în pace cu bancruta. Toate bugetele, de la primul până la ultimul, sunt cu deficite. Când, într-o ţară civilizată, bugetul de venituri nu-l poate acoperi pe cel al cheltuielilor se ajunge la un împrumut pe plan intern. Este un mijloc la care guvernul grec nu a recurs niciodată şi l-ar fi încercat fără succes. A trebuit ca puterile protectoare ale Greciei să-i garanteze solvabilitatea pentru ca ea să negocieze un împrumut extern. Resursele oferite de acest împrumut au fost risipite de guvern fără ca ele să dea roade pentru ţară şi, odată cheltuiţi banii, a trebuit ca garanţii, din pură bunăvoinţă, să-i servească interesele. Grecia nu putea deloc să-i plătească. Azi, ea renunţă la speranţa de a-şi achita vreodată creditele. În cazul în care cele trei puteri protectoare vor continua să plătească la nesfârşit pentru ea, Grecia nu va fi într-o stare mai bună. Cheltuielile sale nu vor fi acoperite de resursele ei. Grecia este singura ţară civilizată în care impozitele sunt plătite în natură (…). În Grecia, legea nu este niciodată acea persoană cu care nu se poate trata. Salariaţii ascultă contribuabilii. Când se tutuiesc şi îşi spun fraţi se găsesc mereu mijloace de a se înţelege. Toţi grecii se cunosc mult şi se iubesc puţin. Ei nu cunosc această fiinţă abstractă care se numeşte Stat şi nu-l iubesc deloc. În fine, perceptorul este prudent: ştie că nu trebuie să exaspereze pe cineva, că are de trecut prin locuri periculoase ca să ajungă acasă şi că un accident se poate produce oricând (…).  Iată pentru ce miniştrii Finanţelor de până în 1846 făceau două bugete de venituri. Unul, de exerciţiu, arăta sumele pe care guvernul trebuia să le primească în cursul anului, impozitele care ar fi trebuit percepute; celălalt, de gestiune, arăta ceea ce el spera să primească. Şi, cum miniştrii de Finanţe se pot înşela în avantajul statului în calculul resurselor probabile care vor fi realizate, ar fi trebuit un al treilea buget care să arate sumele pe care guvernul era sigur că le va primi. De exemplu, în 1845, pentru plantaţiile de măslini din domeniul public, arendate regulat particularilor, ministrul înscria în bugetul de exerciţiu suma de 441.800 drahme. El spera (bugetul de gestiune) că, din această sumă, statul va fi fericit dacă va primi 61.500 drahme. Dar această speranţă era nerealistă, dat fiind faptul că, în urmă cu un an, statul nu primise pentru aceste produse nici 441.800 drahme, nici 61.500 de drahme, ci 4.457 drahme şi 31 de centime, adică 1%  din ceea ce i se datora. În 1846, ministrul Finanţelor nu a mai făcut un buget de gestiune şi obiceiul s-a pierdut. Cheltuielile Greciei se compun din: datoria publică (datoria internă, datoria externă), lista civilă, indemnizaţiile Camerelor, serviciul ministerelor, cheltuieli de percepţie şi regie, cheltuieli diverse. Dacă aş cunoaşte un guvern care se îndoieşte de forţa lui, de creditul lui, de afecţiunea partizanilor săi şi de prosperitatea ţării, i-aş spune: faceţi un împrumut. Nu se dau împrumuturi decât guvernelor  bine consolidate. Nu se dau împrumuturi decât guvernelor pentru care există interes să fie menţinute. Nicăieri în lume opoziţia nu a crescut fondurile publice. În fine, nu se dau împrumuturi  decât dacă ai pe cine să împrumuţi”.

The Daily Telegraph”, ziar din Londra, publică un articol în care autorul, Peter Oborne, scrie: „Toată viaţa mea de adult am văzut establishmentul britanic considerând, în general, UE drept o forţă pozitivă într-o lume agitată, poate puţin incompetentă şi coruptă, dar inofensivă. O idee care este tot mai greu de apărat, căci această asociere a naţiunilor dezvăluie brusc o latură neplăcută: ea se transformă într-un opresor implacabil care nu are decât dispreţ pentru democraţie, identitate naţională şi subzistenţa oamenilor străzii. Probabil că săptămâna aceasta am consemnat o turnură odată cu ultima intervenţie a Bruxelles-ului: birocraţii ameninţă să împingă o ţară întreagă la faliment dacă partidele din opoziţie nu se angajează să susţină planul de austeritate promovat de Uniune. Să plasăm problema greacă într-un context adecvat. Marea Criză britanică din anii 1930 face parte azi din miturile noastre naţionale. Era epoca supelor populare, a şomajului în masă, imortalizată în minunatele romane ale lui George Orwell. Dar, niciodată, în timpul Crizei  – chiar la paroxismul ei – produsul naţional brut nu a scăzut  cu  mai mult de 10%. În Grecia, produsul intern brut a scăzut deja cu 13% din 2008,  şi,  dacă ar fi să credem specialiştii, va mai scădea cu 7% până la sfârşitul anului. Cu alte cuvinte, la Crăciun, criza greacă va fi de două ori mai gravă decât catastrofa economică de sinistră amintire care a zguduit Marea Britanie acum 80 de ani. Ori, totul tinde să probeze că elita europeană nu ar putea deloc să-şi facă griji. La începutul săptămânii, Oli Rehn, economistul şef al UE, a avertizat asupra „consecinţelor devastatoare” dacă Grecia se va declara în incapacitate de plată. Se pare că el avea în vedere consecinţele devastatoare pe care acest fapt le-ar avea asupra restului Europei mai curând decât pentru grecii înşişi. Şi, în timp ce euro-elita pare că nu se interesează, viaţa din Grecia, ţara natală a civilizaţiei europene, a devenit infernală. Peste 100.000 întreprinderi  au pus cheile sub preş şi multe altele sunt pe cale să facă la fel. Sinuciderile s-au înmulţit alarmant, omuciderile s-au dublat, iar zeci de mii de persoane demonstrează pe străzi. Viaţa este suportabilă încă la ţară, unde s-a revenit la troc (…). Contrar Marii Britanii în plin carnagiu economic al anilor 30, Grecia nu se poate baza pe un trecut construit de secole de democraţie parlamentară mai mult sau mai puţin stabilă. De numai o generaţie ţara a extirpat o dictatură militară. Azi, în timp ce unele regiuni basculează în dezordine,  forţele ce provoacă nelinişte au vânt în pupă. Toamna trecută, partidele extremiste reprezentau circa 30% din votul popular. Acum, stânga şi dreapta dure pot conta pe 50% din voturi, iar ele progresează. Trebuie subliniat că deziluzia creată de democraţie este aţâţată de amestecul UE, în particular de impunerea de către Bruxelles a lui Luas Papademos drept premier fantoşă. (…) Privind retrospectiv, nu există nicio îndoială că remarcile mele erau prea clemente (în emisiunea TV Newsnight, autorul îl catalogase drept „idiot venit de la Bruxelles” pe Amedeu Altafaj-Tardio, purtător de cuvânt al UE – n.n.), şi ţin să mă explic mai amplu şi mai viguros. Idioţenia constituie o mare parte a problemei Bruxelles-ului şi explică o mare parte a erorilor de judecată şi incompetenţelor din aceşti ultimi ani. Dar, ceea ce frapează în mod deosebit este, de departe, insensibilitatea şi neomenia crasă a unor comisari europeni, între care Oli Rehn, care ţine frâiele unui regim din Bruxelles pe cale de a distruge ceea ce a fost o ţară încântătoare, glorioasă şi care funcţiona bine. (…) Azi este o greşeală morală pentru Marea Britanie să continue să susţină moneda unică europeană, o experienţă catastrofală, care devastează într-o asemenea măsură vieţile oamenilor. Este singurul sentiment de umanitate, dincolo de orice alte consideraţii, care ar fi suficient să-l convingă pe premierul (britanic – n.n.) David Cameron să taie punţile cu Bruxelles-ul şi să vină în ajutorul Greciei, chiar dacă tardiv.”

autor: Dumitru Constantin

sursa: Revista Clipa

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.