„Domnul străin” devine suveran român

„Domnul străin” devine suveran român

by -
0 679

În timp ce emisarii Bucureştilor căutau prințul străin voit de țară (la început Filip de Flandra, care a refuzat, apoi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen), locotenența avea de făcut față unei situaţii dificile. Austria adoptase o atitudine amenințătoare, dar, spre norocul românilor, conflictul cu Prusia avea să-i abată atenția de la România. În primăvară, izbucniseră mișcări țărănești, urmate de cele ale grănicerilor de la Dunăre. Printr-o reacție tipică de mentalitate țărănească, abdicarea lui Cuza, domnul care dăduse pământ țăranilor, a fost percepută ca o amenințare la adresa recentei împroprietăriri.

Locotenența a izbutit să traverseze cu bine cele trei luni de interimat. Ea s-a dovedit destul de sigură pentru a legifera în domenii atât de deosebite ca cel agrar și cel cultural: legea învoielilor agricole (18/30 martie), favorabilă moșierilor, care inaugura un capitol extrem de dureros pentru țărani, obligați de lipsa de pământ îndestulător să lucreze pe moșiile boierimii în condiții vitrege și crearea „Societății Literare Române” — viitoarea Academie Română (1/13 aprilie) — cu misiunea de a alcătui un dicționar al limbii române și de a-i fixa gramatica și ortografia.

Noul domn, principele Carol I, avea să cunoască domnia cea mai lungă (1866-1914) din istoria românească. Cu un remarcabil simț al datoriei, el avea să-și îndeplinească îndatoririle de suveran cu conștiinciozitate și rigoarea caracteristice spiritului prusac. Deși declara la venirea în țară: „punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit roman”, Carol nu s-a integrat moravurilor bizantino-orientale ale clasei politice românești, a rămas întotdeauna fidel patriei și rasei sale și a tratat altitudinar pe oamenii politici români. Puși în paralel, cei șapte ani de domnie ai lui Cuza întrec, dacă se ia în considerare amploarea problemelor abordate și soluționate, cei patruzeci și opt de ani ai domniei lui Carol. Și totuși, rolul lui în edificarea României moderne a fost considerabil pentru că, așa cum a relevat I.G. Duca: „el avea tocmai însușirile care ne lipseau nouă, românilor”. Din portretul antologic făcut regelui în amintirile sale politice, rândurile de mai jos sunt, poate, cele mai edificatoare: „într-o țară care n-avea noțiunea timpului, regele Carol aducea simțul exactității matematice […]. într-o țară de aproximație în toate, el a adus conștiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană, într-o țară de zvâcnituri, de entuziasm violent și de descurajare pripită sau cel puțin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruință nezdruncinată, liniștită și regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o țară plină de nerăbdare și de neastâmpăr, el a adus răbdarea care știe să pregătească și astâmpărul care știe să-i mențină seninătatea […], într-o țară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea țară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizațiunii occidentale […], într-o țară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program și l-a îndeplinit întocmai”.

Programul lui Carol I a avut trei obiective fundamentale: stabilitate politică prin regim constituțional, modernizare și continuitate dinastică. În primii ani ai domniei, rodajul politic a fost foarte anevoios și formula părea să falimenteze. Caracterul acerb al luptei politice s-a răsfrânt și asupra domnitorului, astfel că prințul străin, cerut atât de stăruitor, a fost și el atacat cu violențele de limbaj al unei vieți politice încă primare.

Mai grav, un grup de liberali radicali — în frunte cu Eugeniu Carada — a organizat o conspirație republicană, care a izbutit să instaureze o republică de o zi (8/20 august -1870) la Ploiești, lipsită de sprijin popular și rapid pulverizată de un batalion al armatei. (Pentru fermitatea convingerilor politice, de amintit că liderul republican, Alexandru Candiano-Popescu, a devenit, zece ani mai târziu, aghiotant al regelui Carol!)

În primăvara anului următor, o manifestație de simpatie pentru Franța înfrântă (în războiul franco-prusac din anii 1870-1871) desfășurată la București (ea a izbucnit când colonia germană celebra ziua împăratului Wilhelm I) a sfârșit prin a-l exaspera pe domnitor, care a vrut să abdice. „Aiasta nu se poate, Măria Ta”, i-a spus Lascăr Catargiu, fostul membru al Locotenenței domnești din 1866, care a constituit un guvern conservator de lungă durată (1871-1876). Momentul critic o dată depășit, viața politică avea să intre pe făgașul normalității, adică al alternării la guvernare a celor două partide: conservator și liberal.

I.L. Caragiale a formulat o evaluare aspră a partidelor din România: „Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau nouă de clasă și, prin urmare, pe programe de principii și idei, nu există în România”. Formulare excesivă, dar, în esență, corectă.

Evident, identitatea politică a conservatorilor și liberalilor rămâne inconfundabilă. Ele pun, însă, înainte de realizarea programului lor politic, dobândirea puterii. O clientelă flămândă de avantaje așteaptă „venirea la guvern” pentru a-și spori veniturile prin exploatarea locului dobândit în ierarhia de stat (primar, prefect etc). Activitatea politică nu este desfășurată de partizanii de rând ai partidelor pentru a servi interesul național, ci ca un mijloc de chivernisire personală. „Bacșiș și hatâr”, coordonatele vieții publice fixate în epoca fanariotă, se dovedesc a aparține duratei lungi.

Manifestările primitive ale setei de putere a partidelor au creat o imagine defavorabilă românilor, națiunea fiind confundată cu clasa politică, bântuită de venalitate și oportunism. „Românii nu sunt o națiune, ci o profesie”, spunea Bismarck, care recomanda, pentru progresul societății românești, nu construcția de căi ferate, ci folosirea biciului.

În acest tablou sumbru răsar și luminile unor personalități excepționale: liberalul Ion C. Brătianu, unul din marii artizani ai României modeme, servitor devotat și eficace al interesului național, și conservatorul-junimist Petre P. Carp, omul convingerilor ferme, pentru care semnul autenticului om politic era capacitatea de a merge împotriva curentului de opinie politică, atunci când el era greșit orientat.

Începutul de domnie a lui Carol stă sub semnul modelului belgian: România se voia o „Belgie a Orientului”, adică prosperă în interior, și la adăpost de primejdiile din exterior. Constituția României din 1866 a fost, în bună parte, o copie a celei belgiene din 1831. Aceasta din urmă era croită pentru o țară în care secole de viață urbană creaseră un climat de disciplină și o tradiție solidă de ordine în viața publică. Liberalismul constituției belgiene era perfect adecvat societății pe care era chemată să o cârmuiască. Nu acesta era cazul în România, unde secole de-a rândul obiceiul pământului fusese invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrarul domnesc și corupția dregătorilor să desăvârșească haosul. Doamna Aurore Cornu (sora de lapte a lui Napoleon al III-lea), consultată la alegerea lui Carol, considera că lipsește constituției un „mic grăunte de absolutism, de neapărată trebuință pentru a face să precumpănească bunele gânduri ale lui Carol”.

Domnitorul însuși considera constituția inadecvată nivelului de educație politică a opiniei publice românești: „această nenorocită țară — scria el tatălui său la 10/22 decembrie 1870 —, care a fost totdeauna sub jugul cel mai aspru, se pomenește trecând fără tranziție de la un regim despotic la o constituție atât de liberală, încât nici un popor din Europa n-are alta la fel. După experiența făcută, țin aceasta drept o nenorocire cu atât mai mare cu cât românii nu se pot măguli că au vreuna din virtuțile civile ce aparțin acestui fel de constituție a statelor quasi-republicane” (scrisoarea a fost publicată, ca fiind adresată unui prieten, în „Allgemeine Zeitung”).

Societatea românească se angaja în viața parlamentară în straie ce nu erau croite pe măsura ei. Ea începea o școală — cea a parlamentarismului, apoi a democrației — pe care, din pricina vicisitudinilor istorice, nu a absolvit-o nici astăzi.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 3 – „Domnul străin” devine suveran român, p. 237-240, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 235 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.