Dispreţul libertăţii şi apologia terorii. Cazul Şova stârneşte o confruntare de proporţii...

Dispreţul libertăţii şi apologia terorii. Cazul Şova stârneşte o confruntare de proporţii între două tabere politice

by -
1 989

Dna Laura-Codruța Kovesi a început o campanie politică vizând shimbarea Constituției României. Nu este vorba despre amendamente de nuanță ci de restaurarea unor principii de drept constituțional comunist. Ne aflăm, deci, nu în fața unei reforme ci a unei revoluții. Mai exact a unei contra-revoluții. Ceea ce spune dna Kovesi este că în România corupția nu poate fi combătută eficient decât întorcându-ne la dictatură.

În timpul alegerilor prezidențiale din 2014, o anumită propagandă electorală – altminteri foarte eficientă – a legat între ele două mesaje: combaterea comunismului și combaterea corupției. Acum ni se spune că lucrurile nu stau așa. Dacă vrem să scăpăm de corupție trebuie să acceptăm comunismul. Ascultând acest discurs am ajuns să cred că cei care se temeau de resuscitarea dictaturii comuniste aveau dreptate. Pericolul se găsește, însă, nu în doctrina sau programele partidelor politice actuale ci în gândirea șefilor DNA.

Să explicăm și să argumentăm.

În interviurile fluviu pe care le-a dat în ultima vreme dar și la conferința organizată de dna Monica Macovei pe tema MCV la Bruxelles, dna Kovesi s-a plâns de faptul că justiția este blocată sau mersul ei îngreunat de refuzul Parlamentului de a accepta cererile de ridicare a imunității parlamentare formulate de procurori. De aceea a propus – inclusiv printr-o surprinzătoare „inițiativă legislativă” a DNA (de unde până unde dreptul acesta?!) referitoare la amendarea Constituției – fie ridicarea automată a imunității atunci când este cerută, fie renunțarea la imunitate. Ceea ce, trebuie să o recunoaștem, este același lucru. Dacă Parlamentul aprobă orice cerere, indiferent de suportul său argumentativ și probatoriu, înseamnă că imunitatea devine un fel de cochilie goală de conținut.

Care este argumentul principial al acestei reforme / revoluții? Toți cetățenii trebuie să fie egali între ei! Prin urmare nu ar fi normal ca parlamentarii să fie arestați cu o procedură diferită de cea aplicată celor care nu sunt parlamentari. Să remarcăm deocamdată că așa cum atunci când vorbește de justiție dna Kovesi îi pune la un loc pe judecători și procurori, când vorbește de imunitatea parlamentară îi pune la grămadă pe parlamentari și pe miniștri. Vom aborda pe rând toate aceste aspecte.

Egalitatea este valoarea centrală a ideologiilor de stânga. Liberalii au preluat și ei ideea egalității în formula egalității de șanse. Comunismul este, însă, cel care a distrus principiul egalității ducându-l la extremă. Acesta nu s-a preocupat de egalitate ci a promovat egalitarismul. Comuniștii nu au vrut ca proletariatul să domine burghezia (cu excepția unei perioade inițiale de „dictatură a proletariatului”) ci ca burghezia să fie proletarizată și astfel întreaga societate să fie formată din oameni a căror unică avere era forța de muncă, restul bunurilor lor, inclusiv gândirea, fiind naționalizat / etatizat.

Acest egalitarism domină azi discursul oficial al DNA, șefa acesteia, asemenea burghezului gentilom care făcea proză fără să știe, făcând propagandă comunistă fără să-și dea probabil seama. Pentru dna Kovesi, înainte ca prezumția de nevinovăție să fie răsturnată și în ciuda ei, un parlamentar care reprezintă câteva mii de cetățeni este egal cu orice persoană privată suspectă, să zicem, de hoție, de omuncidere sau de viol.

În mintea dnei Kovesi distincția dintre public și privat nu se referă la persoanele fizice. Senatorul, ministrul și instalatorul sunt egali ca funcție socială. Deosebirile dintre ei au doar caracter cantitativ. Rolul lor în societate este egal din punctul de vedere al calității (sic!). Diferența se măsoară în numărul de ore de lucru, numărul de unități monetare alcătuindu-le salariul, numărul de persoane aflate în subordine și altele asemenea. Iar numărul nu contează, nu exprimă grade diferite de calitate, de importanță, de interes public (sic!).

La fel ca pentru dogmaticii egalitarismului comunist, interesul public este abstract și în consecință se apără în abstract. O persoană concretă, un om cu carne, oase și creier nu întruchipează niciodată interesul public. Dimpotrivă el este opus interesului public, este un pericol public (sic!).

Cum pericolul nu poate fi înlăturat prin încarcerarea tuturor persoanelor fizice – închisorile au totuși un spațiu limitat și în plus mai este necesar ca cineva să rămână la muncă – anihilarea pericolului se face prin teroare. „Teroarea este instrumentul sănătății sociale” – nu a spus-o L.C. Kovesi ci V.I. Lenin dar amândoi au gândit la fel.

Gardienii interesului public, abstract și deci inuman, procurorii (în speță procurorii DNA, căci ceilalți procurori sunt doar niște îngeri căzuți, adică tot bieți oameni) se constituie în „braț înarmat al terorii”. Nici ei nu sunt interesul public – interesul public este DNA care nu greșește niciodată – dar prin apartenența la DNA sunt cei mai aproape de interesul public. Nu sunt zei dar sunt semizei. (De aceea unii – excepții care întăresc regula – mai sunt și ei arestați și condamnați din când în când ca fiind corupți.)

Găsim aici toate componentele gândirii comuniste în faza ei cea mai brutală, aceea a fundamentalismului bolșevic adus la culmi de Stalin. Declarația potrivit căreia „vom aresta și 10 000 de oameni dacă va fi nevoie” (nevoie pentru ce?) aparține discursului totalitar. Celor care vor spune că și extrema dreaptă era obsedată de un număr egal de victime ca pași către victoria totalitarismului, li se poate răspunde că pătlăgica a fost verde înainte de a fi roșie; sau că extremele se ating.

Teza egalității ca argument împotriva instituției imunității parlamentare a fost folosită în dreptul constituțional comunist. După ce am auzit-o pe dna Kovesi am alergat la vechile mele cursuri de la facultatea de drept din anii 1970. Am găsit acolo exact același discurs și aceleași argumente. „Numai capitaliștii, în lupta lor dusă de pe poziții de clasă împotriva maselor muncitoare de la orașe și sate, au acordat vârfurilor lor celor mai reacționare care formau parlamentele, privilegiul imunității. În societățile bazate pe exploatarea omului de către om dreptul este expresia interesului claselor dominante ridicat la rang de lege. De aceea legislatorii au nevoie de o protecție specială împotriva poporului. În orânduirea socialistă (comunistă – nn), în care clasele sociale au dispărut și în care membrii adunărilor legislative naționale sunt reprezentanți ai întregului popor, o asemenea instituție și-a pierdut sensul. În democrațiile populare membrii parlamentului răspund în fața legii la fel ca orice cetățean.”

Ceea ce profesorii noștri (nume mari precum Mircea Lepădătescu sau Nestor Prisca) mai făceau atunci (spre veșnica noastră recunoștință) era, însă, ca după apologia impusă a doctrinei socialismului științific aplicată în dreptul constituțional, să ne prezinte cu lux de argumente și „opțiunile greșite” capitaliste. „Trebuie să le cunoașteți ca să le puteți combate și ca apoi să vă construiți propria concepție.” – ni se spunea. Așa am aflat noi, studenții de atunci, ceea ce dna Kovesi se pare că nu știe: care este rolul și rostul imunității parlamentare într-o democrație reprezentativă.

Introducerea acestei instituții – venită la pachet cu inamovibilitatea judecătorilor și autonomia procurorilor – a fost una dintre marile realizări ale revoluției din decembrie 1989. O realizare pe care o socoteam ireversibilă și care, iată, după douăzeci și cinci de ani este repusă în discuție. Rătăciților care, supărați pe viață, susțin poziția dnei Kovesi cu sentimentul că astfel se răzbună pe „casta parlamentarilor”, trebuie să le spunem limpede: desființarea imunității este un pas înapoi către comunism! Oare asta vrem?! Oare de asta s-a murit în decembrie 1989?!

* * * * *

Reglemenatarea imunității parlamentare, ministeriale și prezidențiale în Constituția din 1991 a fost supusă controlului Consiliului Europei – gardianul european al democrației, statului de drept și drepturilor omului. Numai după ce s-a stabilit conformitatea între textul constituțional românesc și standardele europene, România a putut deveni membru al amintitului for; fără de care intrarea în NATO și apoi în UE erau imposibile. De aici și legitima uimire de azi la vederea criticilor din rapoartele „experților” UE care reproșează Parlamentului României aplicarea dispozițiilor constituționale referitoare la imunitate ca și când acele dispoziții ar periclita statul de drept și ar fi unice în Europa.

De la reglementarea romantică a imunității parlamentare în prima Constituție post-comunistă a României s-au întâmplat însă multe. Sub diverse presiuni imunitatea parlamentarilor este restrânsă astăzi la declarațiile politice precum și la reținere sau arest preventiv în alte cazuri decât cele flagrante. Nu are rost să mai revenim asupra fundamentelor acestor reglementări. Am făcut-o deja cu alte ocazii. Să reamintim aici doar faptul că imunitatea parlamentară nu este o formă de protecție a intereselor parlamentarilor ci a intereselor alegătorilor și prin urmare ea nu tinde la ocrotirea unui interes privat ci a unui interes public; căci parlamentarul, ales public și în serviciul public, este persoană publică iar nu privată și prin asta se deosebește de celelalte categorii de cetățeni.

Să mai adăugăm, de asemenea, că imunitatea nu înseamnă impunitate (scutirea de pedeapsă pentru fapte ilegale). Imunitatea tinde să asigure persoanelor care încarnează un interes public o procedură mai atentă de cercetare a faptelor comise, înainte ca prezumția lor de nevinovăție să fie înfrântă. Asta întrucât eroarea judiciară săvârșită în legătură cu o persoană publică atinge interese publice – adică interesele mai multora – în timp ce eroarea judiciară săvârșită în legătură cu o persoană privată nu lezează decât interesele ei și eventual ale cercului restrâns al apropiaților ei. Abia după terminarea cercetării și după judecată, când prezumția de nevinovăție a fost înlăturată prin proba contrară, se poate vorbi de tratamentul egal. Chiar și atunci, cu privire la individualizarea pedepsei, se impune dinnou discriminarea, de astă dată în defavoarea persoanei publice, întrucât aceasta a încălcat nu numai legea ci și încrederea societății. Și așa trebuie să fie! Dacă cercetarea unui demnitar trebuie făcută mai cu grijă spre a nu fi afectat exercițiul mandatului public înainte ca vinovăția să fie cu certitudine stabilită, prin compensație, pedepsirea celui găsit vinovat trebuie să fie mai strictă.

Dna Kovesi susține că prin cererea de ridicare a imunității, Parlamentului nu i se cere să aresteze parlamentari ci doar să îi trimită în fața unui judecător care să decidă asupra arestării. Arestarea unui nevinovat (ca și reținerea, care se cere acum extinsă la trei zile) reprezintă, însă, o restrângere a capacității de exercițiu a persoanei, o limitare a uneia dintre libertățile sale fundamentale. Or, una din diferențele dintre democrație și dictatură constă în gradul diferit de respect arătat libertății.

Democrațiile recunosc că în anumite cazuri libertatea individuală trebuie restrânsă în interes public. Aparent în acest punct democrația și dictatura se întâlnesc. Diferența este însă mare, am spune esențială. Ea se reflectă în sentimentul cu care se analizează posibilitatea privării de libertate a suspectului, reflectată în multitudinea și sofisticarea obstacolelor procedurale așezate în calea unei asemenea decizii. Este motivul pentru care eu însumi am făcut să se introducă în Constituția din 1992 prevederea potrivit căreia restrângerea capacității de exercițiu a persoanelor nu se poate face decât prin lege organică – adică prin lege adoptată cu majoritate absolută. Ceea ce mă face să spun că dacă restrângerea libertății în cazul unor acte cu caracter normativ / general cere majoritatea absolută, a fortiori prin majoritate absolută trebuie decisă și privarea de libertate cu titlu individual. (Modificarea recentă a Regulilor de procedură ale Senatului în sensul ridicării imunității prin vot cu majoritate simplă este, deci, neconstituțională.)

Dincolo de aceasta, permisiunea de a restrânge libertatea unei persoane (publice) considerată nevinovată are două dimensiuni: una de legalitate, pe care au a o aprecia judecătorii, și una de oportunitate, pe care are a o aprecia Parlamentul. Judecătorii nu pot aprecia oportunitatea iar parlamentarii nu au a aprecia legalitatea.

Despre ce oportunitate este vorba? Este vorba despre măsurarea și corelarea a două situații de fapt (nu de drept): pe de o parte, este de stabilit dacă suspiciunile cu privire la comiterea unor încălcări ale legii încă insuficient dovedite sunt suficient de serioase; pe de altă parte, este de apreciat dacă cercetarea în stare de libertate a suspectului prezintă sau nu riscul ca infracțiunea presupusă să se repete sau ca probele să se distrugă. Cele două trebuie văzute în contextul interesului social ca executarea mandatului electoral să nu fie afectată și cu grija ca drepturile omului să nu fie inutil afectate. Or, este evident că pentru asta Parlamentul este mai bine echipat decât instanța judecătorească. Cea din urmă poate spune dacă anumite condiții legale sunt îndeplinite sau nu și mai puțin dacă aplicarea măsurii – care nu este o pedeapsă – este oportună sau nu.

După aceea, dovedirea faptei dincolo de orice îndoială rezonabilă și încadrarea ei în lege cu aplicarea pedepsei, după caz, intră exclusiv în domeniul de competență al justiției. Că parlamentarii, împărțiți pe partide, pe grupuri majoritare și opoziție, pe ideologii și programe diferite, precum și liberi de orice mandat imperativ, ar fi mai subiectivi decât judecătorii, este o simplă alegație care nu se sprijină pe nici o logică și pe nici o statistică.

Rezultă că problema imunității parlamentarilor este una falsă. Pur și simplu nu există. Imunitatea parlamentară nu oprește cursul justiției ci privește numai judecarea în stare de arest. Or, oportunitatea unei asemenea măsuri poate fi mai bine apreciată de o instituție cu legitimitate și proceduri democratice – Parlamentul – decât de instanțele judecătorești care raționează și acționează sub patronajul unei zeițe legate la ochi (care nu cunosc, adică, decât legea abstractă ruptă de contextul concret).

În regimul comunist, care ca orice regim dictatorial nu era atașat ideii de libertate, echilibrul dintre legalitate și oportunitate era asigurat de „forța politică conducătoare”, respectiv de partidul unic funcționând ca un partid-stat. Dna Kovesi și DNA arată aceeași lipsă de respect pentru libertate ca și stânga revoluționară comunistă în epoca sa de fundamentalism dar merg mai departe decât bolșevicii. Ei doresc ca decizia privării de libertate în pofida prezumției de nevinovăție să aparțină exclusiv „castei magistraților” cu pivotul său procuratura, fără nici o altă cenzură din partea statului ca sistem de organizare politică integrală a națiunii. În regimul comunist acel stat era sintetizat de partidul comunist care inevitabil avea totuși un minim de pluralism intern și un minim de reprezentativitate populară; asociate cu sentimentul responsabilității pentru performanța de ansamblu a societății decurgând din însăși plenitudinea puterii de a decide asupra tuturor aspectelor vieții sociale. În „republica procurorilor” statul se reduce la „autoritatea judiciară” care nealeasă de nimeni, nesupravegheată de nimeni, neținută a răspunde în fața cuiva, decide cine, când și cât trebuie să își piardă libertatea doar pentru că este suspect. După aceea, în mod firesc, aceeași autoritate – cum altfel? – este în poziția perfectă de a-și autoconfirma suspiciunea prin sentință. Astfel teroarea este întreținută prin confirmarea infailibilității procurorilor. Judecătorii, experții sau avocații care induc dubii asupra acesteia devin ei înșiși suspecți și în consecință, automat vinovați, arestați și condamnați.

Un asemenea regim – bolșevic fără partid bolșevic, în care procuratura ia locul partidului unic fără a prelua și răspunderile partidului unic – duce dictatura la apogeu. El are și mai puține șanse de performanță spre binele general și de supraviețuire decât un stat totalitar obișnuit (să zicem comunist) dar o capacitate de distrugere a națiunii cu mult mai mare. Oare chiar asta dorim?!

* * * * *

În mesajul DNA nu se face distincție între imunitatea parlamentară și cea ministerială. Ele sunt, însă, două lucruri diferite. Despre imunitatea parlamentară am vorbit. Cum stau lucrurile cu imunitatea ministerială?

Miniștrii (și foștii miniștri), care nu sunt obligatoriu parlamentari, nu pot fi într-adevăr urmăriți penal și judecați decât cu aprobarea Parlamentului. Explicația se găsește în principiul separării și echilibrului puterilor, de asemenea criticat în dreptul constituțional comunist. Așa cum este criticat azi în discursul dnei Kovesi.

Miniștrii aparțin puterii executive. Ei sunt investiți / mandatați de puterea legislativă (Parlament) și se află sub controlul politic al acesteia în ceea ce privește deciziile lor de oportunitate. În același timp, miniștrii (puterea executivă) se află sub controlul puterii judecătorești (din care procurorii nu fac parte, ei fiind simpli agenți ai executivului aflați sub autoritatea ministrului justiției) sub aspectul legalității deciziilor lor. În exercițiul funcției de control al legalității deciziilor executivului puterea judecătorească este obligată să aplice regulile stabilite de puterea legislativă. De aceea nici nu poate avea inițiative cu privire la aceste reguli.

Dacă puterea judecătorească ar avea un cuvânt de spus în adoptarea legilor a căror aplicare este chemată să o garanteze, ne-am afla în prezența unui conflict de interese; căci, firește, ea ar dori reglementări care să îi sporească influența și nu să i-o reducă sau care să îi simplifice munca și nu să i-o complice obligându-o la respectul drepturilor omului. Lucrul ar fi cu atât mai periculos cu cât această putere nu se supune vreunui control cetățenesc / democratic. Raționamentul se aplică a fortiori atunci când vorbim despre o procuratură care vrea în același timp să se confunde cu puterea judecătorească și să controleze legislativul și executivul, fără a se lăsa controlată de nimeni – pe motiv că altfel s-ar obstrucționa lupta împotriva corupției (sic!).

Echilibrul dintre puteri este în centrul sistemului democratic. În sistemele dictatoriale rolul central îl are executivul (care include, și în acest caz, procuratura), celelalte două puteri fiind mai mult decorative. Prin urmare, orice încercare de a mări puterea procurorilor ne trimite înapoi spre dictatură. Dacă asta se dorește, nimic nu ne poate opri. Să știm însă exact ce facem.

De ce într-un regim democratic protecția miniștrilor trebuie să fie mai mare decât a parlamentarilor? Iată o altă problemă de inegalitate.

Explicația nu stă în precedența acordată puterii executive – așa cum fac dictaturile – ci în împrejurarea că în cazul miniștrilor distincția între oportunitatea și legalitatea unei decizii este mai greu de făcut iar impactul negativ asupra funcționării ansamblului socio-economic în cazul scoaterii din dispozitiv a unui ministru ori al punerii deciziilor lui sub semnul întrebării, este mai mare și mai direct. Pe de altă parte, când se ajunge la aprecierea aspectelor de oportunitate, controlul politic asupra legislativului trebuie să aibă precedență față de controlul judiciar, cu atât mai mult cu cât parlamentarii se bucură de legitimitate democratică net superioară judecătorilor. Astfel protecția superioară a imunității minsteriale în raport cu imunitatea parlamentară se realizează sub control pasrlamentar, deci sub control democratic.

Nu-i așa că problema echilibrului democratic nu este de loc simplă? De aceasta profită populismul bolșevic cu care iau mințile oamenilor doamnele Kovesi, Macovei și prietenii lor de idei.

Ca și în cazul parlamentarilor, în care imunitatea îl apără pe alegător prin intermediul apărării alesului, în cazul miniștrilor protejat prin imunitate nu este demnitarul ci demnitatea, respectiv funcționalitatea statului prin salvgardarea fluidității procesului decizional. Omul legii, lipsit de perspectiva politică, va fi totdeauna tentat să măsoare caracterul oportun al unei decizii cu măsura rigidă a normei juridice, folosind legea ca pe o carte tehnică. Rareori juriștii sunt capabili să vadă în spatele formei literale logica legii și să interpreteze norma subiectivă prin prisma logicii obiective a domeniului socio-economic reglementat. Pentru aceasta ar trebui să fie un pic legislatori și să „modifice” norma generală spre a o adapta mai bine cazului particular. Ceea ce este dificil, nesigur și, în materie penală, chiar periculos.

Dreptul este formalist și conservator. Purismul juridic este capabil să sacrifice conținutul pe altarul formei și echilibrul dinamic al unei societăți în căutare de progres prin dobândire de drepturi noi, de dragul echilibrului static al unei societăți preocupate să apere doar ceea ce este deja câștigat. Favorizând prudența în detrimentul curajului și rigoarea în detrimentul imaginației, acest purism tinde a-l premia pe cel care așteaptă iar nu pe cel care se avântă, preferând ordinea care îngrădește, libertății care riscă.

Avem tendința uneori de a-i prefera pe oamenii justiției pentru că facem confuzie între justiție și dreptate, precum și pentru că îi cunoaștem mai puțin decât pe oamenii politici. Cei care au avut în mod direct de a face cu justiția și care, deci, i-au privit mai de aproape pe judecători, procurori și avocați, au o impresie mai apropiată de realitate și nu de puține ori se simt mai în siguranță cu și mai atrași de oamenii politici. Lumea dreptului – din care fac și eu parte – este mortificată și de aceea adesea inumană. Lumea politicii – căreia de asemenea îi aparțin – este vie și de aceea umană, chiar dacă asta înseamnă că nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin – inlcusiv păcatul.

Ambele lumi sunt necesare societății. Între cele două trebuie să existe un echilibru pentru ca oamenilor să le meargă bine; pe cât de bine posibil. Într-o societate liberă / liberală echilibrul rezultă atât din separarea / delimitarea celor două lumi cât și din faptul că fiind relativ egale ca putere se limitează una pe alta, minimizându-și reciproc abuzurile. Dimpotrivă, o societate dictatorială va prefera ceea ce cu ipocrizie numește „lumea justiției” ca fiind cea a legii și ordinii. O lege care nu administrează viața ci o contorsionează schimbându-i logica și o ordine care impune naturii voința deținătorului puterii reducând viața la amorțeala supraviețuirii. Avem de a face atunci cu „politizarea justiției” dar nu ca rezultat al echilibrului dintre puterile separate ale statului care asigură, fie și cu riscul unor abuzuri, contextualizarea legii, ci în sensul transformării autorității judecătorești într-o entitate politică de sine stătătoare cu o agendă politică proprie.

Gândirea dnei Kovesi împinge însă lucrurile și mai departe în direcția rea. Spre deosebire de judecători, care alcătuiesc „puterea judecătorească”, procurorii sunt parte a executivului, cum s-a mai spus. Și nu orice parte. Ei sunt parte a sistemului represiv. Dacă pentru dictatura comunistă executivul a fost componenta favorită a puterii (în acest caz nu vorbim de puteri distincte întrucât gândirea dictatorială / neliberală nu acceptă existența mai multor puteri în competeție și în echilibru totodată), elementul esențial al acestei componente a fost aparatul represiv.

Dictatura a avut și ea un anumit sistem legislativ și judecătoresc. Acestea erau subordonate însă executivului și cu toate partidului-stat, deținătorul unic al puterii. Formula leninistă „De la Tula la Kuban o singură procuratură” exprima ideea transformării procurorilor într-o oaste a terorii de stat organizată unitar și ierarhic sub comanda centrală a partidului bolșevic, ca forță conducătoare unică a statului. Tocmai acest mecanism care dădea întreaga putere partidului unic era garanția împotriva exceselor, abuzului sau corupției aparatului represiv, în ultimă instanță format și el din oameni. Căci până la urmă nici o societate nu poate fi controlată la infinit prin represiune.

Pe o atare linie de gândire, doamna Kovesi propune să se mai facă un pas: DNA să ia locul partidului unic și astfel de la „partidul-stat”, specific dictaturii bolșevice, să se ajungă la „parchetul-stat”. Deși represiv prin natura sa, ca orice structură politică dictatorială, partidul bolșevic era mai mult decât un instrument de represiune. Gândirea neo boșevică a actualei conduceri a DNA reduce statul la funcția represivă. Mai departe, Dumenzeu cu mila…

Să ne imaginăm ce ar însemna asta pe terenul securității naționale doar printr-un singur exemplu. Un procuror poate fi corupt relativ ușor de un inamic extern sau intern. Trimițând în judecată pentru vini inventate câțiva miniștri (să zicem finanțe, apărare și externe) produce oricând o criză politică. Când criza politică internă astfel declanșată are loc în contextul unei crize geo-politice internaționale, apărarea statului în cauză se poate prăbuși în favoarea inamicului extern. Iată pericolul securitar la care duce un stat în care aparatul represiv scapă de sub control, o republică a procurorilor precum cea propusă de dna Kovesi.

„Corupția vă poate distruge sistemul securitar al statului” – ne avertizează partenerii strategici americani prin gura domnului Joe Biden sau a doamnei Victoria Nuland. Așa este! Atenție însă! Este cu mult mai greu să corupi suficienți deținători de putere într-un stat democratic în care puterea este difuză, decât o mână de zbiri dintr-un stat dictatorial în care întreaga putere a fost transferată „sovietelor de procurori” în afara oricărui control popular. Esența și garanția democrației stau în separarea și echilibrul puterilor iar democrația este un sistem care nu evită erorile dar face posibilă corectarea lor fără violență. Distrugerea acestui echilibru duce la concentrarea puterii, care totdeauna corupe, în mâinile unui deținător absolut, astfel coruptibil în mod absolut, spre pierzania absolută a securității naționale.

Gândirea neo-comunistă a doamnei Kovesi – rodul unei crase inculturi juridice și politice – se oprește la un fel de dictatură a procurorilor care lasă în afară mecanismele de control, specifice chiar dictaturii comuniste, mecanisme indispensabile spre a evita punerea în mișcare a unei legități pe care aș numi-o „legea eficienței regresive a (re)presiunii excesive”. Acea legitate prin efectul căreia se declanșează simultan revolta nutrită de disperare și stagnarea nutrită de teroare; anarhia și blocajul.

Iată de ce proiectul dnei Kovesi nu are șanse de reușită nici măcar cât utopia comunistă. În plus îi lipsește alibiul moral al acesteia, care i-a conferit o anume atractivitate și o anume noblețe. Frustrat de corupție și stresat de libertate poporul vede însă în DNA instrumentul revanșei sale asupra propriilor eșecuri. Cam așa cum toate utopiile l-au sedus până când ordinea ideală promisă s-a transformat în dictatură reală.

De aceea elitele lucide ale țării trebuie să deschidă ochii românilor avertizându-i împotriva pericolului de a arunca din covată copilul odată cu apa murdară. De asemenea, puterile democratice ale țării trebuie să adopte măsurile necesare nu spre a desființa DNA ci pentru a opri curentul neo-bolșevic care tinde să îl transforme într-un „partid-stat” dintr-o „republică a procurorilor” administrată prin teroare. DNA este necesar și adesea face o treabă excelentă în lupta împotriva corupției. Asta și numai asta trebuie să rămână, într-un stat democratic, în respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale, sub controlul instituțiilor cu mandat popular (executive și legislative).

Este esențial ca proiectul prezentat de dna Kovesi să fie oprit înainte de a supune societatea românească unei noi dictaturi de tip comunist care, chiar dacă ar fi condamnată la o viață scurtă, va distruge cel puțin o generație. Or, nu se știe dacă națiunea română va mai putea supravițui unei asemenea încercări. Probabil că nu. (autor: Adrian Severin, sursa: Cotidianul)

(Visited 212 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. In loc sa fie acuzata de favorizarea infractorilor, impreuna cu toti procurorii, in timpul regimului basist!!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.