„Dictatura bunului-simț”: Antonio De Oliveira Salazar

„Dictatura bunului-simț”: Antonio De Oliveira Salazar

by -
0 3128

În galeria dictatorilor de dreapta din Europa secolului XX, Salazar ocupă un loc aparte. Regimul instaurat de el în Portugalia, la sfîrşitul celei de a treia decade a secolului, e, după cum îl caracterizează academicianul francez Jacques Bainville în cartea sa Dictatorii, “dictatura cea mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cumpănită din Europa. Totodată este şi cea mai hotărîtă şi mai stăruitoare în aplicările ei”.

Într-adevăr, profesorul universitar de la Facultatea de Drept din Coimbra a inaugurat în ţara sa, aunci cînd a fost chemat să o scoată din haosul politic, social şi economic în care o aduseseră regimurile liberal-democratice ale vremii, “dictatura profesorilor”. Aproape toţi colaboratorii de care s-a înconjurat şi alături de care s-a străduit să scoată ţara din impas erau tineri profesori universitari. Iată cum caracterizează el regimul pe care l-a instaurat, în discursul rostit, în ianuarie 1934, în faţa tineretului portughez, în calitatea sa de prim-ministru: “Toate prorocirile cîrcotaşilor au fost infirmate de desfăşurarea evenimentelor din ultimii ani din Portugalia. În timp ce aceştia proroceau că dictatura va dsfiinţa totul, sfîrşind într-o teroare militară, lumea se pomeneşte cu un guvern alcătuit aproape în întregime din profesori universitari, vede cum este pusă forţa în slujba dreptăţii, cum pregătirea ştiinţifică înlocuieşte peste tot improvizaţia. În nici o epocă din istoria noastră modernă nu s-a acordat un rol atît de mare inteligenţei în acţiunea de rezolvare a treburilor statului; […] niciodată nu a fost o strădanie asemănătoare cu aceea din zilele noastre, strădanie de a pune ştiinţa în slujba intereselor naţionale, de a aplica cele mai bune metode de lucru în rezolvarea problemelor administrative, de a aşeza deasupra patimilor josnice graiul faptelor şi al regulilor..,.”

Dictatura inaugurată şi exercitată de Salazar în Portugalia este caracterizată de el însuşi, fără a putea fi acuzat de lipsă de modestie, ca fiind “dictatura raţiunii sau a inteligenţei”. Noi am puteau-o numi fără teamă de a greşi “dictatura bunului simţ”, pentru să Salazar o exerctă în linişte şi tăcere, fără emfază şi fără excese. “În Portugalia şi gloria e mai calmă”, remarcă un contemporan. Dintre toţi dictatorii epocii, Salazar a fost cel mai tolerant şi cel care a respectat în cea mai mare măsură libertăţile cetăţeneşti şi drepturile omului. “Eu am suprimat – îi plăcea lui să spună – doar acea libertate care se îndrepta împotriva interesului obştesc”. Dovadă stă faptul că această dictatură este lipsită de violenţă şi opresiune. “Nimeni dintre noi – declară el în repeate rînduri – nu are dreptul să socotească forţa drept izvor al tuturor drepturilor, în dispreţul conştiinţei individuale, al dreptăţii fireşti a cetăţenilor, al ţelurilor care se impun oricărei fiinţe omeneşti”. El s-a mărginit doar să interzică partidele politice şi să recomande celor care nu se împăcau cu regimul instaurat de el să-şi petreacă o vacanţă, mai scurtă sau mai lungă, în Madeira, ceea ce i-a prilejuit mareşalului Pilsudski următoarea remarcă: “Fericită ţara a cărei Siberie este Madeira!”.

Antonio de Oliveira Salazar s-a născut, în 1889, la Santa Comba Dao, dintr-o familie modestă. A urmat Seminarul de la Vizeu, pe care l-a absolvit în 1908. Iniţial intenţiona să se facă preot, însă, după teminarea seminarului, şi-a descoperit o altă vocaţie: aceea de profesor. În 1910 se înscrie la Universitatea Coimbra, unde studiază Teologia şi Dreptul. La teminarea studiilor, este cooptat în corpul auxiliar al Universităţii, iar în 1917 ajunge, prin concurs, asistent la catedra de Ştiinţe Economice. Aici, în liniştea patriarhală a vechiului burg universitar, departe de frămîntările politice ale epocii, tînărul profesor de dedică cu pasiune studenţilor şi studiului, devenind, în scurt timp, unul dintre cei mai reputaţi specialişti în probleme economice. Datorită prestigiului şi seriozităţii sale, în 1926, imediat după instaurarea regimului de dictatură militară al generalului Gomes da Costa, este chemat să pună ordine în finanţele ţării, care erau într-o situaţie mai mult decît disperată. La aceea dată Portugalia era considerată ca fiind ţara clasică a anarhiei: anarhie politică, anarhie economică, anarhie socială. De aproape un secol ţara era sfîşiată de lupte interne. Se confruntau două tendinţe potrivnice: pe de o parte spiritul liberal-democrat al vremii, pe de alta, cel conservator-tradiţionalist. În decurs de numai 16 ani, între 1910 şi 1926, în Portugalia au avut loc 16 revoluţii şi s-au perindat la putere 45 de guverne şi 8 şefi de stat!

Revoluţia din mai 1926 a pus capăt acestei degringolade politice, noul dictator, generalul Gomes da Costa, fiind decis să facă ordine. În acest scop, el apelează la Salazar, încredinţîndu-i Ministerul de Finanţe. Acesta a acceptat bucuros, dar numai după cîteva zile şi-a lut valiza şi s-a întors la Coimbra, reluîndu-şi cursurile. Nu înţelegea să macine în gol! A plecat pentru că, de la început, colaboratorii lui nu erau dispuşi să accepte restricţiile impuse de el în materie de finanţe.

Aproape doi ani de zile, Salazar a stat retras la Coimbra, departe de viaţa politică. În acest răstimp, noul regim a reuşit să se impună, aducînd oarecare stabilitate în viaţa politică, însă criza financiară se adîncea. Guvernul s-a văzut nevoit să apeleze la serviciile Societăţii Naţiunilor, for ce îndeplinea pe atunci, pe lîngă alte atribuţii, şi pe acelea ale Fondului Monetar Internaţional de astăzi. Dar forul de la Geneva nu a consimţit să acorde împrumutul solicitat decît cu condiţia instituirii unui control (nu se inventase încă noţiunea de “monitorizare”!) asupra politicii financiare portugheze. Guvernul a refuzat însă o astfel de condiţie.

Aşa stînd lucrurile, noul preşedinte al republicii, generalul Oscar Carmora, care îi succedase generalului Gomes da Costa, apelează din nou, în aprilie 1928, la serviciile profesorului de la Universitatea din Coimbra. Salazar acceptă, dar de data aceasta pune condiţii ferme. Mai întîi cere dreptul de a controla toate veniturile şi cheltuielile publice, în sensul că nimic nu se va întreprinde în acest domeniu fără aprobarea sa. În al doilea rînd, cere să i se acorde dreptul de veto asupra oricăror suplimentări de cheltuieli curente. În acelaşi timp se angajează să colaboreze cu ceilalţi membri ai cabinetului în vederea măsurilor necesare pentru încasarea veniturilor şi reducerea cheltuielilor, astfel încît Ministerul de Finanţe să poată fi organizat după norme cu caracter uniform. Totodată declară răspicat că, de data aceasta, dacă nu va fi lăsat să lucreze aşa cum crede el de cuviinţă, va fi nevoit să părăsească iarăşi guvernul, fără a se mai întoarce sub nici un motiv. Preşedintele Republicii şi Consiliul de Miniştri îi acceptă condiţiile, iar el, luîndu-şi în primire postul, face următoarea declaraţie: “Aceste principii rigide, care vor călăuzi munca noastră în comun, demonstrează voinţa hotărîtă, a noastră, a tuturor, de a pune ordine în  viaţa noastră financiară şi, totodată, în întreaga noastră viaţă economică […]. Pentru a-mi îndeplini acestă sarcină anevoioasă am nevoie ca ţara să se încreadă în priceperea şi cinstea mea. Cer să mi se acorde o încredere desăvîrşită, calmă şi senină, fără entuziasme exagerate şi fără descurajări […]. Ştiu foarte bine ce vreau şi unde vreau să ajung, dar să nu mi se ceară să realizez ce am de realizat doar în cîteva luni. În orice moment voi pune la îndemîna naţiunii toate elementele necesare pentru a putea judeca situaţia [“transparenţă totală”, am spune noi astăzi]. Ţara are toată libertatea să cerceteze, să facă observaţiile cuvenite, să discute, dar va trebui să se supună ori de cîte ori voi găsi de cuviinţă să poruncesc”.

Şi noul ministru de Finanţe s-a apucat imediat de treabă. Întru-un răstimp de numai două luni a reuşit să întocmească bugetul pe anul fiscal 1928-1929, în aşa fel încît, pentru prima dată, după zeci de ani, el se încheie cu un excedent. Începînd din acel an, Portugalia nu a avut decît bugete echilibrate. Astfel, acest om necunoscut, ajuns la putere nu prin intrigi şi nici prin violenţă, care nu avea nici prieteni pe care să-i favorizeze, nici clientelă politică pe care să o recompenseze şi care nu era obligat să facă nici un fel de compromis, a reuşit în patru ani să scoată ţara din impas. Pe el îl interesau, în primul rînd, lucrurile mărunte bine făcute. Într-un discurs ţinut în faţa muncitorilor catolici din Coimbra, el spune un lucru care ar trebui să dea de gîndit şi “patrioţilor” noştri de astăzi: “Portugalia se află astăzi în faţa unor grave dificultăţi, care ne trezesc patriotismul şi fac apel la devotamentul nostru. Fără îndoială, patriotismul fiecăruia dintre noi reclamă datorii felurite. Dar să-mi fie îngăduit un sfat: să nu ne propunem niciodată ca scop al vieţii noastre salvarea patriei. Să lăsăm această misiune conducătorilor noştri şi Providenţei. Noi putem face un lucru mult mai simplu şi mai uşor, şi anume să muncim cît mai mult şi cît mai bine, şi să învăţăm ca, la locul nostru de muncă şi acasă la noi, să facem economii; să cheltuim atît cît este necesar. Prin aceasta misiunea conducătorilor noştri va fi suprinzător de mult uşurată. Încolo, totul nu este decît flecăreală”.

La formarea gîndirii politice a lui Salazar a contribuit, printre alţii, şi Charles Maurras. Într-un interviu, liderul portughez face următoarea mărturisire: “Din literatura franceză am suferit o dublă influenţă: aceea a Şcolii de Ştiinţe Sociale cu Le Play, Demolins şi ceilalţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, aceea a lui Charles Maurras. Am căutat să le temperez una prin alta. De la Maurras am luat ideea autorităţii, necesară pentru ca un stat să fie puternic. Am fost, de asemenea, impresionat de deosebirea tranşantă pe care el o face întredemocraţie şi demofilie. Confuzia dintre aceşti doi termeni, care este curentă la oamenii politici, este pricina multor erezii […]. Şcoala de Ştiinţe Sociale m-a învăţat că regimurile politice variază după împrejurări şi loc. Nu există regim politic ideal, care să fie deopotrivă valabil pentru toate timpurile şi toate ţările, dar există anumite principii fundamentale care aparţin tuturor regimurilor politice, oricît de opuse ar fi, principii fără de care nu se poate guverna”.

Datorită acestor influenţe şi ţinînd cont şi de experienţa dureroasă a Portugaliei şi a altor ţări, Salazar a ajuns la concluzia că democraţia parlamentară de tip anglo-saxon nu se potriveşte poporului portughez în momentul istoric respectiv. În concepţia lui, democraţia presupune maturitate politică şi o educaţie cetăţenească specială. Fără aceste însuşiri, ea duce la instabilitate guvernamentală, la subminarea autorităţii statului, la favorizarea corupţiei, la instalarea anarhiei. După el, regimul liberal, în majoritatea cazurilor, se degradează în libertinaj. Optînd pentru dictatură, Salazar optează, de fapt, pentru un stat autoritar şi respinge ideea unui “stat totalitar”. Din acest punct de vedere, deosebirea dintre dictatura instaurată de Salazar şi celelalte dictaturi europene e esenţială.

În introducerea cărţii lui, O revoluţie pe cale paşnică, Salazar prezintă astfel esenţa doctrinară a dictaturii portugheze: “Respectul şi iubirea de patrie, solidaritatea naţională, respectul faţă de familie (care este celula societăţii prin excelenţă), autoritate şi ierarhie, cultivarea valorilor spirituale, respectul faţă de om, caracterul sacru al sentimentelor religioase, iată esenţialul doctrinei noastre […]. Noi sîntem împotriva tuturor internaţionalismelor, împotriva comunismului, împotriva socialismului, împotriva sindicalismului anarhist, împotriva a tot ceea ce desconsideră, dezbină şi fărîmiţează familia, împotriva luptei de clasă, împoriva celor fără patrie şi Dumnezeu, împotriva robiei muncii, împotriva concepţiilor materialiste despre viaţă, împotriva forţei ca origine a dreptului. Sîntem împotriva tuturor marilor erezii ale timpului nostru…”.

Voi încheia cu un citat din care reiese şi mai pregnant deosebirea dintre Salazar şi ceilalţi dictatori. Vorbind, în aceeaşi carte, despre tineretul portughez, el spune: “Tinerii noştri sînt dezorientaţi şi decepţionaţi. Ei ar vrea să trăiască o viaţă intensă, frenetică. Demonstraţiile grandioase şi tumultoase ale vieţii tinerilor germani şi italieni, stilul lui Hitler şi al lui Mussolini îi fascinează. Ei ar dori să se înflăcăreze de un  fel de ură sfîntă şi ca eu să-i asmut sălbatic împotriva duşmanilor. Nu acesta este scopul meu; eu vreau sănormalizez naţiunea, să o fac să trăiască firesc. Eu fac revoluţiapaşnic şi, dacă sînt revoluţionar, sînt în măsura în care sînt pentruechilibru împotriva dezechilibrului, pentru adevăr împotriva imposturii, pentru ordine împotriva dezordinii…”. “Dictatura – încheie el – este o chestiune de tact”.

Spre sfîrşitul anilor ’30, un publicist de la noi a scris un articol şocant: “Ne trebuie un Salazar!”. Nu ştiu în ce măsură România avea nevoie, la vremea aceea, de un Salazar, însă astăzi, cu certitudine, i-ar fi de mare trebuinţă. Dar vai, se pare că…  nu mai nasc la Moldova oameni!

Demostene ANDRONESCU

* Demostene Andronescu, «Dictatura bunului simţ»: Antonio de Oliveira Salazar”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 10/106, octombrie 1999, p. 11.

(Visited 1.239 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.