O, Democraţie, câte crime se comit în numele tău!
In revista „Lumea credinţei” (noiembrie, 2009) am citit tulburătorul reportaj al domnului George Crăsnean În Kosovo: ortodoxia printre minarete, care poate fi rezumat în trei cuvinte: martiriul ortodoxiei sârbe. Încă de la început, autorul subliniază că provincia Kosovo şi Metohia (numele ei complet) este „suprafaţa cu cea mai mare densitate de biserici şi mănăstiri ortodoxe de pe glob, aprox. 1400 (majoritatea fiind monumente istorice medievale)”. Cum se explică acest record de pioşenie şi de creaţie artistică? Regiunea Kosovo şi Metohia a constituit în secolele VIII-XII nucleul statului sârbilor, Raşca, al cărui nume „provine prin metateză de la cel al fortificaţiei bizantine Arşa, din secolul al VI-lea, localizată la actualul sat Postenic, aflat în vecinătatea oraşului Novi Pazar” (Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998, p. 354). Din această formaţiune teritorială s-a dezvoltat statul medieval sârb, devenit o însemnată putere balcanică în secolele XIII-XIV. După instaurarea stăpânirii otomane în secolul al XV-lea, a început instalarea tot mai masivă a albanezilor de religie musulmană (secolele XVII-XVIII), schimbându-se astfel compoziţia etnică a provinciei.
În condiţiile destrămării statului iugoslav, relaţiile dintre sârbi şi albanezii kosovari s-au tensionat. Un poliţist sârb i-a explicat d-lui George Crăsnean de ce îi urăşte pe albanezii kosovari: „Mi-a răspuns că sunt musulmani care n-au făcut nimic altceva în viaţă decât mulţi copii, trăind apoi din alocaţiile plătite de statul iugoslav, bani pentru care a trebuit să muncească şi el, şi mulţi alţi sârbi, în timp ce kosovarii albanezi îşi înarmau UCK-ul terorist”. Acţiunile separatiste şi teroriste ale albanezilor kosovari au beneficiat de sprijinul SUA şi al NATO, hotărâte să înlăture regimul Miloşevici şi să slăbească Serbia. Washington-ul nu a ezitat să recurgă la război împotriva Serbiei, antrenându-i şi pe aliaţii din NATO. Având în vedere că acţiunea militară din 1999 împotriva Serbiei şi Muntenegrului nu avea aprobarea ONU, este evident că a fost vorba de o agresiune, oricât s-au străduit iniţiatorii ei să o prezinte ca fiind lupta democraţiei împotriva unei politici de genocid (al sârbilor împotriva albanezilor kosovari). O amplă maşină de propagandă a fost pusă în funcţiune pentru a-i demoniza pe sârbi şi a justifica agresiunea NATO. O carte excelentă, pe care nu o pot recomanda îndeajuns, cea a lui Vladimir Volkoff, Désinformation, flagrant délit (Paris, Ed. du Rocher, 1999), a demontat convingător şi competent acest mecanism al minciunii. Ca român, mi-e ruşine că ţara mea a pus atunci, în 1999, spaţiul ei aerian la dispoziţia agresorilor NATO.
Sârbii au fost acuzaţi atunci de purificare etnică. Iată însă că acum preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus, nu a semnat Tratatul de la Lisabona până când nu s-au dat asigurări ţării sale că, prin Carta europeană a drepturilor fundamentale, nu vor fi puse în discuţie decretele din anii 1945-1946 ale preşedintelui Cehoslovaciei Edvard Benes prin care au fost expulzaţi din Cehoslovacia trei milioane de germani, iar bunurile lor confiscate. Vaclav Klaus se temea ca urmaşii celor expulzaţi să nu ceară despăgubiri! Democratica Uniune Europeană a aprobat astfel politica de purificare etnică a lui Benes, pe care a reproşat-o însă lui Miloşevici.
Tot la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial „deplasarea”, dacă o putem numi astfel, a Poloniei spre Vest (ca urmare a anexării teritoriilor ei estice de către URSS, Polonia a primit drept compensaţii teritorii germane până la linia Oder-Neisse) a dus la exodul câtorva milioane de germani. A fost tot o purificare etnică, dar nu s-a indignat nimeni. Dreptatea este a învingătorilor, a celor puternici, căci izgonirea germanilor din Polonia a avut acordul celor Trei Mari: Churchill, Roosevelt şi Stalin.
Excepţia admisă Cehiei dezvăluie ipocrizia Uniunii Europene şi a democraţiei capitaliste care, în funcţie de interese, acceptă sau condamnă purificarea etnică. Faţă de atitudinea duplicitară a SUA, NATO şi UE pot fi rostite, cu o uşoară modificare, cuvintele doamnei Roland, executată în timpul dictaturii iacobine (1793). Ea a spus: „O, Libertate, câte crime se comit în numele tău!”. Noi putem spune, observând politica SUA, NATO şi UE: „O, Democraţie, câte crime se comit în numele tău!”.
Cât priveşte pe sârbii din Kosovo şi Metohia, mi-a plăcut, din reportajul citat, hotărârea lor de a nu abandona nici lupta, nici speranţa. Ei „au însă încredere doar în Dumnezeu şi spun că şi de mai rabdă 500 de ani (cât au îndurat jugul otoman) la Kosovo nu renunţă pentru că acolo e istoria şi identitatea lor naţională”.
Sunt fericit că România nu a recunoscut formaţiunea separatiştilor şi teroriştilor albanezi din Kosovo, iar ca istoric, cunoscând bravura sârbilor, nu am nici o îndoială că provincia Kosovo va fi din nou a lor.
autor: Acad. Florin Constantiniu
sursa: Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti
Multe identitati s-au pierdut din pacate, nici istoria nu prea le prezinta. In nord vestul Romaniei exista cateva sate cu ucraineni desi nu sunt chiar ucraineni ci doar un mic popor care candva traia pe actualul teritoriu ucrainean……….toate se pierd, candva ne invecinam cu Polonia.