Deformarea şi ocultarea Holocaustului în perioada comunistă

Deformarea şi ocultarea Holocaustului în perioada comunistă

by -
1 6977

ebensee-subcamp-5-7-45-usarchives-pdÎn perioada comunistă, în România, ca şi în celelalte state est-europene, istoria Holocaustului a fost ignorată sau distorsionată, în ciuda retoricii antifasciste din propaganda oficială. Explicaţiile pentru aceasta sunt multiple. Ne oprim asupra câtorva.
În primul rând, ideologia comunistă se afla în incapacitate structurală de a trata natura regimurilor fasciste şi evoluţia lor. Definiţia general impusă a „fascismului” a rămas până aproape de sfârşitul regimului comunist cea formulată de Gheorghi Dimitrov în 1935, în raportul său la Komintern, conform căreia regimurile „fasciste” nu erau altceva decât „dictatura făţiş teroristă a elementelor celor mai reacţionare, şovine şi imperialiste ale capitalului financiar”5. Aşa cum observa istoricul István Deák, „o ideologie care consideră problemele etnice şi religioase ca nefiind altceva decât deghizări ale conflictului de clasă nu poate trata adecvat un proces istoric care avea ca scop exterminarea tuturor membrilor unui anumit grup, fie ei progresişti sau reacţionari, fie ei exploatatori sau exploataţi”6.


În al doilea rând, „antifascismul” nu se constituia într-o critică precisă a ideologiei şi regimurilor fasciste, ci reprezenta, după cum a demonstrat temeinic François Furet, interfaţa unei ample strategii de putere, utilizată în comunizarea Europei de Est7. Definiţia dimitrovistă era construită pentru a situa fascismul la polul opus comunismului, iar războiul a întipărit în imaginarul perioadei, cel puţin în partea de Est a continentului, scena ideologică a luptei fascism-comunism, deşi ea se baza pe o logică binară simplistă. Victoria Uniunii Sovietice a consacrat această logică, victoria militară fiind tradusă ca victorie a comunismului în faţa fascismului, iar unul dintre efecte a fost că, din acel moment, comuniştii nu au mai recunoscut altcuiva poziţia de adversar şi victimă principală a fascismului8.
În al treilea rând, după război au ieşit la iveală din nou complicitatea şi afinitatea dintre cele două „isme”. După cum se ştie, Uniunea Sovietică, unde antisemitismul,interzis oficial, era în fapt stimulat şi răspândit, nu a acordat mai deloc atenţie suferinţei evreilor, dimpotrivă, sovieticii mergând până la interzicerea oricărei pomeniri a masacrelor de evrei ruşi, bieloruşi sau ucraineni pe monumentele care comemorează crimele naziste săvârşite pe teritoriul sovietic. Cartea neagră – o colecţie de mărturii privind tragedia evreilor, editată de Ilya Ehrenburg şi Vasili Grossman, cu sprijinul Comitetului Evreiesc Antifascist – a fost interzisă la scurt după ce a fost finalizată, în 1946, şi tradusă fragmentar în limbile engleză şi română9. Sovieticii au fost cei care au eliberat lagărul de la Auschwitz, în ianuarie 1945, dar timp de mai multe luni au menţinut tăcerea, iar când au fost somaţi de englezi să dezvăluie ce au găsit acolo, comunicatul oficial al Moscovei vorbea, ocultând dimensiunea rasială a crimei, de „patru milioane de cetăţeni morţi la Auschwitz”10.
Atunci când martiriul evreilor nu se pierdea în martiriul umanităţii în general, se pierdea în cel al naţiunilor. Uitarea genocidului evreilor a fost încurajată de sovietici în statele est-europene mai ales că multe dintre ele fuseseră parte a proiectului genocidar11. Moscova nu a adoptat un discurs acuzator în această privinţă, pentru a nu-şi atrage ostilitatea populaţiei din ţările pe cale de a fi comunizate şi pentru a canaliza sentimentul difuz de vinovăţie al acestora în folos propriu.
România postbelică se afla în continuarea acestei tendinţe de ocultare şi deformare a Holocaustului. Semne că partidul comunist şi autorităţile postbelice nu erau dispuse să recunoască suferinţele evreilor şi rolul instituţiilor şi al populaţiei româneşti în săvârşirea atrocităţilor au apărut începând chiar cu anul 1945. În iulie 1945, regionala comunistă din Iaşi a încercat, fără succes, să împiedice comemorarea pogromului din Iaşi12. Autorităţile s-au opus distribuirii lucrării în trei volume a lui Matatias Carp, Cartea neagră privind suferinţele evreilor din România în perioada 1940-1944 – care a rămas, până la căderea comunismului, singura lucrare serioasă privind genocidul evreilor apărută în România13. Cartea, tipărită în tiraj redus, a fost, la scurt timp, retrasă din vânzare şi nu a mai fost reeditată după 1948, ulterior autorităţile comuniste plasând-o în fondurile speciale ale bibliotecilor14.
Procesele criminalilor de război români, începute în 1945 şi continuând până la începutul anilor ‘50, au avut parte de atenţie publică doar pentru o scurtă perioadă, relatările din presă dispărând pe măsură ce regimul comunist îşi consolida puterea. După cum observa istoricul Jean Ancel şi după cum se poate constatata şi dintr-un subcapitol al prezentului raport, încă din ultima faza a proceselor locale care au urmat aşa-zisului „Proces al Marii Trădări Naţionale” intentat lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi, se remarca o tendinţă de distorsionare a naturii crimelor judecate, evreii începând să fie eliminaţi din poziţia de victima principala a ororilor15.
La sfârşitul războiului şi imediat după, în interiorul partidului comunist se aflau în competiţie două modalităţi de tratare a trecutului recent. Una este ilustrată de Lucreţiu Pătrăşcanu care, în Probleme de bază ale României (scriere începută în 1942, publicată în 1944 şi reeditată până în 1946), se ocupa, într-un capitol separat, de „antisemitismul de stat” şi de „exterminarea sistematică şi metodică, în masă, a populaţiei evreieşti” în România regimului Antonescu. Pătrăşcanu făcea o analiză de pe poziţii marxiste a „chestiunii evreieşti” şi, cu această ocazie, menţiona responsabilitatea statului român în „şirul lung şi oribil de cruzimi antisemite”:
„De la asasinatele individuale şi colective, comise de legionari, s-a trecut la exterminarea sistematică şi metodică, în masă, a populaţiei evreieşti. S-au organizat pogromuri oficiale, soldaţii şi organele Statului fiind puse să le execute. S-au condamnat la moarte – prin foame şi îngheţ – mii şi zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei, copii, bătrâni, prin deportările în plină iarnă, peste Nistru, în ţinuturi complet pustiite. Când se vor cunoaşte toate cele făptuite, după iunie 1941, în Moldova şi peste Prut, când vor fi date în vileag miile de execuţii, fără judecată şi fără altă vină a celor astfel suprimaţi decât faptul de a se fi născut Evrei, când se va face procesul tuturor acestor crime, atunci nu doar oamenii dictaturii care le-au ordonat, nu numai acei care le-au înfăptuit, dar însuşi regimul în numele căruia au lucrat toţi aceştia va trebui să răspundă” 16.
Menţionând influenţele nazismului asupra României, Pătrăşcanu adăuga: „Antisemitismul în România rămâne însă un fenomen totuşi românesc, care trebuie cercetat în ceea ce are specific, şi nu doar în ceea ce imită” (subl. aut.)17.
Explorarea trecutului recent în maniera recomandată de Pătrăşcanu nu s-a mai produs. Probleme de bază ale României s-a vândut foarte bine, în trei ediţii, dar a primit referate negative de la ideologii stalinişti18. Pătrăşcanu a ieşit repede din scenă, fiind arestat în 1948, ca urmare a luptei pentru putere de la vârful partidului comunist, şi executat în 1954. În 1968, a fost reabilitat, dar volumul Probleme de bază nu a mai fost reeditat19.
În schimb, o altă modalitate de a prezenta trecutul recent a devenit canonică. Modelul normativ a fost furnizat de Istoria României (ulterior Istoria RPR), faimosul manual unic redactat sub coordonarea lui Mihail Roller20. Manualul lui Roller preia definiţia dimitrovistă a fascismului, prezentând mişcarea fascistă din România drept expresie a „capitalului monopolist”, lipsită de susţinere populară, controlată strict de Germania nazistă, vizând jefuirea ţării şi terorizarea adversarilor politici. Referinţele la politicile antisemite sunt rare, ambigue şi nu sunt însoţite de explicaţii. Distorsionarea cea mai evidentă apare la menţionare victimelor, evreii nefiind amintiţi: „Înscăunarea dictaturii legionaro-antonesciene a însemnat înăsprirea măsurilor de teroare împotriva maselor populare şi a conducătorilor ei. S-au înfiinţat lagăre în care au fost închişi mii de cetăţeni democraţi”. Mai departe, manualul pomeneşte de lagărele din Transnistria, lăsând să se înţeleagă că acolo au fost transportaţi şi asasinaţi în mod „organizat” adversarii politici, în special comunişti. Concluzia trasă imediat este formulată astfel: „Prin aceste acte de cruzime, dictatura legionaro-antonesciană şi-a dovedit afinitatea cu crimele făptuite de hitleriştii germani în lagărele morţii de la Auschwitz, Treblinka, Mauthausen etc”21. În altă parte, se vorbeşte despre „nedreptăţile rasiale”, „represiuni rasiale” şi „măsuri de aservire a naţiunilor conlocuitoare”22, fără a se preciza, însă, că acestea i-au vizat în primul rând pe evrei şi pe rromi.
Aşadar, spre deosebire de abordarea contemporană a lui Pătrăşcanu, Istoria lui Roller îi substituie evreilor şi rromilor pe comunişti sau pe români în general în postura de victime principale ale fascismului şi ignoră antisemitismul ca trăsătură definitorie a politicilor dictaturii Antonescu. Acest mod de tratare a trecutului recent va prevala în toate manualele ulterioare23 – chiar şi după intrarea în dizgraţie a lui Roller, la sfârşitul anilor ‘50 – şi, în general, în istoriografia comunistă privind perioada interbelică şi cel de-al doilea război mondial24. Faptul că, în primele două decenii postbelice, mulţi dintre istoricii proeminenţi erau de origine etnică evreiască nu a împiedicat aceasta tendinţă deformatoare, semn că ei îşi treceau evreitatea în plan secund, pentru a fi, în primul rând, fideli partidului şi cauzei comuniste.
Imediat după război, documentele vremii înregistrează o resuscitare a antisemitismului, atât la nivel social, cât şi politic25. „Antisionismul” şi „anticosmopoli-tismul” sovietic – de fapt, o campanie antisemită de epurare a partidului şi a instituţiilor – se propagă, la sfârşitul anilor ’40 şi în deceniul următor, în tot blocul comunist, marcând lupta pentru putere din partidele satelit. Emigrarea masivă a evreilor provoacă, de asemenea, probleme politice26. În această atmosferă, la care putem adăuga tensiunile războiului rece şi problemele reconstrucţiei după un război distrugător, delicata chestiune a Holocaustului este evitată sistematic la nivel politic şi academic. Istoriografia trece printr-un proces de marxizare forţată, naţionalismul şi tema minorităţilor etnice nefăcând parte dintre priorităţile de cercetare fixate prin comandamentele staliniste. Cenzura strictă, îngrădirea accesului la documentele privind cel de-al doilea război mondial, epurările din lumea istoricilor şi promovarea „istoricilor militanţi” formaţi la Institutul de istorie a partidului, înfiinţat în 195127, contribuie, toate la obnubilarea temei Holocaustului.
Începând cu anii ’60, discursul oficial şi istoriografia dau semne de re-naţionalizare, ca urmare a eforturilor conducătorilor PCR de a se îndepărta de Uniunea Sovietică şi de a mobiliza intelectualitatea şi societatea în sprijinul partidului. În general, este evidentă revenirea la tendinţa antebelică (şi caracteristică întregii Europe Centrale şi de Est) de focalizare asupra istoriei naţionale din perspectiva etnoexclusivistă. Logica etnocentristă elimină, ca nerelevantă, preocuparea pentru istoria minorităţilor, chiar şi atunci când este vorba de evenimente dramatice şi de măsuri extreme, precum deportări şi masacre în masă. Rezultatul va fi continuarea eludării acestui capitol din istoria contemporană a României.
Denunţarea rollerismului, la sfârşitul anilor ’50, şi re-naţionalizare treptat al discursului istoric nu schimbă modul de tratare a Holocaustului, dar modifică sensibil abordarea fascismului. Manualul lui Roller a fost criticat, printre altele, pentru că proclama o ruptura prea radicală între prezentul comunist şi istoria antecomunistă. Noile comandamente ideologice apărute spre sfârşitul anilor ‘60 solicită reintegrarea comunismului în istoria naţională, pentru a apărea ca un rezultat al evoluţiei organice a acesteia28. Ca urmare, trecutul problematic nu mai este denunţat în bloc, ci recuperat selectiv prin câteva strategii discursive, constituind o adevărată „gramatică a disculpării”29.
Aceste schimbări pot fi urmărite foarte bine în perioada Ceauşescu (1965-1989), când regimul se repliază pe o formulă de naţional-comunism în care naţionalismul extrem intră în combinaţie cu neo-stalinismul.
Pentru a afla care erau coordonatele discursului despre trecutul recent în contextul re-naţionalizării istoriografiei, am făcut o analiză de conţinut pe un eşantion reprezentativ pentru anii ‘70 şi ’80, constituit din principalele surse de informaţie cu autoritate şi mare circulaţie: două sinteze de istorie a României – singurele lucrări importante scrise despre mişcarea legionară, dictatura Antonescu şi pogromul de la Iaşi – şi volumele de istorie militară privind participarea României la cel de-al doilea război mondial30. Iată câteva observaţii care s-au desprins:
a) Fascismul este descris ca un produs preponderent de import („străin poporului român”, „respins organic” de acesta), fără nici un fel de susţinere populară (nu era „expresia unui curent de mase”), „impus din afară” „în ciuda opoziţiei tot mai energice a maselor populare”, într-o conjunctură internaţională „nefavorabilă”, „transplantat” „ca avanpost” la presiunea cercurilor imperialiste străine şi cu complicitatea unei minorităţi „retrograde” din România31.
b) România este victimizată şi deculpabilizată, lucrările citate glosând, pe de o parte, pe tema „trădării” puterilor occidentale, care „au lăsat România singură”, „au aruncat România în braţele Germaniei” şi, pe de alta, blamând, preponderent sau exclusiv, Germania pentru evoluţia politică din România (Germania a adus la putere Garda de Fier şi pe Ion Antonescu, a controlat strict viaţa politică, economică şi socială etc.), pentru deciziile luate de aceasta (a determinat intrarea României în „aventura războiului”, a forţat implementarea unor politici „teroriste” etc.) şi pentru atrocităţile comise (asupra acestui aspect revenim mai jos)32.
c) Populaţia României este inocentată. Instaurarea dictaturii, deciziile luate, atrocităţile comise nu au fost, se spune, rezultatul „voinţei maselor populare”, fiind în „flagrantă şi ireconciliabilă opoziţie cu majoritatea covârşitoare a poporului român”. Populaţia nu s-a putut opune, iniţial, dar, la scurt timp, şi-a manifestat „ura neîmpăcată”, „opoziţia tot mai energică” faţă de regimul dictatorial şi „indignarea” în faţa „exceselor”, opunând un „zid de netrecut al umanitarismului”33. Chiar şi atunci când aceste idei erau greu de susţinut – în cazul pogromului de la Iaşi, la care au participat Armata şi Poliţia română, precum şi populaţia locală34 – autorii găsesc o soluţie: vinovăţia este deflectată asupra trupelor germane, fiind astfel extrateritorializată, sau asupra periferiei, înregistrându-se implicarea în atrocităţi doar a unor „soldaţi răzleţi” sau a unor „soldaţi izolaţi, fugiţi de la unităţile lor”, „a unor elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere”, a legionarilor şi a unor civili „în stare de ebrietate”35.
d) Spre deosebire de anii ‘50-’60, în deceniul al optulea şi, mai ales, în deceniul al nouălea, interstiţiul guvernării legionare este tratat separat şi în termeni mai severi faţă de dictatura Antonescu de după înfrângerea rebeliunii. Relatările despre legionari sunt, de obicei, încadrate într-o structură tropică prin care să fie sugerat caracterul marginal, periferic, nereprezentativ al mişcării. Cel mai des, legionarii sunt criminalizaţi şi declasaţi, fiind descrişi ca „bandiţi”, „huligani”, „tâlhari”, „asasini”, „terorişti”, „trădători” („agentură a hitlerismului”) etc., pentru care ideologia nu este decât un „pretext”36. În schimb, Antonescu nu are acelaşi profil patibular, sanguinar, iresponsabil, ca al legionarilor, deşi diferite crime comise sub comanda sa sunt menţionate37. Apoi, lucrările luate în discuţie insistă pe gratuitatea acţiunilor criminale ale legionarilor, în vreme ce perioada Antonescu este descrisă, preponderent, prin intermediul retoricii cominaţiei şi al stării de necesitate, sugerându-se astfel că libertatea sa de mişcare era limitată şi că deciziile îi erau impuse de situaţia de război, de contextul intern şi internaţional38.
e) În caracterizarea fascismului, antisemitismul apare arareori ca definitoriu. De exemplu, în lucrarea despre mişcarea legionară, antisemitismul este amintit ultimul într-o lungă listă de determinanţi ai fascismului (după anticomunism, antidemocratism, iraţionalism, misticism, caracter antinaţional, antimuncitoresc, cultul morţii, anticulturalism, apologia războiului etc.), şi atunci este definit ca expresie a unor interese economice şi ca diversiune „menită să ascundă cauzele reale ale crizei economice, sociale şi politice a epocii, să abată atenţia oamenilor muncii de la lupta împotriva exploatatorilor …”39. În cartea despre pogromul din Iaşi, formula „antisemitismul românilor” este calificată drept „o definiţie pe cât de simplistă, pe atât de mistificatoare”, după care se afirmă apodictic: „spre deosebire de mari părţi ale Europei Centrale şi de Est, glia românească nu s-a dovedit prielnică pentru seminţele otrăvite ale urii”40. De cele mai multe ori, antisemitismul este doar menţionat, într-o enumerare, fără a fi explicat. Doar într-una dintre lucrări, este analizat ca rasism şi sunt trecute în revistă măsurile antisemite. Tot aici se afirmă că antisemitismul a fost „transformat în politică de stat încă din timpul lui Carol al II-lea”41.
f) La fel cum se străduiesc să diminueze importanţa antisemitismului pentru credoul fascist, lucrările discutate trec în plan secund victimele evreieşti ale atrocităţilor şi minimalizează dimensiunile tragediei lor. Istoria românilor menţionează doar „presiunile şi violenţele împotriva evreilor” ale legionarilor42. Compendiul, după ce face referire la comuniştii şi antifasciştii aruncaţi în lagăre şi închisori sau executaţi, afirmă: „La şirul crimelor săvârşite în timpul dictaturii antonesciene s-a adăugat pogromul organizat la Iaşi, unde au fost asasinaţi peste 2 000 de oameni, în cea mai mare parte evrei. Numeroşi alţi cetăţeni, indiferent de naţionalitate, dar în special evrei au fost internaţi în tabere de muncă, unde prin diferite metode erau de asemenea supuşi

. Prefaţatorul, Nicolae Minei, alocă o notă de subsol deportărilor în Transnistria, dar rostul menţiunii este distorsionarea realităţii şi deflectarea vinovăţiei. Participarea României la înfrângerea exterminării fizice”43. În Garda de Fier, este relatat un binecunoscut episod al pogromului de la Bucureşti, din timpul rebeliunii legionare, în care 200 de evrei au fost închişi într-un sediu legionar, după care 90 dintre ei au fost împuşcaţi în pădurea Jilava. Este citată Cartea neagră a lui Matatias Carp, cu diferenţa că cei 200 de evrei devin „200 de cetăţeni”. Câteva pagini mai încolo, mai este citată o dată, acum corect, Cartea neagră, care dă un număr de 120 de evrei morţi în timpul pogromului de la Bucureşti44. Contribuţii la studierea regimului politic din România oferă – bineînţeles, după ce enumeră victimele dintre comunişti şi antifascişti – cele mai multe informaţii despre politicile antisemite şi aminteşte, lucru foarte rar, despre deportarea în Transnistria. Oricum, fraza este destul de ambiguă şi inexactă: „Una din formele de reprimare a populaţiei evreieşti a fost internarea celor consideraţi ca «periculoşi pentru securitatea statului», de regulă comunişti, militanţi antifascişti, în lagăre de concentrare din Transnistria (Râbniţa, Vapniarca ş.a.)”45. În Zile însângerate la Iaşi este citat Nicolae Ceauşescu, cu o frază binecunoscută despre pogromul de la Iaşi: „Imediat după declanşarea războiului antisovietic, a fost organizat un adevărat pogrom împotriva forţelor antifasciste, în cursul căruia, la Iaşi, au fost asasinate peste 2 000 de persoane”46. La final, A. Kareţki şi M. Covaci ajung la concluzia că, în timpul pogromului, au murit 3 233 de evrei, deşi toate documentele citate – la care autorii au avut acces preferenţial, într-o perioadă în care cercetarea pe această temă era strict supravegheată – indică bilanţuri ale victimelor mult mai ridicate4748

Germaniei naziste oferă informaţii care nu se găsesc în altă parte. În primul rând, este recunoscută implicarea trupelor române în atrocităţile comise în „teritoriile pe care s-au desfăşurat operaţiile militare”: „Au fost săvârşite acte de cruzime iniţiate de Armata a XI-a germană, condusă de generalul Richter von Schobert, şi trupe SS, angrenate fiind unităţi române de jandarmi participante la operaţiile militare, precum şi unii militari din armatele II şi IV”. Apoi, sunt menţionate câteva „tabere de muncă şi, ulterior, lagăre de muncă la Chişinău, Făleşti, Limbienii Noi şi Bălţi, unde în primele zile ale lunii iulie (1941 – n.n.) au fost internaţi circa 5 000 de evrei”. După aceasta, autorii consemnează că 115 520 de evrei au fost deportaţi „spre est”, doar 50 741 dintre aceştia supravieţuind (ceilalţi fiind răpuşi de nazişti, de epidemii, malnutriţie şi de condiţiile aspre de muncă). În fine, se precizează că „măsuri similare au fost aplicate, de asemenea, ţiganilor nomazi”. Pe scurt, deşi bilanţul victimelor este mult subevaluat şi deşi reconstituirea faptelor este inexactă şi distorsionată, lucrarea semnată de Gh. Zaharia şi I. Cupşa reprezintă o excepţie în peisajul istoriografic comunist. Exemplul nu va fi urmat. Lucrarea în trei volume privind România în anii celui de-al doilea război mondial dedică doar două paragrafe victimelor regimului Antonescu şi acelea sunt sărace în informaţii. Într-unul se afirmă că Partidul Comunist a fost ţinta principală a represiunii antonesciene, „numeroşi” comunişti fiind „executaţi” sau „internaţi în lagăr, în scopul izolării de societate”, iar în celălalt se consemnează doar că evreii au fost supuşi la „o politică discriminatorie”. În volumul trei, sunt menţionate lagărele de concentrare şi exterminare naziste, dar nu şi faptul că evreii au fost victimele acestora. Nici din Istoria militară a poporului român cititorul nu poate afla că în timpul războiului au murit evrei din cauza regimului Antonescu, volumul VI înregistrând doar politica de „represalii sistematice împotriva Partidului Comunist Român”. Marea conflagraţie merge mai departe pe această linie a falsificării istoriei. După ce sunt trecute în revistă lagărele de exterminare naziste, se afirmă: „În lagăre au fost închişi comunişti şi alţi antifascişti, partizani şi oameni din Rezistenţă, prizonieri de război polonezi, francezi, iugoslavi şi sovietici, olandezi, belgieni, totalizând milioane de oameni. Soarta acestora era una singură: munca până la epuizare, în condiţii de totală subalimentaţie şi de mizerie fizică şi morală, iar apoi camera de gazare şi crematoriile sau gropile comune”. În mod surprinzător, volumul face menţiune la episodul masacrului de la Odessa, evitat de toate celelalte volume. Nici de data aceasta evreii nu apar ca victime: „Jandarmeria de campanie a efectuat execuţii în rândurile populaţiei. Opinia publică românească a fost indignată şi a respins cu dezgust şi cu mânie astfel de acte criminale. Aceasta era şi starea de spirit a majorităţii militarilor români”. 53
g) Lucrările analizate insistă pe diferenţele dintre Germania nazistă şi România regimului Antonescu, precum şi pe excepţionalismul românesc în aplicarea „Soluţiei Finale”. În Contribuţii la studierea regimului politic din România, stă scris: „În ce priveşte România, realitatea istorică a consacrat adevărul că regimul instituit în septembrie 1940 nu a ridicat violenţa politică la dimensiunile folosite în Germania nazistă, Ungaria horthystă sau alte ţări”. Şi, mai departe: „Violenţa, teroarea fizică, mai cu seamă după rebeliunea din ianuarie, nu au constituit practica şi arma principală de exercitare a puterii de stat, în prim plan situându-se metodele dictatoriale, militare, represiuni politice, juridice, economice, guvernate şi determinate de ideologia fascistă”. Mihai Fătu mai afirmă: „… Antonescu nu era dispus să urmeze calea nazistă de reprimare a populaţiei evreieşti”, adăugând că acesta „anunţa o politică mult mai moderată în problema evreiască faţă de nazism”54.
Aici se află, credem, semnificaţia schimbării terminologiei pentru desemnarea dictaturii Antonescu din „dictatură fascistă”, cum apare în primele documente comuniste, în „dictatură militaro-fascistă”. Autorii luaţi în discuţie se străduiesc să arate că măsurile represive ale regimului Antonescu nu se bazau pe un ethos antisemit şi pe politici pe criterii etnice – fapt care ar fi asociat România Germaniei naziste –, prezentându-le, în schimb, ca măsuri represive cu caracter politic sau născute din necesităţi militare, în condiţii de război55. La sfârşitul anilor ’80, este scoasă din uz şi sintagma „dictatură militaro-fascistă”, pentru că aceasta sugera implicarea Armatei în
susţinerea dictaturii şi a politicilor acesteia. Astfel regimul Antonescu devine „dictatură personală”, „regim totalitar”, istoriile militare insistând asupra faptului că Antonescu a luat singur deciziile şi că responsabilitatea îi aparţine doar lui56. De altfel, şi celelalte lucrări fac eforturi pentru a disculpa Armata57, care, după cum se ştie, este, într-o ideologie naţionalistă, un epitom al naţiunii şi al statului.
Excepţionalismul este modalitatea prin care se exprimă negaţionismul selectiv şi cel deflectiv. România în anii celui de-al doilea război mondial dă următoarea sentinţă: „… România a fost singura ţară din sfera de dominaţie a Germaniei naziste unde nu s-a aplicat aşa-numita «soluţie finală», adoptată de Hitler pentru exterminarea populaţiei de rit mozaic din Europa”58. Formulări la fel de tranşante ale excepţionalismului se găsesc în Zile însângerate la Iaşi, în special în Prefaţa semnată de Nicolae Minei. Acesta afirmă: „În România, holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportărilor sau a altor acţiuni de genocid”. Sau, în alt loc: „… dintre ţările aflate sub ocupaţie nazistă, România s-a remarcat prin câteva trăsături distincte, fiind singura care nu a cunoscut nici ghetourile, nici lagărele de exterminare şi nici deportările spre cuptoarele Auschwitzului sau Maidanekului, singura care a oferit azil evreilor de peste hotare”59. Minei a fost prima voce publică din timpul comunismului care a afirmat că România, în timpul războiului, nu a exterminat evrei, ci i-a salvat în masă60, creditând astfel ideea susţinută de reprezentanţii regimului Antonescu în timpul proceselor postbelice.
h) Cum se poate observa şi din citatele de până acum, termeni precum „Holocaust”, „Soluţia Finală”, „genocid” sunt sistematic evitaţi pentru a numi ceea ce s-a întâmplat sub administraţie românească, dar îşi găsesc utilitatea atunci când sunt de descris acţiunile altora. Iată încă două exemple. Primul este luat din Contribuţii la studierea regimului politic: „Supralicitarea violenţei de către unele regimuri fasciste, precum cel din Germania, Ungaria etc., până la holocaust, a fost şi o expresie a politicii
agresive, expansioniste, anexioniste a acestora pe seama altor popoare şi ţări”61. Celălalt provine din România în anii celui de-al doilea război mondial: „De la începutul ocupaţiei horthyste (a Transilvaniei de Nord – n.n.), măsurile luate de autorităţi au purtat caracterul incontestabil al unui veritabil genocid etnic, pregătit cu minuţiozitate, în scopul de a schimba realităţile etnice de pe acest teritoriu”. În capitolul din care este extras citatul, termenul „genocid” este utilizat pentru a desemna politica horthystă faţă de populaţia românească62.
Aşadar, Ungaria are parte de o atenţie specială, fiind asociată Germaniei naziste în politica de distrugere fizică sistematică a evreilor sau fiind prezentată ca practicând acelaşi tip de politică faţă de populaţia românească din Transilvania ocupată. Aceasta este o particularitate a istoriografiei perioadei Ceauşescu: în timp ce atrocităţile de pe teritoriul României sau din teritoriile administrate de aceasta sunt ignorate sau minimalizate, politica antisemită a Ungariei horthyste este abordată cu multă atenţie. Exponenţială, în acest sens, este lucrarea coordonată de Mihai Fătu şi Mircea Muşat, Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul României, care va beneficia şi de o ediţie în limba engleză, unde participarea Ungariei la Holocaust este tratată pe larg, laolaltă cu politica antiromânească a regimului Horthy63.
Diferenţa de tratament se explică prin politica naţionalistă antimaghiară practicată de România ceauşistă, în special în anii ‘80. Un număr substanţial de articole despre Ungaria horthystă, din revistele de istorie64 şi din presa comunistă, participă la „războiul de imagine” cu ţara vecină. În această campanie este angrenat şi şef-rabinul României, Moses Rosen, ale cărui opinii antimaghiare sunt perfect aliniate, din acest punct de vedere, politicii regimului65. La fel se explică statutul special al lui Oliver Lustig, supravieţuitor al lagărelor de exterminare naziste, deportat din judeţul Cluj de jandarmeria maghiară, căruia i se publică mai multe lucrări despre politica de exterminare nazistă, conţinând şi accente antimaghiare66. Profitând de poziţia lor, Moses Rosen şi Oliver Lustig au reuşit să strecoare şi câteva menţiuni publice la atrocităţile comise sub administraţia românească, dar impactul lor a fost redus67.
Câteva concluzii se impun în urma acestei analize de conţinut. În primul rând, este frapantă omogenitatea modului distorsionat de tratare a Holocaustului, fascismului şi, în general, a evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, în condiţiile în care lucrările luate în considerare sunt scrise de autori diferiţi şi în perioade diferite. Aceasta este o dovadă în plus că istoriografia era strict controlată politic, lucrările respectând un protocol ideologic fixat în documentele de partid68. De altfel, autorii care sunt autorizaţi să scrie despre astfel de subiecte delicate sunt bine poziţionaţi în PCR, fiind, în majoritate, afiliaţi Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR sau Centrului de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară, dirijat de fratele preşedintelui comunist, Ilie Ceauşescu.
În al doilea rând, este evident că mesajul ideologic prevalează asupra ştiinţei, istoriografia privind cel de-al doilea război mondial participând la propaganda oficială menită a victimiza, a eroiza şi a disculpa România. Prin urmare, nu este de mirare că tonalităţile discursului istoric se schimbă o dată cu modificarea profilului regimului politic: înaintând în deceniul al nouălea, cu cât naţionalismul oficial este mai strident, iar cultul personalităţii mai apăsător, cu atât istoriografia devine mai naţionalistă şi mai selectivă69.
A treia observaţie concluzivă: modul de tratare a fascismului este încă prizonier definiţiei dimitroviste, faţă de care autorii români iau distanţă doar pentru a cosmetiza în
plus istoria României70. Oricum, antisemitismul nu este văzut ca determinant pentru caracterizarea fascismului, şi nici ca relevant pentru cultura politică românească. Subsecvent, evreii nu sunt priviţi ca victime principale ale politicilor criminale de factură nazistă. Lucrările citate trădează intenţia autorilor de a distorsiona specificitatea Holocaustului – în cazul României, comuniştii şi românii în general fiind substituiţi în postura de victime principale.
Această practică este contemporană cu o resuscitare a antisemitismului – tolerată de regimul Ceauşescu – prin activitatea unor scriitori „de curte”71 care vor deveni, după 1989, figuri de prim rang ale negaţionismului. Pe ansamblu, politica regimului comunist faţă de evrei este de o extremă ambiguitate, România comunistă oferind, după cum observă B. Wasserstein, „unul dintre cele mai paradoxale amestecuri de toleranţă şi represiune din Europa de Est”72. În plan internaţional, spre deosebire de celelalte state din blocul comunist, România a întreţinut relaţii bune cu Israelul. Motivaţiile ţineau, în general, de raţiuni de politică externă şi de beneficiile materiale aduse de emigrarea evreilor spre Israel. Preocuparea lui Ceauşescu de a avea o bună imagine în exterior a făcut ca, în mod formal, antisemitismul să fie repudiat, iar comunităţii evreieşti să-i fie recunoscută o anumită autonomie73. Din aceeaşi preocupare, a fost iniţiată, în 1980, o colaborare între istoricii de partid şi Yad Vashem, pentru schimbul de documente şi experienţă de cercetare pe subiectul Holocaustului. Efectele, în deceniul al nouălea, asupra istoriografiei româneşti ale acestei colaborări au fost de mică amploare, din cauza puternicelor constrângeri ideologice74. Tot din raţiuni de politică externă, mai multe lucrări în care România admite, sotto voce, comiterea unor atrocităţi din vina regimului Antonescu au fost prezentate în exterior, în limbi de circulaţie internaţională, fără a fi, însă, reproduse şi în România75.
A patra observaţie: tratarea dictaturii antonesciene se diferenţiază, treptat, de cea a guvernării legionare, ca simptom al unei tendinţe semioficiale de reconsiderare a poziţiei României în cel de-al doilea război mondial şi de reabilitare discretă a mareşalului Ion Antonescu. Semnele acestei tendinţe apar, după cum apreciază mai mulţi specialişti, în anii ’70 şi se accentuează în deceniul următor76. Sursele ei sunt multiple: preocuparea istoricilor de partid de a disculpa statul român şi societatea pentru implicarea în atrocităţi antisemite, presiunile istoricilor militari de a scoate din cauză Armata şi pe comandantul acesteia, scrierile unor scriitori gravitând în jurul partidului, care romanţează profilul lui Antonescu77 etc. Nu în ultimul rând, este important rolul pe care îl joacă pe lângă Nicolae Ceauşescu, fostul simpatizant al Gărzii de Fier, devenit miliardar în Occident şi, ulterior, colaborator semioficial al dictatorului român, Iosif Constantin Drăgan. Convertit în avocat înfocat al lui Ion Antonescu, Drăgan a intrat într-un joc de potenţare reciprocă cu regimul Ceauşescu, participând la campania externă de reabilitare a regimului Antonescu şi ducând-o mai departe, recrutând noi susţinători, în România şi în afară (Mihai Pelin, Gheorghe Buzatu, Larry Watts ş.a.). Sub coordonarea lui Drăgan, au fost publicate în Occident patru volume de documente78, care conturează un portret pozitiv al mareşalului Ion Antonescu – documente inaccesibile majorităţii cercetătorilor înainte de 1989, dar şi multă vreme după, obţinute în urma bunelor relaţii cu regimul comunist şi, în special, cu Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, cenzori ai Secţiei de Propagandă a CC al PCR79.
În al cincilea rând, este evident că toţi autorii luaţi în discuţie fac efortul de a minimaliza dimensiunea atrocităţilor comise pe teritoriul României sau în teritoriile administrate de aceasta şi de a nega participarea României la Holocaust. În istoriografia comunistă se găsesc rădăcinile majorităţii formelor negaţionismului postcomunist. Victimizarea şi eroizarea românilor, substituirea acestora în postura de victime principale ale nazismului, deflectarea responsabilităţii, minimalizarea dimensiunilor atrocităţilor, excepţionalismul flatant, reabilitarea lui Antonescu şi altele se vor regăsi, sub diferite forme, în negaţionismul postcomunist.
___________________________________________________

5 Georgi Dimitroff, The United Front Against War and Fascism: Report to the Seventh World Congress of the Communist International 1935, New York, Gama, 1974, p. 7.
6 István Deák, Anti-Semitism and the Treatment of the Holocaust in Hungary, în: Randolph L. Braham (ed.), Anti-Semitism and the Treatment of the Holocaust in Postcommunist Eastern Europe, New York, Columbia University Press, 1994, pp. 99-124. Citatul, la p. 118.
7 François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Humanitas, Bucureşti, 1996, passim. Pentru cazul României, a se vedea Ovidiu Buruiană, Antifascism şi naţionalism ca pretexte în strategia de comunizare a României, „Xenopoliana”, anul VII, nr. 1-2, 1999, p. 1-16.
8 François Furet, op. cit., p. 377, 389, 417.
9 Bernard Wasserstein, Dispariţia diasporei. Evreii din Europa începând cu 1945, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 92.
10 M. Marrus, The Holocaust in History, Hanover, University Press of New England, 1987, p. 175-176.
11 François Furet, op. cit., p. 405, 417.
12 Liviu Rotman, Memory of the Holocaust in Communist Romania: From Minimization to Oblivion, în: Mihail E. Ionescu, Liviu Rotman (eds.), The Holocaust and Romania: History and Contemporary Significance, Bucharest, 2003, p. 206.
13 Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste. 1940-1944, vol. I-III, Bucureşti, Editura Socec, 1946-1948.
14 Informaţii furnizate de Andrew L Simon, editorul american al cărţii lui Matatias Carp, Holocaust in Romania – Facts and Documents on the Anihilation of Romania’s Jews. 1940-1944, Florida, Safety Harbor, 2000, p. 1-2.
15 A se vedea Jean Ancel, Introduction, în: Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust, vol. XI, Jerusalem, The Beate Klarsfeld Foundation, 1986, p. 13-19, precum şi capitolul privind Procesele criminalilor de război al acestui raport.
16 Lucreţiu Pătrăşcanu, Probleme de bază ale României, Bucureşti, Editura Socec, 1944, p. 211.
17 Ibidem, p. 171.
18 Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist. Studiu de caz, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 37, 62-63.
19 Probleme de bază ale României va fi deseori citată în lucrările despre fascism din anii ’70 şi ’80, dar capitolul privind problema evreiască va fi sistematic evitat. A se vedea, de exemplu, Gh. I. Ioniţă, Un strălucit analist al procesului de naştere şi evoluţie a mişcării fasciste în România – intelectualul moldovean Lucreţiu Pătrăşcanu, în: Gh. I. Ioniţă, A. Kareţchi, Intelectuali ieşeni în lupta antifascistă, Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lîngă CC al PCR – Sectorul din Iaşi, 1971, p. 58-86.
20 Mihail Roller ş.a., Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, Editura de Stat, 1947.
21 Ibidem, p. 767-768.
22 Ibidem, p. 805-808.
23 Alexandru Florian, Treatment of the Holocaust in Romanian Textbooks, în: Randolph L. Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia University Press, 1994, p. 237-285.
24 Victor Eskenasy, The Holocaust in Romanian Historiography: Communist and Neo-Communist Revisionism, în: Randolph L. Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, op. cit., p. 173-236.
25 Gheorghe Onişoru, România în anii 1944-1948. Transformări economice şi realităţi sociale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 156-162
26 Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 168 şi urm., passim.
27 Despre deformarea comunistă a istoriei Românei în general, a se vedea Michael J. Rura, Reinterpretation of History as a Method of Furthering Communism in Rumania, Washington DC, Georgetown University Press, 1961; Dionisie Ghermani, Die kommunistische Umdeutung der rumánischen Geschichte unter besonderer Berücksichtigung des Mittelalters, München, Verlag R. Oldenbourg, 1967; Vlad Georgescu, Politică şi istorie: cazul comuniştilor români 1944-1977, München, Jon Dumitru-Verlag, 1981; Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, Institutul European, 2000.
28 Andi Mihalache, Istorie şi practici discursive în România “democrat-populară”, Bucureşti, Editura Albatros, 2003, p. 110-111.
29 Formula a fost utilizată pentru descrierea procedeelor de evitare a trecutului dificil în Germania postbelică. A se vedea Jeffrey K. Olick, Daniel Levy, Collective Memory and Cultural Constraint: Holocaust Myth and Rationality in German Politics, „American Sociological Review”, vol. 62, nr. 6, dec. 1997, p. 921-936.
30 Miron Constantinescu ş.a., Istoria României. Compendiu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1969 (citat mai departe Compendiu); Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971 (citat Giurescu); Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier, organizaţie de tip fascist, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1980 (citat Garda de Fier); Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din România (septembrie 1940-august 1944), Bucureşti, Editura Politică, 1984 (citat Contribuţii); A. Kareţki, M. Covaci, Zile însângerate la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prefaţă de Nicolae Minei, Bucureşti, Editura Politică, 1978 (citat Iaşi); Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, Editura Politică, 1974 (citat Marea conflagraţie); Gheorghe Zaharia, Ion Cupşa, Participarea României la înfrângerea Germaniei naziste, Bucureşti, Editura Politică, 1985 (citat Participarea); România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, Editura militară, 1989 (citat România în război); Istoria militară a poporului român, vol. VI, Bucureşti, Editura militară, 1989 (citat Istoria militară).
31 Compendiu, p. 526 şi urm.; Garda de Fier, p. 31, 37, passim; Contribuţii, p. 9, 11, 14, 19, 27, 38, 86, 91; Iaşi, p. 20, 33, 76, passim; Marea conflagraţie, p. 139 şi urm.; Participarea, p. 39 şi urm.; România în război, p. 308 şi urm; Istoria militară, p. 367-376.
32 Compendiu, p. 522, 524, 528; Giurescu, p. 652 şi urm.; Garda de Fier, p. 31, 258, 288, passim; Contribuţii, p. 86, passim; Iaşi, passim; Marea conflagraţie, p. 120, 150; Participarea, p. 39 şi urm.; România în război, p. 308 şi urm.; Istoria militară, p. 363 şi urm.
33 Compendiu, p. 529 şi urm.; Giurescu, p. 658; Garda de Fier, p. 37, 86, 130 şi urm.; Contribuţii, p. 19, 91, 112; Iaşi, p. 18, 20, 71, 106 şi urm.; Participarea, passim; România în război, p. 312, 316; Istoria militară, p. 361, 372.
34 Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, volumul II, partea a II-a, 1933-1944, Bucureşti, Editura Hasefer, Yad Vashem, 2003, p. 83-124.
35 Iaşi, p. 25, 73, 75, 89, passim.
36 Compendiu, p. 527; Giurescu, p. 650-653; Garda de Fier, passim; Contribuţii, p. 53-57; Participarea, p. 39-50; România în război, p. 309-314; Istoria militară, p. 372-373.
37 A se vedea, de exemplu, Giurescu: crimele regimului Antonescu nu sunt menţionate; Garda de Fier, p. 275, p. 280; Contribuţii, p. 19, p. 313 etc.; Iaşi, p. 61, 73, passim; Participarea, p. 51 şi urm.; România în război, p. 315; Istoria militară, p. 374 şi urm.
38 Iată două exemple: „Cadrul în care Antonescu şi-a exercitat dictatura în perioada ianuarie 1941 – august 1944 era stabilit de legislaţia excepţională adoptată în condiţii de război…” (Participarea, p. 51); „Preluând puterea în condiţii interne şi externe extrem de dificile şi guvernând cea mai mare parte a timpului sub stare de război, generalul Ion Antonescu s-a folosit de o legislaţie represivă extrem de aspră” (România în război, p. 370).
39 Garda de Fier, p. 85. La p. 37, autorii insistă că antisemitismul nu este foarte important pentru mişcările fasciste.
40 Iaşi, p. 17-18.
41 Contribuţii, p. 41, 157 şi urm.
42 Giurescu, p. 653.
43 Compendiu, p. 527.
44 Garda de Fier, p. 337, 341.
45 Contribuţii, p. 145, 157 şi urm., 161.
46 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 11, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 570; citat în: Iaşi, p. 16.
47 Iaşi, p. 16, 105, passim. Chiar şi unii istorici de partid admit – dar numai în lucrări destinate străinătăţii – un bilanţ mai ridicat, mai precis 8 000 de victime: Ion Popescu-Puţuri ş.a., La Roumanie pendant la deuxième guerre mondiale. Etude, Bucharest, Editions de l’Academie de RPR, 1964, p. 419-450; Gheorghe Zaharia, Pages de la résistance antifasciste en Roumanie, Bucarest, Editions Meridiane, 1974 , p. 45.
48 „Deportările dincolo de Nistru, efectuate de autorităţile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză. Pieirea unui număr dintre ei are trei cauze principale: abuzurile comise de anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor, care au delapidat fondurile pentru achiziţia de alimente; excesele criminale ale unor elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere; intervenţia asasinilor nazişti organizaţi în Einsatzkommando-uri, care, în plină retragere pe de frontul de Est, au pătruns cu forţa în lagăre, exterminând pe deţinuţi” (Iaşi, p. 25). Este de semnalat că prefata
49 De fapt, la Chişinău era un ghetou, iar în Făleşti, Limbenii Noi şi Bălţi au fost instalate lagăre de tranzit, etape înaintea deportării în Transnistria. A se vedea Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. I, partea a II-a, 1933-1944, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001, p. 143-229; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, Editura Hasefer, 1998, p. 157-191.
50 Participarea, p. 53 şi urm. Sursele informaţiilor nu sunt indicate.
51 România în război, p. 315. A se vedea şi vol. III, p. 528; în vol. III, sunt dedicate două pagini „pericolului revizionismului”, dar nici de aici nu se înţelege clar că miza „revizuirii” o constituie Holocaustul. A se vedea p. 532 şi urm.
52 Istoria militară, p. 375.
53 Marea conflagraţie, p. 140 (în legendele de la fotografiile din lagăre, reproduse la pagina 141, evreii sunt înlocuiţi cu “oameni”); pentru masacrul de la Odessa, p. 167.
54 Contribuţii, p. 18 şi urm., 42, 73, 157.
55 Compendiu, p. 526 şi urm.; Giurescu, p. 652 şi urm.; Garda de Fier, p. 275, 350, 353 şi urm.; Contribuţii, passim; Iaşi, p. 35; Marea conflagraţie, p. 122.
56 România în război, p. 313 şi urm.; Istoria militară, p. 361, 367, 374.
57 Garda de Fier, passim; Contribuţii, p. 23 şi urm., 69 şi urm.; Iaşi, p. 73, 75, 89; Marea conflagraţie, passim.
58 România în război, p. 315.
59 Iaşi, p. 20, 24 şi urm.; A se vedea şi p. 39, passim.
60 Iaşi, p. 20. „Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat salvarea unei populaţii masive (în jur de 350 000 de oameni) de la o pieire în aparenţă ineluctabilă, trebuie ţinut seamă de contextul epocii şi de obsesiile exterminatoare ale hitleriştilor”.
61 Contribuţii, p. 16.
62 România în război, p. 295-306; citatul la p. 297.
63 Mihai Fătu, Mircea Muşat (coord.), Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940-octombrie 1944), Bucureşti, Editura Politică, 1985 şi Horthyst-Fascist Terror in Northwestern Romania. September 1940-October 1944, Bucharest, Meridiane Publishing House, 1986.
64 Printre care se remarcă „Magazin istoric”, revistă fondată în 1967, cu sprijinul Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, urmaşul Institutului de istorie a partidului.
65 A se vedea, de exemplu: Remember. 40 de ani de la masacrarea evreilor din Ardealul de Nord sub ocupaţia horthystă, Bucureşti, Federaţia Comunităţilor evreieşti din România, 1985.
66 De exemplu, Oliver Lustig, Jurnal însângerat, Bucureşti, Editura Militară, 1987, care beneficiază şi de traducere în limba engleză: Blood-Bespotted Diary, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
67 Începând din iunie 1986, Moses Rosen a reuşit să organizeze, în cadrul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), comemorarea pogromului de la Iaşi. Informaţii despre comemorări erau publicate, însă, doar în revista FCER, „Revista cultului mozaic”, cu o circulaţie foarte redusă în spaţiul românesc, dar difuzată în străinătate (având sumare în limbile engleză şi ebraică), unde transmitea astfel o imagine cosmetizată a modului în care Holocaustul era tratat în România ceauşistă. Oliver Lustig a strecurat una dintre puţinele menţiuni la responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru „moartea în Transnistria a 70 000 – 80 000 de evrei”, dar o făcea într-un articol încadrabil la capitolul negaţionismului selectiv. A se vedea: Excepţie?… Da, a fost o excepţie, „România literară” din 7 noiembrie 1986.
68 Pentru comparaţie, a se vedea Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român. Texte selectate, Bucureşti, Editura militară, 1988, p. 337-608; Împotriva fascismului. Sesiunea ştiinţifică privind analiza critică şi demascarea fascismului în România, Bucureşti, 4-5 martie 1971, Bucureşti, Editura Politică, 1971; Comitetul antifascist român, Bucureşti, Editura Politică, 1985 etc.
69 Vlad Georgescu, Politics, History and Nationalism: The Origins of Romania’s Socialist Personality Cult, în: Joseph Held (ed.), The Cult of Power. Dictatorship in the Twentieth Century, Boulder, East European Monographs, 1983, pp. 129-142; Michael Shafir, Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London, Frances Pinter, 1985.
70 A se vedea, de exemplu, Contribuţii, p. 15 şi urm.: „Dar, raportată la alte ţări unde s-au instituit regimuri fasciste, ca de pildă România, această definiţie (cea a lui Dimitrov – n.n.) nu are un corespondent în realitate. În România, nu poate fi vorba despre «cele mai imperialiste elemente ale capitalului financiar», întrucât ea nu era nici ţară imperialistă şi nici nu era dominată de capitalul financiar (…). România nu numai că nu a constituit un subiect, un factor al agresiunilor şi expansiunilor teritoriale, ci a fost, ea însăşi, un obiect al acestor politici promovate de marile puteri fasciste, imperialiste, precum şi de alte ţări cu regimuri fasciste, interesate de expansiuni teritoriale pe seama României”.
71 Michael Shafir, The Men of the Archangel Revisited: Anti-Semitic Formations among Communist Romania’s Intellectuals, „Studies in Comparative Communism”, vol. XVI, nr. 3, toamna 1983, p. 223-243.
72 B. Wasserstein, op. cit., p. 163.
73 Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 200-205.
74 Victor Eskenasy, loc. cit., p. 187, 191.
75 Ibidem, passim.
76 Randolph L. Braham, Romanian Nationalists and the Holocaust: The Political Exploitation of Unfounded Rescue Accounts, New York, Columbia University Press, 1998, p. 49 şi urm.; Victor Eskenasy, loc. cit., p. 184 şi urm.; Dennis Deletant, op. cit., p. 185 şi urm.; Liviu Rotman, loc. cit., p. 209 şi urm.
77 De exemplu, Marin Preda, Delirul, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1975.
78 Iosif Constantin Drăgan (ed.), Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, vol.I-IV, Veneţia, Editura Nagard, 1986-1990.
79 Victor Eskenasy, Istoriografii şi istoricii pro şi contra mitului Antonescu, în: Randolph L. Braham (ed.), Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 313-346; Michael Shafir, Reabilitarea postcomunistă a mareşalului Ion Antonescu: Cui bono?, în: Randolph L. Braham (ed.), op. cit., p. 400-465.

(Visited 497 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Cititi „Saptamana rosie” a lui Paul Goma si A writer at war. Vasilii Grossman, editura Vintage 2005. Un pasaj din ultima citat de profesorul Ion Coja.
    Îl citez așadar pe evreul sovietic Vasile Grossman:
    „Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executați. Ei au fost duși acolo de poliția ucrainiană. Șeful poliției din Domanevka a ucis el însuși 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuțiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Șeful poliției din Domanevka și opt din cei mai apropiați colaboratori au fost arestați de români, duși la Tiraspol și trimiși în judecată. Crime a făcut și procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ’să mergem la împușcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(…) Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka și patruzeci de copii care se aflau în creșă. Numărul total al evreilor din Odessa executați în Domanevka a fost aproape 90.000 de oameni. Cei care au supraviețuit au primit ajutor de la Comitetele evreiești din România.”
    Exista totusi o intrebare fireasca: de ce ii urau ucrainenii atat de mult pe evrei?

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.