De ce nu pot scrie despre Eminescu?

De ce nu pot scrie despre Eminescu?

by -
0 847

M-am aşezat, deja, în faţa foii albe de o bună bucată de vreme, la capătul unei lecturi destul de solicitante, calitativ şi cantitativ, a Operelor politice1 ale lui Mihai Eminescu. Îmi vine greu să pun pe hârtie ceva, orice. Cum? Să-ţi fie greu să scrii despre „poetul nepereche”, despre prozatorul genial, despre publicistul de un vizionarism aproape înfricoşător? Despre „poetul nostru naţional”? Mă mai pot numi eu român dacă nu pot să scriu nimic despre Eminescu? Despre „cel mai mare român al tuturor timpurilor”?

Încerc, totuşi, ceva; să vorbesc despre principalele elemente ce constituie scheletul viziunii politice şi sociale a lui Eminescu.

Pentru Eminescu, naţiunea reprezintă un organism natural, un corp viu ce se conduce prin legi imanente. Conform principiului leibnizian, desfăşurarea în timp şi spaţiu a unui popor ţine de existenţa unor cauze ce preced acţiunile prezente, în aceeaşi măsură în care prezentul reprezintă un germene al viitorului. Astfel, naţiunea nu poate, pentru Eminescu, avea o altă fina litate decât cea care i-a fost predestinată. Forţele

interne ale unui popor vor înfrânge, întotdeauna, piedicile de ordin formal, cele care sunt creaţii ale minţii umane. Statul se va pleca întotdeauna, conform acestui ultim principiu, în faţa primatului naţiunii. Existenţa statului este inferioară existenţei naţiunii, el neavând alt scop decât dezvoltarea elementului românesc. Numai un stat naţional poate realiza condiţia esenţială pentru bunul mers al vieţii indivizilor unui popor: predominanţa elementului românesc, cu toate elementele lui specifice: limbă, obiceiuri, temperament, spiritualitate; într-un cuvânt, românismul. Aşadar, supravieţuirea în istorie nu ţine de politică, de dimensiunea statală, ci de păstrarea sănătoasă şi conştientă de sine a naţiunii. Politicul trebuie să apară ca o expresie naturală a naţiunii pre-existente, legile trebuie să reprezinte emanaţii ale poporului, expresii pure ale nevoilor indivizilor şi societăţii, în ansamblul ei. Statul nu are menirea de a conduce, ci de a sluji, de a construi un cadru de drept necesar pentru buna desfăşurare a vieţii poporului. Caracterul statului, acela de emanaţie naturală a naţiunii, este princi piul care stă la baza înfierării de către Eminescu a „pospăielii apusene”, a instituţiilor vestice împrumutate fără a se ţine cont de inadecvarea lor la fondul autohton. Libertatea individului poate exista doar pe fondul trăirii sub lege, fie ea lege naturală sau de ordine juridică. Libertatea poate fi obţinută de om doar prin a-şi plăti datoria faţă de naţiunea în care s-a născut, or aceasta nu poate fi făcută decât prin muncă. „A face ceva pentru omenire” nu poate exista decât prin a munci pentru poporul tău – pentru publicistul Eminescu munca este singurul avatar al libertăţii…

Trebuie să mă opresc aici. Am impresia că toate frazele mele nu sunt altceva decât coji care se adună în grămezi pe marginile paginii. De unde această impresie de uscăciune, de inutilitate a cuvântului, a oricărei încercări de sistematizare? De unde impresia de efort sisific, de unde senzaţia că încerc să încrustez ceva cu dalta în miere? De ce nu-l pot prinde pe Eminescu din nicio margine şi de ce orice încercare de esenţializare eşuează fără ca măcar să fi început?

Răspunsul stă în perspectivă. Într-o perspectivă pe care eu nu o am şi pe care, cred, noi, românii nu vom putea niciodată s-o avem. Martin Buber spunea, în Eu şi tu, că doar în momentul în care omul devine conştient de celălalt ca întreg, va fi capabil să înţeleagă întreaga fiinţă a lui ca unitate şi totalitate. Şi nu, nu cred că stă în capacitatea noastră să-l cunoaştem pe Eminescu ca totalitate – premisă absolut necesară pentru orice încercare de sistematizare a discursului lui. Pentru că Eminescu a explodat sălbatic sub ţeasta românismului. Pentru că Eminescu a explodat sălbatic sub ţeasta fiecăruia dintre noi. Pentru că Eminescu curge prin noi, ca latenţă. Pentru că Eminescu e veşnicul increat din noi. Pentru că îl intuim şi cugetul nostru urlă după vorbele lui. Pentru că reprezinţi genialitatea unui popor doar atunci când urmaşii nu-ţi mai încadrează cuvintele între ghilimele.

O critică nu se poate face privind înspre noi înşine, ci doar privind înspre celălalt. Care este posibilitatea unei sistematizări a lui Eminescu, dacă Eminescu este în noi? Care este posibilitatea unei perspective totale asupra sa? Nu, o posibilitate de felul acesta nu există. Şi nu are nicio posibilitate de a exista, prin însăşi natura noastră. Pe Eminescu, noi îl putem cunoaşte doar fragmentar. În momentul în care vom încerca construirea unei critici a scrierilor sale, nu vom reuşi altceva decât să punem pe hârtie nişte fade note de subsol la paginile lui.

O esenţializare nu se poate face decât prin distanţă şi prin referire la celălalt ca totalitate. Eminescu o reuşeşte şi face acest lucru prin a privi comunitatea ca pe un organism viu, organism care este singurul filtru prin care individul poate fi gândit ca aflându-se în faţa lui Dumnezeu. Or, cum altfel poate fi liber omul, dacă nu în faţa divinităţii? Eminescu îşi creează o perspectivă care îi permite să spună, prin Noi, ceea ce noi încercăm zadarnic să spunem prin noi înşine. Noi rămânem mereu la stadiul de intuiţie vagă, pentru că nu ştim să-l gândim pe celălalt. Explicaţia noastră nu este posibilă prin noi – indivizii, ci prin Noi – comunitatea. Neieşind din fragmentar, nu putem să avem decât certitudinea existenţei unei intuiţii a realului ca sistem, pe când Eminescu, prin perspectiva sa totalizatoare, a reuşit să vadă clar realitatea în mecanismele ei interne. El reuşeşte să pună pe hârtie cele mai adânci intuiţii ale noastre. Pentru că Eminescu reprezintă neputinţa noastră de a ne privi pe noi ca Noi. El reprezintă esenţializarea noastră. Care este, atunci, miza unei esenţializări a esenţei? Răspunsul este unul simplu: ea ţine fie de domeniul barbariei, fie de cel al inconştienţei.

La un nivel subconştient, există în noi sentimentul că „puterea şi mântuirea stau în noi, dar nu alţii sunt chemaţi să ne convingă de acest lucru”. Avem şi noi intuiţia faptului că „dezbinarea, ura, prostia sunt maladii istorice, dar singura care ne va pierde este nepăsarea”. Simţim şi noi că este imperios necesar să facem o distincţie clară „între ceea ce este românesc şi ceea ce este cu adevărat românesc”. Intuim şi existenţa unei „patrii lăuntrice” şi nevoia unui început adamic. Se zbate, în subconştientul nostru, ideea acelei „dezbinări dinlăuntru” care macină neamul românesc şi despre care vorbea Eminescu. Întrevedem şi noi faptul că „din sâmburul şi esenţa poporului trebuie să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoşeze corpul statului”. Ghicim şi noi faptul că „respectul pentru strămoşi e o rană ce trebuie deschisă de-a pururi”. Intuim şi noi că „întâmplările compromiţătoare ale altora nu scuză mediocritatea noastră”. Întrezărim şi noi faptul că „suntem zăpăciţi; nu mai ştim ce să voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebuie o idee care să limpezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi la lucru”…

Îl simţim pe Eminescu în totalitatea fiinţei noastre, dar nu îl putem privi niciodată în totalitatea fiinţei lui. Deoarece codul nostru este, prin definiţie, un cod al fragmentarului, un cod în care stâlpul totalizator al transcendentului s-a prăbuşit, lăsând în urma lui intuiţii şi presimţiri, acolo unde mai poate fi vorba de o conştiinţă. Ne rămâne doar să-l cităm pe batrânul din Archaeus2: „Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, până bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cum că toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca şi când ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi… ba s-apropie aşa încât toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlându-ţi în craniul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe, cu tot. Cum va fi arătând capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui… Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.”

Aşteptăm urletul adevăratei simfonii eminesciene. Deocamdată, trăim cu intuiţia ei, căci doar ceva din noi zvâcneşte a Eminescu, pe când totul din el răcneşte a Noi. Dincolo de asta, aşa cum postula Wittgenstein, „limitele limbajului meu sunt limitele gândirii mele”.

 

Note:

1 Mihai Eminescu, Opere politice, I-II, ediţie îngrijită de Bucur Popescu şi Petru Demetru Popescu, Bucureşti, 1999.

2 Mihai Eminescu, Opere II. Proză. Teatru. Literatură populară, Bucureşti, 1999, pp. 284-296.

autor: Paul Boga

sursa: Revista Tribuna

(Visited 183 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.